Cuvânt despre pocăință

10:10 pm, august 20, 2010 în Pocainta, Sfânta Spovedanie de admin

Sfânta Spovedanie

Sfânta Spovedanie

Pocăința este Taina renașterii duhovnicești, a reînvierii, este al doilea Botez prin care se reface comuniunea cu Dumnezeu întreruptă prin încălcarea voii lui Dumnezeu cuprinsă în Legea morală. Revelația dumnezeiască, precum și conștiința morală ne spun că în multe chipuri greșim toți (Iacov 3,2), că “nu este om drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască” (Ecclesiast 7, 20) și că “dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1,8).

Perseverând pe această cale a trăirii vieții prin ignorarea Legii morale, a oricărui principiu sau normă morală, urmarea este căderea în patimă, în robia simțurilor pervertite, a senzualității și a instinctelor minore. Viața celui care a pierdut orice frână morală este dominată de concepția unui materialism grosier, iar urmarea  este pierderea sensibilității duhovnicești și atrofierea simțului moral, duhovnicesc. Această stare nenaturală, nefirească este exprimată de Dumnezeu în cuvintele spuse înaintea începerii Potopului, când omenirea se înrăise atât de mult încât pedepsirea ei era inevitabilă: “Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde de pe pământ” (Facere 6, 13).

Închiderea orizontului vieții la limitele acestui veac, orientarea ei numai spre câștigarea bunurilor materiale, socotind câștigarea acestora scopul ultim al vieții, înseamnă îndepărtarea oricăror preocupări superioare, morale, duhovnicești, etc., așa încât omul cugetă numai la cele ale trupului după cuvântul Sfântului Pavel care spune: “căci cei ce sunt după trup cugetă la cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Rom. 8, 5).

Dar cugetarea celor trupești aduce cu sine și fapte corespunzătoare acestor cugete, căci între viața sufletească și cea trupească există o legăturea organică: laboratorul faptelor noastre este în cugetul nostru și ceea ce gândim, simțim, voim, etc., le manifestămîn fapte corespunzătoare. Așadar, faptele trupului sunt oglinda vieții noastre interioare, a cugetelor noastre, iar urmare este moartea sufletească, după cuvântul Sfântului Pavel: “căci dorintă cărnii este moarte, dar dorința Duhului este viață și pace” (Rom. 8, 6). De aceea, spune același sfânt apostol: “nu suntem datori trupului, ca să viețuim după trup. Căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii” (Rom. 8, 12-13).

“A viețui după trup” înseamnă că preocupările care domină în viața noastră sunt cele legate de viața fiziologică, instinctivă; mai mult, orientarea în exclusivitate spre cele trupești duce la degradarea ființei umane, la pervertirea sufletului și la închiderea sufletească față de realitățile spirituale. Iar “faptele trupului sunt cunoscute și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zaviștii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și alte asemenea lor” (Gal. 5, 19-21).

Toate acestea au ca urmare întunecarea minții și închid pe om în carapacea egoismului, puterile morale sufletești degenerează așa încât mintea pervertită nu mai poate face distincția dintre bine și rău, ci dimpotrivă răstoarnă ordinea normală, morală a lucrurilor și omul ajunge să spună binelui rău și răului bine (Isaia 5, 20).

Trăind viața orientată exclusiv terestru, viețuind în pasiuni violente, degradante, în satisfacții pătimașe care închind orizontul vieții și înăbușa viața spirituală, urmarea este pierderea harului divin, potrivit cuvântului Sfintei Scripturi care spune: “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia pentru că sunt numai trup” (Facere 6,3). Același gând îl exprimă Sfântul Apostol Pavel, când spune celor care credeau că se vor mântui prin Legea veche: “V-ați îndepărtat de Hristos și ați căzut din har” (Gal. 5,4)

Prin harul divin i se deschide credinciosului un nou orizont, el are o altă viziune a vieții, viața lui are un alt destin și altă vocație. Pierderea harului divin are ca urmare moartea spirituală despre care vorbește Sfânta Scriptură. Așa, de pildă, Sfântul Pavel scrie creștinilor din Efes: “iar pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșelile și păcatele voastre” (2, 1), iar Mântuitorul Hristos îi spune preotului din Sardes prin glasul Sfântului Ioan: “Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești dar ești mort” (Apoc. 3,1).

Pierderea harului înseamnă căderea din sfera sacrului, a sfințeniei, pierderea identității, prăbușirea într-un vid spiritual, în golul sau vidul de sens al existenței care este marea dramă a omului înstrăinat de Dumnezeu.

Dar Dumnezeu care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2,4), îi cheamă pe aceștia la redresarea vieții morale, adică la convertire, prin părăsirea căilor întunericului și prin pocăință, la asanarea vieții lor morale, sufletești, căci Dumnezeu nu voiește moartea păcatosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

Văzând starea de decădere și conștienți de răspunderea pe care o aveau în fața lui Dumnezeu, profeții și alți drepți ai Vechiului Testament au chemat la pocăință pe contemporanii lor, prin scris și prin viu grai, chemări care au rămas valabile până la sfârșitul veacurilor.

“Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și eu voi vindeca neascultarea voastră” spune Dumnezeu prin glasul proorocului Ieremia (3, 22), iar prin proorocul Iezechiil, Dumnezeu spune: “Pocăiți-vă și vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre, ca necredința voastră să nu vă fie piedică. Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh onu. De ce să muriți voi, casa lui Israil (18, 30-32), că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea lui și să fie viu” (33, 11).

Întreaga lucrare de convertire a profeților Vechiului Testament este străbătută de chemarea la îndreptarea viețîi potrivit voinței divine.

Cu toate acestea, omenirea fiind lipsită de harul dumnezeiesc, oamenii nu puteau depăși limitele vieții trăită fără perspective spirituale și de aceea se simțea lipsa unui ajutor supranatural care a venit odată cu întruparea Mântuitorului Hristos. El ne-a adus harul divin (Ioan 1,17) prin care omul a reluat comuniunea cu Dumnezeu, dar a și chemat pe oameni la pocăință, la redresarea vieții morale, sufletești.

Mântuitorul Hristos a început lucrarea Sa în lume rostind cuvintele: “Pocăiți-vă căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Dacă Mântuitorul Hristos nu ar fi mai rostit nici un alt cuvânt, acesta ar fi fost de ajuns ca omenirea să ia cunoștința de învățătura Sa, deoarece cuvântul pocăință cuprinde în sine o descoperire nouă la lumina căreia omenirea putea să-și găsească drumul izbăvirii, al ridicării, al renașterii spirituale. De asemenea, miezul propovăduirii Sfântului Ioan Botezătorul are în vedere întoarcerea tuturor spre o viață curată, prin rostirea cuvintelor: “Faceți roade vrednice de pocăință (Matei 3, 8); “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3, 2).

Pentru a înțelege ce este în sine pocăința e necesar să amintim că acest cuvânt este traducerea din limba greacă a cuvântului metanoia care înseamnă “schimbarea minții”. Aceasta se referă la transformarea interioară, moral religioasă a credinciosului, înnoirea sa spirituală, angajarea sufletului omenesc în profunzimile sale de taină așa încât el revine la starea omului cel nou, pe care a dobândit-o prin Botez, este învierea cu Hristos (II Corinteni 5, 17).

Pentru a se ridica pe această treaptă a viețuirii curate, a revenirii la starea harică din care credinciosul e căzut, Mântuitorul Hristos a instituit Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. Acest fapt a avut loc în ziua învierii Sale din morțî când El a dat Sfinților Apostoli puterea iertării păcatelor prin rostirea cuvintelor: “Pace vouă; precum M-a trimis pe Mine Tatăl și eu vă trimit pe voi”. Și zicând aceasta a suflat asupra lor și a zis: “Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-25)

Cutremurat de înfricoșătoarea Taină a Spovedaniei Sfântul Ioan Gură de Aur spune în cartea “Despre Preoție”: “Oameni, care trăiesc pe pământ și locuiesc în el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor și nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer.” Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnzeu preoților decât toată puterea cerească?…

Domnul a spus iarăși: “Tatăl a dat toată puterea Fiului (Ioan 5,20). Văd însă că toată această putere a fost încredințată de Fiul preoților” (Cartea a treia, 5).

Vedem, așadar, puterea mare pe care Dumnezeu a dat-o preoților. Căci prin ei Mântuitorul Hristos își continuă peste veacuri lucrarea Sa de mântuire a lumii (Matei 28, 20). Pentru ca preotul să poată împărtăși harul iertării păcatelor, pentru a-și pune în lucrare puterea de a lega păcatele este necesar ca credinciosul convins de păcătoșenia sa să îngenuncheze în fața duhovnicului și să-și mărturiseacă fără nici o reținere păcatele. “Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

Despre această mărturisire a vorbit proorocul David când, convins de păcătoșenia sa a spus: “Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea.” Cuvintele “împotriva mea” înseamnă că păcatul nemărturisit este o boală care macină sănătatea sufletească, dar și trupească. De aceea psalmistul David simțind povara păcatului a făcut pasul hotărâtor al mărturisirii: “Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31,6).

Momentul dezlegării păcatelor are loc la sfârșitul Spovedaniei când preotul duhovnic împărtășește harul iertării prin punerea mâinilor pe capul credinciosului și prin rostirea cuvintelor: “Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N) și să-ți lase ție toate păcatele tale. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin”.

Pentru a-și atinge scopul ei duhovnicesc, Spovedania trebuie să fie expresia durerii sufletești, a regretului pentru tot trecutul nostru întunecos. Nu este de ajuns simpla înșirare a câtorva fapte, căci aceasta nu este pocăința inimii, ci a gurii, este o pocăință falsă, exterioară, formală și nu exprimă convingerea că dorim să ne eliberăm de păcate, ci este împlinirea unei simple forme care nu are nici ovaloare în lucrarea mântuirii.

Pentru pocăință avem la îndemână mijloacele duhovnicești ca: postul, rugăciunea, privegherea, etc., dar și timpul care pe cât este de valoros, pe atât îl neglijăm. Despre timpul necesar pentru mântuire ne vorbesc Sfinții Părinți. Așa, de pildă, un frate l-a întrebat pe ava Pimen zicând: Am făcut un păcat mare și voiesc să mă pocăiesc trei ani. I-a zis lui bătrânul: este mult. Și a zis fratele: dar până la un an? Și a zis iarăși bătrânul: mult este. Iar cei ce erau de față au zis: dar până la 40 de zile? Și iarăși a zis: mult este. Și a adăugat: eu zic că dacă din toată inima se va pocăi omul și nu mai adaugă să facă păcatul, în trei zile îl primește pe el Domnul (Pateric).

Așadar, Dumnezeu primește pe toți cei ce se pocăiesc șî aceasta se poate face într-un timp scurt. Este un har, o binecuvântare de la Dumnezeu pe care neglijând–o ne pierdem mântuirea sufletească pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Căci fără pocăință săvârșim un păcat de moarte, după cum spune Sfântul Marcul Ascetul: “Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu este auzit” (Filoocalia I p. 255)

Cunoscând aceasta, știind că Dumnezeu a dăruit duhovnicului harul iertării păcatelor, știind apoi că Dumnezeu ne-a făgăduit iertarea, dar nu și ziua de mâine, să ne convingem că astăzi este ziua pocăinței, după cuvântul Sfintei Scripturi care spune: “Nu întârzia a te întoarce la Domnul și nu amâna din zi în zi. Că fără de veste va izbucni mânia Domnului și în vremea răzbunării vei fi dat pieirii” (Înțel. lui Isus Sirah 5, 8-9). Deci, “ia aminte de unde ai căzut și te pocăiește” (Apoc. 2,5).