Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2010 septembrie.

de admin

Părintele Cleopa – Școala înțelepciunii, Despre statornicie

10:28 pm, septembrie 22, 2010 în Cuvinte de folos, Despre rugăciune, Dreapta socoteală, Pocainta, Păcate, Părintele Cleopa de admin

Părintele Cleopa

Părintele Cleopa

Școala înțelepciunii

Părintilor, cimitirul este facultatea facultătilor si scoala scolilor. Că auzi ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Mergi la cimitire, o, frate, că acolo este scoala cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbeste despre Dumnezeu! Părintii cei de demult aveau întotdeauna în chiliile lor un sicriu, o cruce si un cap de mort, ca să le aducă aminte ziua si noaptea de ceasul mortii si să aibă lacrimi la sfânta rugăciune. Iar când erau tulburati sau împietriti la inimă si nu se puteau ruga, se duceau noaptea la cimitir sau la cei ce zăceau pe patul de moarte si asa dobândeau iarăsi lacrimi, umilintă si râvnă de rugăciune.

Să mergem zilnic în cimitir ca să ne rugăm pentru fratii nostri cei plecati, că ei singuri nu se mai pot ajuta. Pe toti părintii din cimitirul acesta i-am cunoscut. Ce viată curată si smerită au dus pe pământ! Unii din ei stiau Psaltirea pe de rost si nu mâncau până n-o terminau de citit, cum era părintele Gherasim, fratele meu, sau părintele Vasile Mitoseru. Altii făceau metanii si aveau darul lacrimilor. Altii făceau ascultare fără cârtire si erau plini de dragoste, precum părintele Galaction Ilie, părintele Ilarion Ionică si fratele meu mai mare, Vasile. Altii iubeau linistea si tăcerea, precum părintele Pimen Năstac si shimonahul Ioan Rosu. Iar altii aveau rugăciunea lui Iisus în inima lor, cum au fost părintele Paisie Nichitencu si părintele Ghervasie Gaspar. De toti părintii care au trăit în Sihăstria m-am folosit si pe toti îi pomenesc cu nevrednicie în rugăciunile mele. De aceea vin mereu aici în cimitir si-mi aduc aminte de dragostea si de sfaturile lor. Ei s-au dus cu totii la Hristos si în curând vom pleca si noi să dăm socoteală de faptele noastre!

Despre statornicie

Cu felul de-a te purta tu, pe unul care-i abătut de la calea dreptătii, poti să-l folosesti. Iar dacă unul este obraznic, îi tânăr si nu bagă de seamă că tu vrei să-l folosesti cu felul tău de-a pricepe si a te purta cu el, taie legătura. Cum s-o tai? Iată cum: Îl vezi că vine în chilie la tine, dar nu vine că-i place pravila sau să audă un cuvânt de folos, când citesti tu dintr-o carte, ci vine ca să stea de vorbă, să-ti piardă tie vremea, să râdă, să glumească, să spună ce vesti noi mai sunt în ziare, în reviste, sau nu stiu ce. Aceluia spune-i asa: „Frate, noi avem pravilă, că suntem la mănăstire! Dacă esti bun, frate, că si tu ai pravilă, săracu’, poate nu ti-ai făcut-o toată, hai s-o completăm aici la mine!” Dă-i o pereche de metanii în mână si începi Psaltirea. „Uite, frate, am obicei – chiar dacă n-ai obicei – să citesc cam jumătate de Psaltire în seara asta! Frătia ta fă metanii si eu citesc!”

Si tu începi Psaltirea: Fericit bărbatul… si zi-i: „Frate, fă metanii, că asa-i obiceiul! Si pe urmă mai citeste tu să mai fac eu!” Si când ti l-ai pus la metanii, să vezi cum zice: „Iartă-mă, frate, că am treabă!” Si îndată fuge, că el nu venise pentru pravilă. A venit să stea de vorbă, să-ti piardă tie timpul mântuirii. Sfântul Ioan Scărarul te învată asa, nu eu: „Vezi care umblă cutreierând chiliile, si nu vine la tine să se folosească, ci vine să stea de vorbă, pune-l la rugăciune si la metanii!” Dacă-i om duhovnicesc, zice: „Hai, frate, să facem!” Face si el, faci si tu. Si zice: „Măi, dar ce bine, mi-am făcut pravila!” si-i multumit. Dacă faci asa, a doua oară nu-l mai vezi pe prietenul ăsta.

„Nu mă duc la acela, că stii ce face? Mă pune la metanii si face pravila! Dar ce, eu sunt prost? Am nevoie să umblu tralala prin mănăstire: să stau de vorbă, să judec pe toti, să râd, să glumesc. Acolo însă mă pune la Psaltire si el zice să citesc mereu. Si nu o catismă, nu două! Zece! Si am făcut metanii de mă dureau spatele si genunchii. Si el tot zicea: «Măi fă, frate, că eu citesc înainte»!” Dacă faci asa, stii cum scapi de prietenii acestia? „Nu mă duc în chilie la fratele ăla, că mă pune la rugăciune! Doar de asta fug eu! De rugăciune”. Iată asa ai să scapi de prieteni de ăstia! Delicat, asa! Si când vezi că pleacă, zi-i: „Frate, te rog, mai stai! Am avut dragoste să facem pravila împreună, dar, dacă te duci, iartă-mă pe mine, păcătosul!” Se duce, si tu cu „iartă-mă” ai scăpat de el!

Nu-l mai vezi pe-acolo. – Părinte, as pleca de la mănăstirea mea si as veni aici! – Fă cum vrei! Eu nu te chem. Dar să stii că si la Sihăstria sunt draci. Încă multi! Si dacă te-ai duce în Australia si-n America si-n China, tot draci si ispite sunt, dar si Dumnezeu este de fată. Unde te-ai duce, trebuie să te lupti cu tine si să ai ascultare, rugăciune si răbdare. Crezi că aici, dacă ai să vii, n-ai să găsesti sminteli? Ai să stai vreo săptămână si ai să spui: „Staretul este asa, economul este asa, acela-i asa!” Si în loc să te vezi pe tine, tu îi judeci pe altii. Dacă vei începe a privi în inima ta, te vei smeri si vei zice:

„Măi, ce rău sunt! Răbdare n-am, cârtesc, mănânc prea mult, glumesc, râd, săguiesc, mă răspândesc, judec pe altul. Uite îmi vin gânduri necurate, spurcate; nu mi-am făcut pravila, mi-a rămas din canon”. Când te vei pândi pe tine, nu-ti mai trebuie ochelari pentru altul. „Vai de mine, ce prăpastie este aici în sufletul meu! N-am când să mă mai uit la altul!” Ce crezi tu! Un corăbier, când merge cu corabia pe mare, prin locuri stâncoase si periculoase, crezi că el se uită la altă corabie, pe unde se duce celălalt?

El îi cu ochii pe cârmă: „Măi, stâncă! Stâncă, valuri, cutare”. Sau cel care merge cu masina pe drum, se uită cum conduce celălalt masina? El îi cu ochii la drumul lui: „Dreapta, stânga, îi pantă, îi deal!” Fiecare este cu ochii la masina lui. Asa si tu. Fii cu mâna pe volanul sufletului tău! Uită-te la sufletul tău, să nu-l dai în prăpastie! Treaba lui, celălalt. Fiecare cum îsi conduce sufletul său. S-au dus la mos Gheorghe Lazăr – care a umblat 50 de ani descult si cu capul gol, un om sfânt, care a făcut minuni în părtile astea, a fost si la Ierusalim cu staretul meu din Sfântul Munte –, s-au dus trei frati de la Mănăstirea Neamt, că erau la oi:

– Mos Gheorghe, noi plecăm din mănăstirea asta!

– Dar de ce, drăgută? – asa-i era vorba.

– Nu mai este mântuire în mănăstire.

Si i-au tot spus, ca să-si facă dreptate că ei pleacă din Mănăstirea Neamt. Mosul Gheorghe, care niciodată nu se mânia, a stigat tare de trei ori si le-a spus? Nu fă tu, băă! Nu fă tu, băă! Nu fă tu, băă! si s-a dus. Toată filosofia era în aceste cuvinte: Nu fă tu! Adică să nu faci tu, dacă nu-ti place ce face acela! Cine te pune să faci tu, dacă acela face? Nu fă! Ce, ai să dai tu seamă ce nu-i pentru tine? Mosul Gheorghe n-a spus multă bolboroseală, cum vorbesc eu aici.

A spus de trei ori accentuat: „Nu fă tu!” Si s-a dus de-acolo. Sau dacă vei veni aici, să nu crezi că aici vii în rai! Este rai. Orice mănăstire este rai duhovnicesc, dacă mintea ta va fi rai. Dacă mintea ta va fi iad, iad rămâne. Tu vezi o albină cum zboară din floare în floare, prin meri, prin ciresi, si ia din floare numai nectarul cel dulce! Din 10 kg de nectar, ea face 2 kg de miere, că eu am fost prisăcar si am avut cartea cu călăuza stuparului. Dar albina se pune pe multe flori; si sunt flori care deasupra au nectar, iar mai jos au otravă.

Ea nu ia otravă, că nu-i proastă! Albina ia de la fiecare floare ce-i bun. Otrava o lasă acolo. Asa să fii si tu! Fiecare cât ar fi de rău în mănăstire, are si ceva bun. Ce este bun împrumută de la el! „Părintele ăsta este asa, dar uite este milostiv, este sârguitor, este sfătuitor”. Ce vezi că este bun, ia! Ce este rău, otrava, las-o acolo, că nu-ti trebuie! Nu te face nimeni s-o iei cu sila. Si atunci nu te vei mai sminti, oriunde vei fi. Poti să stai în Bucuresti. Pe Calea Victoriei poti să stai. Numai să stii cum să te conduci. Asa este. Iar dacă nu, tu du-te si-n pustie, că diavolul vine după tine! Tu mergi cu trenul 24 de ore si el cât ai clipi din ochi este aici.

de admin

Părintele Cleopa – Nevoință și milostenie

10:13 pm, în Cuvinte de folos, Despre milostenie, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Nevointa pustnicului, a sihastrului, este rugăciunea neîncetată ajutată de post. Rugăciunea si postul sunt cele două arme de apărare ale sihastrului, cele două aripi cu care se urcă până la scaunul lui Hristos. Pustnicul trebuie să fie o candelă vesnic aprinsă de neadormită rugăciune. Dacă stai în pustie pentru liniste, pentru recreere sau studiu, niciodată nu te va lupta diavolul. Dar, cum zici că stai pentru Dumnezeu, cum începi să te rogi si să postesti în pustie, să vezi cum te luptă diavolul. Spune în Pateric de un sihatru că s-a dus la pustie si, iată, odată i s-a arătat diavolul în chip de om si l-a întrebat: „Pentru ce-ai venit aici?” „Pentru Dumnezeu!”, a răspuns el.

Atunci a început diavolul a-l lupta cu tot felul de ispite, ca să-l alunge din pustie. „De ce mă lupti asa?” l-a întrebat pustnicul pe diavol. „Dacă ai fost sincer si mi-ai spus de ce stai aici, că eu nu stiam! Că sunt multi oameni care stau la liniste, dar nu se roagă, nici nu postesc. Eu cu acei nu am treabă!” Deci, cine vrea să vină la mănăstire sau să se retragă la sihăstrie, acela trebuie să se roage mult si să postească după putere. Altfel, râde diavolul de el. Cu cât stăruie călugărul mai mult în rugăciune, cu atât sporeste mai mult.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice în această privintă: „Tăria împăratului stă în multă armată, iar tăria pustnicului stă în multă rugăciune!” Iar ispitele cu care e luptat sihastrul sunt: trândăvia, somnul, nălucirile de noapte, războiul desfrânării, mânia, frica, mândria, slava desartă si altele. Este dator călugărul să facă milostenie? Cum să nu! Orice călugăr este dator să facă milostenie la săraci, din tot ce are: îmbrăcăminte, bani, alimente. Chiar si cel ce trăieste în pustie este dator să deschidă usa săracului, să-i dea pesmeti de mâncare sau măcar un pahar de apă. Numai celui ce trăieste cu totul izolat în adâncul muntilor si este cu desăvârsire lipsit de cele pământesti nu i se cere milostenie. Nu auzim ce spune Sfântul Isaac Sirul?

„Călugărul care nu face milostenie este ca un pom blestemat si fără roade!” Dar mai ales călugărul de azi, care are salariu si de toate! Să facă milă cu banii, numai să nu-i strângă, că se aruncă în prăpastia pierzării. Vai de călugărul care strânge bani si nu-i împarte la săraci, că îsi adună lui mare osândă! Este vreun motiv binecuvântat să adune cineva bani? Din patru pricini, zic dumnezeiestii Părinti, adună oamenii bani. Unii adună din lăcomie si iubirea de avutie, care este închinare la idoli si semn de necredintă, ca să aibă, zic ei, la bătrânete, ca si cum Dumnezeu nu poartă grijă de noi. Dar, oare, Cel ce te hrăneste astăzi, nu te va hrăni si mâine? Altii adună bani si alte averi din plăcere, ca să mănânce mult si să trăiască bine.

Altii,din slavă desartă si lux, ca să se îmbrace bine, cu haine scumpe, să zidească locuinte mari, si să-i laude lumea. Iar altii adună bani si alte bunuri, ca o economie pentru ceilalti, pentru familie, pentru obste, pentru cei bolnavi. Aceasta nu este un păcat; ba încă ai si plată, că n-ai irosit averea tuturor, nici n-ai dus-o la ai tăi. Călugării din obste, care într-adevăr sunt călugări si păzesc cu sfintenie votul sărăciei, fiind săraci de cele pământesti, nu sunt datori să facă milostenie materială. Ei ajută lumea mai ales cu sfânta rugăciune si cu exemplul vietii lor. Mănăstirile, însă, întotdeauna au făcut milostenie la cei săraci si nevoiasi. La trapeza fiecărei mănăstiri, ca: Neamt, Secu, Sihăstria si chiar la schituri, exista o masă pentru săraci, numită „masa calicilor”, unde mâncau zilnic zeci de săraci din Pipirig, călători, închinători si bolnavi. Oricine venea, primea mâncare si cazare gratuit timp de trei zile.

Aceasta este milostenia călugărilor, după Sfintii Părinti! Ea se face de obste, în numele tuturor, de aceea toti au parte de ea. Iar dacă cineva din călugări are ceva de prisos, el trebuie să dea tot ce are în plus la econom, ca acesta să împartă milostenia, iar nu călugărul. Mi-amintesc că odată a venit la staretul nostru Protosinghelul Ioanichie Moroi, un om sărac cu o casă de copii, să ceară ajutor. Staretul l-a întrebat: „Frate, ai vacă cu lapte?” „Nu, părinte, i-a răspuns el, cu ce s-o cumpăr?” Atunci staretul s-a sfătuit cu părintii din consiliu si i-a donat acelui sărac o vacă cu lapte care fătase de două săptămâni. Staretul nostru asa ne zicea: „Lasă că mă duc eu în iad, că adun bani pentru obste, decât să vă duceti voi!”, si nu ne lăsa să avem bani la chilie. „Călugărul care are avere deosebită este al doilea Iuda, spunea bătrânul, este fur si tâlhar, că fură din avutul obstii si duce la neamurile sale”.

Asa ne învată Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Teodor Studitul. Când eram eu frate în Sihăstria, nimeni nu-si încuia chilia, căci nici nu avea cine ce fura. Tot ce aveam nevoie ni se dădea de la obste. Dar să vezi, cum a vrut vrăjmasul să mă prindă în patima iubirii de argint. Prin anul 1937, pe când eram bucătar la mănăstire, a venit un credincios la noi si mi-a zis: „Părinte Cleopa, iată ce monede noi si frumoase au iesit!” Si mi-a dat una si mie. Eu am dus banul la chilie, l-am pus pe fereastră sub o hârtie, ca să nu-l vadă nimeni, si am încuiat usa. De la bucătărie mă duceam la chilie si săltam hârtia de pe geam, să văd dacă nu a dispărut banul. Nu trecea mult si iar mă duceam la chilie.

Într-o zi, văzând eu că mi-a lipit vrăjmasul inima de ban, încât tineam usa încuiată si mă gândeam numai la el, am făcut semnul Sfintei Cruci, am descuiat din nou usa chiliei si am dat banul la un sărac. Asa am scăpat atunci de iubirea de argint! Să vă spun si altă întâmplare din tineretea mea. Pe când eram frate, aveam talent la pictură. Mă învătase pictura icoanelor un călugăr, Nil, de la Mănăstirea Secu. După ce am deprins desenul si pictura cu acuarele, am început cu vopsele. Uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez si îi plăcea. Dar eu începusem să mă ispitesc de bani, că singur îmi cumpăram vopsele si cele de nevoie pentru icoane.

Odată a venit părintele staret la mine si mi-a zis: „Ce pret are icoana aceea? „Nu are pret, prea cuvioase!” i-am răspuns. „Pe aceea, frate Costică, s-o tii la pret că este frumoasă!” – mă ispitea bătrânul. Când am văzut eu că trebuie să mă tocmesc cu oamenii si să am bani, m-am temut să nu mă biruiesc de iubirea de argint. Într-o zi vine economul la chilia mea si-mi zice: „Frate Costică, lasă pictura si hai la ascultare!” Atunci am lăsat toate si am fost trimis să pasc oile. Asa m-am izbrăvit de două păcate, de mândrie si de iubirea de argint!