Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2010 septembrie.

de admin

Părintele Cleopa – Cele douăsprezece trepte ale păcatului

8:18 pm, septembrie 19, 2010 în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Pocainta, Păcate, Părintele Cleopa, Slavă Deșartă de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Păcatul, de când ia fiintă în mintea omului si până îl duce pe om la sinucidere, la moarte are 12 trepte. Dumnezeu i-a dat atâta putere omului să nu gresească! Putere de sine stăpânitoare. Omul are atâta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toti dracii din iad, nu-l pot face să păcătuiască. Voi nu cititi la Psaltire: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi. Si iarăsi spune în Sfânta Scriptură: Dumnezeu l-a zidit pe om si l-a lăsat în mâna sfatului său.

Am să vă spun cum îl ia păcatul pe om, de la treptele cele mai de jos si îl duce până la sinucidere, dacă omul nu bagă de seamă să oprească păcatul de la început. Ce este păcatul? După mărturia Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, sau boldul mortii, si este urâciune înaintea lui Dumnezeu, fiind lucrul diavolului. În Sfânta Scriptură, păcatul se numeste „furnico-leu”. Furnico-leul a murit de foame, pentru că nu avea de mâncare.

Pentru că la început păcatul este cât o furnică, numai un gând, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie si rugăciune, el va ajuge puternic ca un leu. Sfântul Efrem Sirul spune că păcatul este un drac rău, care, furisându-se, pune stăpânire încet-încet pe sufletul nostru. Si pentru a putea scăpa de acest drac si să oprim păcatul să pătrundă în mintea noastră si-n inima noastră, trebuie să avem o mare trezvie a atentiei, care se naste din frica de Dumnezeu, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se trezeste”.

Prima treaptă a păcatului este când cineva nu vrea să facă o faptă bună. Dumnezeu a dat putere omului să facă toată fapta bună; si el, dacă nu vrea să facă fapta bună, are păcat. A doua treaptă a păcatului este când cineva face binele, dar cu scop rău. Sfântul Ioan Damaschin spune asa: „Binele nu este bine, când nu se face bine”. Bunăoară să vă dau un exemplu: Cineva posteste si nu mănâncă, dar vorbeste de rău si are ciudă pe cineva. Ce foloseste postul trupesc, dacă n-are postul sufletesc unit cu el. Sau face milostenie, dar din avere de furat. Sau face fapta bună, dar se mândreste; amestecă cu slavă desartă, cu mândrie. Iar i-a pierdut plata diavolul.

Deci face fapta bună, dar nu-i bună, că-i amestecată cu răul. Sau face fapta bună cu scop rău. Fapta bună făcută cu scop rău trece de partea scopului, si dacă scopul este rău si fapta bună se face rea. Dacă scopul este bun, atunci fapta bună rămâne întemeiată si bună. Tot asa, când face cineva fapta milosteniei, cu scopul de-a fi lăudat de oameni, sau rugăciunea sau postirea sau altă faptă bună, care nu priveste spre slava lui Dumnezeu, ci spre alt scop oarecare lumesc, acea faptă bună este fără de suflet. Este moartă. Fapta bună are trup si suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei, iar sufletul sau viata ei este scopul, dacă scopul este bun si drept. În treapta a doua a păcatului este si lucrarea cea cu lipsă a faptei bune. Când cineva face fapta bună, dar n-o face desăvârsit, ci cu lipsă.

Toată fapta bună trebuie să se facă desăvârsită si plină, nu cu stirbire. Când fapta bună este făcută cu lipsă si nu desăvârsit, atunci ne aflăm în a doua treaptă a păcatului. Vă dau un exemplu. Când cineva se roagă lui Dumnezeu, dar nu cu mintea si cu inima, ci numai cu buzele si cu gura, răspândindu-se cu mintea la lucrurile veacului de acum. Ori se gândeste la târg, ori la ceea ce mai are de făcut, ori îsi aduce aminte că n-a dar mâncare la animale, orice altceva. Acela este în treapta a doua a păcatului. A treia treaptă a păcatului este bântuiala lucrului celui rău. Adică atunci când vine momeala gândului celui rău în minte. Îi vine omului un gând de curvie, sau de mânie, sau de ucidere, sau de mândrie, sau de slavă desartă, sau de viclenie, sau de zavistie, sau de ură, sau de răzbunare, sau, în sfârsit orice gând pătimas si rău, când bântuieste mintea omului, aceasta este a treia treaptă a păcatului.

A patra treaptă a păcatului este consimtirea sau unirea. Când unim mintea noastră cu gândurile pătimase care le-am amintit mai sus sau cu oricare alt gând de păcat. Păcatul vine întâi simplu în mintea noastră. Orice gând pătimas, să zicem: femeie, bani, slavă, n-ar fi un păcat. Este momeala gândului simplu al păcatului. Dar când noi gândim la femeie si începem a ne unii cu gândul, oarecum cu patimă, si la bani si la slavă si la orice, am trecut atunci cu mintea în treapta a patra a păcatului. Ne-am unit cu mintea, cu gândul cel rău al păcatului. Se mai numeste această treaptă si consimtire. Adică atunci când mintea începe a consimti să stea de vorbă cu gândul cel rău si pătimas. A cincea treaptă a păcatului este lupta. Lupta se dă de aici înainte pe toate treptele păcatului.

Lupta este aceea când omul a consimtit cu mintea să stea de vorbă cu păcatul, cu gândul pătimas, gândul păcatului, si îndată, fiind pătruns de frica lui Dumnezeu, începe a lupta, a- l scoate din minte. Vede că nu-i bun. I-a venit un gând de ură, de desfrânare, un gând de răzbunare, un gând de mândrie, de trufie sau de zavistie sau de pizmă sau de răutate, si îndată, văzând că nu-i bun, începe a se lupta să-l scoată din minte. În această treaptă se încaieră la luptă trei minti. Mintea drăcească, mintea omenească si mintea sfintelor puteri. Diavolii trag mintea noastră spre rău, spre păcate; sfintele puteri sau îngerii, spre gânduri bune, iar mintea omului stă în mijloc si de bună voie se pleacă spre bine sau spre rău. În acest timp, cât mintea noastră se luptă, fie primind gândurile rele de la draci, fie pe cele bune de la îngeri, lupta aceasta în mintea omului este vrednică sau de cununi sau de pedeapsă vesnică.

După această treaptă, trece în a sasea treaptă a păcatului, care este învoirea. Dacă a cedat de bună voie după această luptă să se învoiască cu gândul pătimas, cu gândul păcatului, a trecut acum în treapta a sasea a păcatului si trece de bunăvoie de la învoire la imaginatie si începe să si le închipuie. A saptea treaptă este păcatul cu mintea. După ce omul a primit un gând pătimas, începe a se îndulci cu mintea. Omul de la gând începe a-si imagina păcatul. Ori îsi închipuieste fata femeii pe care o iubea cu patimă, sau cândva a avut patimă asupra ei, ori îsi închipuie fata aceluia pe care-l urăste. N-ai pătit câteodată, când stai la rugăciune si e cineva care te urăste si ai ciudă pe el, parcă te sfădesti cu el? Parcă dacă ar fi acolo de fată i-ai zice ceva. Acum mintea este în luptă în treapta a saptea.

Diavolii iau fata celuia ce ne urăste sau ne-a ocărât sau ne-a făcut vreun rău, si răscolesc amintirea răului care ni l-a făcut si însotesc tinerea în minte a răului cu imaginatia si dau război sufletului grozav, ori cu fata aceea ce-a iubit-o cu patimă, din partea poftitoare a sufletului, ori pe aceea pe care a urât-o sau te-a urât pe tine si ti-a făcut necaz. Sau cu banul, dacă-ti place. Îti înfătisează punga de-acum, lădita cu parale, haine multe, slavă desartă, boi multi, oi multe, cai multi, avere multă, si asa mai departe. Dacă l-ai scăpat din treapta învoielii, el de acum imaginează, că dracul se numeste „zugrav vechi”. Stie să zugrăvească mult mai mult decât stii tu. Până ce i-ai dat voie. Zugrăveste si femei si oameni si târguri, ce vrei. Când vei vedea că vin acestea prin imaginatie, începe să-ti dea război cu idolii păcatului.

Vezi ce spune Sfânta Sinclitichia: „Idoli au stătut si m-am împotrivit!” Toate păcatele în treapta a saptea se fac idoli. Se închipuiesc. Pe tabla păcatului mintii, al imaginatiei, apar: femei, oameni care ne urăsc, bani, socoteli, ti-aduce aminte din urmă, fel de fel. Si sufletul în treapta a saptea păcătuieste cu mintea si îsi închipuie. Oare nu pătim noi acestea: care n-a pătit si nu păteste acestea în toată clipa? Eu, păcătosul, le pătesc; poate voi sunteti scutiti. Cine nu-si închipuie păcatul cu mintea? Si crezi că-i usor păcatul cu mintea! Să nu crezi că-i usor! Auzi ce spune Sfântul Efrem Sirul: „Fratii mei, nu mă aruncati în negrijă, pentru păcatul cu mintea. Dacă păcatul cu mintea n-ar fi greu, nu era nevoie ca dreptul Iov, cu 1850 de ani înainte de venirea Domnului, să aducă jertfă un bou în fiecare seară”.

Pentru ce? Avea sapte feciori si trei fete, si erau tineri. Si asa de tare se temea Iov de Dumnezeu, ca nu cumva copiii lui să gresească cu gândul, încât aducea jertfe de curătire, să-i curete pe copii de păcatul cu gândul. El nu gresea cu gândul si era înainte de Legea Veche, că era înainte de Moise. Înainte de Legea scrisă si de Legea Darului păcatul cu gândul se curătea cu jertfe. Dacă păcatul cu gândul n-ar fi greu, zice Sfântul Efrem, n-ar fi socotit Hristos, Însusi Cuvântul si Întelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru poftă de muiere si ucidere întru a urî pe fratele. Ce zice? Cela ce priveste la femeie, spre a o pofti pe dânsa, iată a precurvit cu dânsa întru inima sa. Iată preacurvie nevăzută! Numai cu gândul. Cela ce urăste pe fratele său, ucigas de om este. De câte milioane de ori am omorât noi în viata noastră? De câte milioane de ori am preacurvit noi?

De câte ori am urât pe fratele, de atâtea ori am făcut ucidere. De câte ori am privit cu patimă la o femeie, sau chiar neprivind, am imaginat-o în gândul nostru si ne-am învoit cu gândul păcatului, de atâtea ori am fost preacurvari cu inima înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie pocăintă amară! Strasnică! Iar omul zace într-un păcat groaznic – eu, păcătosul –, nesimtirea. Din cauza nesimtirii, mi se pare că nu-s chiar asa de păcătos. Doar n-am curvit azi, n-am furat azi! De câte ori am pracurvit cu mintea si am urât pe fratele, am fost preacurvari si ucigasi. Si aceasta o stabileste Însusi Dumnezeu Cuvântul.

Deci, iată, fiindcă vorbim de trapta a saptea a păcatului, cu gândul, noi suntem preacurvari de mii de ori si ucigasi. Pentru că cu gândul preacurvim si cu gândul urâm pe fratele. Ne facem si ucigasi si preacurvari, si apoi ni se mai pare că suntem călugări sau chip cioplit de călugări sau momâi de pus în cânepă să se sperie vrăbiile, că avem haine lungi. Dar dracii râd de noi, că văd că în noi nu este viată si trăire, ci numai forma. Forma exterioară nu ne ajută! Deci în treapta a saptea omul păcătuieste cu mintea prin imaginatie, după ce s-a învoit cu gândul în treapta a sasea.

Treapta a opta a păcatului este păcatul cu lucrul. Treapta a opta este mai grea. De-abia în treapta a opta omul păseste la păcat cu lucrul. Unul care-i luptat de duhul curviei, sau de-al răzbunării, sau de-al iubirii de argint, sau de- al iubirii de slavă, sau de-al mândriei – că toti suferim de acestea în toată clipa –, până în treapta asta s-a luptat cu gândul. De ce învată Sfintii Părinti: „paza mintii, paza mintii!”? Trezvia atentiei, ferirea mintii de păcat? Că-i acelasi lucru. Ori vei zice vegherea mintii, ori privegherea mintii, ori ferirea mintii, ori trezvia atentiei, este acelasi lucru. Cum ai zice: pâine, felie de pâine, bucată de pâine, fărâmătură de pâine, că tot acelasi lucru este.

În această lucrare de pază a mintii, este o lucrare de geniu pentru călugări. De aceea spune Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie: Nimeni, care nu are paza mintii, nu va scăpa de căpeteniile tartarului în vremea mortii si în vremea când trece prin vămi. Pentru ce? Dacă n-a păzit mintea, el a fost preacurvar nevăzut toată viata si ucigas si iubitor de argint si iubitor de slavă si mândru, dar el n-a stiut. El zace în adâncul păcatelor si nu le-a simtit din cauza nesimtirii. Deci, în treapta a opta, omul care s-a luptat până acum de la momeala gândului, de la consimtire, de la alegerea de a trece mai departe spre luptă, de la luptă, de la îndoială, de la păcatul cu mintea, cedează la păcatul cu lucrul.

Până aici s-a luptat el cu imaginatiile, cu închipuirile păcatului; de aici încolo, ori cade în păcat cu femeia, ori cade în păcatul malahiei, ori se apucă de strâns bani, ori urăste pe fratele lui si începe să-l bată, ori se mândreste, ori zavistuieste, ori se răzbună, ori dă în judecată pe cutare, ori se apucă de furat sau de fumat. Toate păcatele trec prin aceleasi trepte si tot ce este în om rău, trece la păcatul cu lucrul, care este treapta a opta. Deci el, până a ajuns în treapta a saptea a păcatului, s-a luptat nevăzut, iar acum trece la păcatul văzut cu lucrul. În treapta a opta a păcatului, omul cedează si începe cu trupul să săvârsească păcatul cu lucrul. Treapta a noua a păcatului este obisnuinta sau obiceiul. Un duhovnic bun, la mărturisire, stie pe cel păcătos în ce treaptă este.

Dacă-l întrebi asa: „Mosule, sau mătusă, sau soră, de ce fumezi?” „Părinte, m-am obisnuit cu tigara!” Deodată îti spune că este în treapta a noua. Că el n-a căzut o dată în viată. El spune să s-a obisnuit cu tigara, că tine tabachera cam aproape. „De ce bei, mosule?” „M-am cam obisnuit, părinte, cu paharul, cu rachiul, cu vinul!” „De ce spui minciuni?” „Părinte, m-am obisnuit cu ele!” „De ce faci cutare păcat trupesc?” „M-am obisnuit cu el!” „De ce furi?” „Părinte, asa mi-i obiceiul!” Deci îl cunosti de la această vorbă în ce treaptă este, adică în treapta a noua. Acestea sunt trepte mai grele de-acum. Treapta a noua este obiceiul păcatului. Treapta a zecea a păcatului este deprinderea păcatului, nu-i obicei.

Omul în treapta a noua face păcatul din când în când, din obisnuintă, dar în treapta a zecea îl face mereu; s-a deprins să păcătuiască. Treapta a zecea a păcatului este cea mai periculoasă, pentru că păcatul devine a doua fire, a doua natură. Omul fuge la cârciumă si la pahar vrând-nevrând. „Măi, da lasă-te de betie, de fumat, uite că esti bolnav! Te duci în gheenă, îti pierzi si mintea si trupul si sănătatea! Îti pierzi toate dacă mai bei! Ti-a spus si doctorul, îti spune si duhovnicul!” „Nu, domnule, m-am deprins! Eu, dacă nu beau un pahar de vin sau de rachiu, nu mai pot să trăiesc!” El îti spune singur pe ce treaptă este. „M-am desprins si nu pot”. Ori minte, vrând- nevrând; ori curveste, vrând-nevrând; ori fură, vrând-nevrând; ori bea, vrând-nevrând; ori se bate, vrând-nevrând.

De ce? Păcatul de la obisnuintă a ajuns la deprindere. S-a deprins. În treapta a zecea, păcatul devine a doua natură. Este aproape ceva firesc, natural la el. Si ca să întorci un om de pe treptele acestea la pocăintă, îti trebuie mai mare luptă. În treapta a saptea, a opta, dacă a căzut o dată, se întoarce usor. În treapta a noua mai greu, că a început să se obisnuiască. În treapta a zecea este mult mai greu să se întoarcă. S-a deprins si nu se lasă până nu face păcatul. El este cum zice marele Apostol Pavel: Cine face păcatul, este rob al păcatului. L-a robit păcatul si-l duce la lucrarea păcatului, vrând- nevrând. Deprinderea păcatului, oricare ar fi el, este foarte periculoasă, când ajunge în treapta a zecea. Ori iubirea de bani, ori desfrânarea, ori minciuna, ori fătărnicia, ori slava desartă, ori betie, orice ar fi. Treapta a unsprezecea a păcatului este deznădejdea. Aceasta este si mai periculoasă.

Omul în treapta a unsprezecea, ce zice că nu se mai poate opri de betie, sau de muieri, sau de păcate trupesti, sau de înjurat, sau de furat, sau de fumat, sau de alte răutăti, si cade în deznădejde, că el n-ar să se mai poată opri? „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă pot opri de la păcat!” Aici este cumpăna cea mai mare. Că zice: „Nimic mai rău si mai tare ca deznădăjduirea!” De aceea se spune duhovnicului: „Ia aminte, o, vânătorule de suflete, duhovnice, de la aceste trei trepte să te sârguiesti să întorci sufletele mai tare înapoi: de la obisnuintă, de la deprindere si de la deznădejde. Deznădejdea este lângă moarte”. Omul cade în descurajare si zice: „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă mai pot opri de la păcat!” Vede că se duce, vrând-nevrând, la păcat si cade în descurajare. Zice Sfântul Efrem Sirul: „O, răutatea satanei! Când l-a văzut pe om deprins cu păcatul, de acum cu palosul deznădejdii bate război!” Să-l taie de la nădejdea către Dumnezeu.

Taie nădejdea mântuirii cu palosul: „Nu te mai iartă Dumnezeu, măi omule! Nu vezi că tigara n-o mai poti lăsa – sau muierea, sau înjuratul, sau betia, sau curvia, sau furtul, sau minciuna, sau răutatea, sau zavistia, sau viclenia, sau tinerea minte de rău, sau dorinta de răzbunare –, nu vezi că nu te mai poti opri de la ele? Nici nu te mai iartă Dumnezeu!” Bate cu palosul deznădejdii, care este cel mai grozav păcat, adică deznădejdea de mila lui Dumnezeu, care este păcat împotriva Duhului Sfânt. Acestea se întâmplă în treapta a unsprezecea a păcatului. Treapta a douăsprezecea a păcatului este sinuciderea. În treapta a douăsprezecea se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Iuda si cu Cain. Cain, când a căzut în deznădejde, a zis: Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta mie! În loc să ceară iertare de la Dumnezeu, a început să se sfădească: Cain, unde-i fratele tău, Abel?

Dar ce, eu am păzit pe fratele meu? În loc să zică: „Doamne, am gresit!”, s-a luat la ceartă. Iar Iuda, când a ajuns în treapta a douăsprezecea, ce-a făcut? Si văzând Iuda că Iisus a fost condamnat la moarte, mustrat de constiintă, a căzut în deznădejde si, aruncând argintii, i-a aruncat în biserică si s-a dus si s-a spânzurat. Omul cel rău, dacă mereu zace în păcate, de la o vreme culmea relelor îl duce la sinucidere, să-si ia viata, că nu mai poate suporta mustrarea constiintei. Aici este ceea ce spune Proorocul David: Întru mustrări, pentru fărădelegi ai pedepsit pe om si ai subtiat ca un păianjen sufletul lui. Păianjenul arată deznădejdea. În treapta a unsprezecea, atâta nădejde mai are el, ca pânză unui păianjen. Olecută de nădejde. Dacă mai vine palosul satanei si-o taie si pe asta, fuge si sespânzură, ori se îneacă, că nu-l mai iartă Dumnezeu. Deci treapta a douăsprezecea este sinuciderea. Este ceea ce spune Apostolul Pavel:Plata păcatului este moartea.

Ce vreau să vă mai spun! În treapta a doua a păcatului, când facem fapta bună cu scop rău, fapta bună nu este bună. Fapta bună are trup si suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Iată, eu postesc, mă rog, fac metanii, priveghez, fac milostenii, citesc cărti sfinte, stau la biserică, cânt la strană, pomenesc pomelnice, lucrez la grădină, lucrez la pădure, orice as face eu. Lucrarea însăsi a faptei bune este trupul, iar sufletul sau viata ei este scopul. Cu ce scop fac eu fapta bună? Ori este scopul iubirii de treaptă, ori al iubirii de câstig, ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de argint. Unul face treabă strasnic în mănăstire si se chinuieste să ajungă ceva în mănăstire. Vine cu un scop: „Măi, poate voi ajunge econom, poate voi ajunge staret, poate m-o face diacon, poate m-o face preot”. Si pentru asta munceste si face treabă. Dracul i-a răpit scopul si încolo îi dă drumul: „Fă, cât de mult! Eu ti-am pus mâna pe sufletul faptei bune!” Sfântul Apostol Pavel spune: Asa alerg la tintă, la Hristos, nu cum as bate vântul cu pumnii. Să nu ai alt scop în mănăstire când te nevoiesti, decât numai mântuirea sufletului si slava lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul arată care sunt cele trei feluri de lepădări de lume:

1. Cela ce pentru iubirea de treaptă, pentru lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase si pe urmă scoate fum. Face el ascultare, se supune în mănăstire, aleargă, cutare, doar va ajunge el tinta carierei, care credea să ajungă el în mănăstire. Si dacă se întâmplă ca Dumnezeu să-i stea împotrivă, să nu ajungă, atunci nu mai miroase ca tămâia. Până atunci toti ziceau: „Măi, dar ascultător este fratele ăsta! Măi, dar smerit este, dar bine mai face treabă, dar supus este, bun”, dar nimeni nu stie în inima lui ce scop urmăreste. Iar dacă nu ajunge tinta carierei sale, începe a cârti: „Pe acela l-a făcut diacon, pe acela preot; eu stau de-atâtia ani în mănăstire, eu am muncit mai mult decât dânsul, eu m-am jertfit; pe mine nu mă face nimic!” Începe a scoate fum tămâia noastră! Tămâia noastră nu mai miroase! Asta, fiindcă în mintea lui lepădarea de lume a făcut-o pentru scopul iubirii de treaptă.

2. Cela ce pentru iubirea de câstig, pe lepădarea de lume o a făcut, ca piatra de moară este, care de-a pururea întru acelea si se învârteste. Unul vine la mănăstire să-i dea salar sau pensie, sau să i-o mărească, să fie oleacă mai mult, să mai pună olecută la CEC. Mi se pare că Sfântul Antonie avea salar…!? – Cât avea pe lună Sfântul Antonie, că am uitat? Cam câte mii? Ce pensioară avea Sfântul Pamvo, Sfântul Sisoe? N-ati auzit? Ati citit undeva despre sfinti cu pensie si cu salar? Măi, ati citit voi despre vreun mucenic si cuvios care avea salar si pensie? Ia să spuneti! Vezi cum ne înselăm noi!

De aceea, dacă îti dă pensie, dă-o la obste sau dă-o la săraci. Iar dacă nu ti-o dă, să nu-ti pară rău, că noi n-am venit pentru leafă aici. Dacă îti dă Hristos Raiul – si o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, este mai scumpă decât toate comorile lumii si asta nu mai moare, că are viată vesnică într-însa –, ce-ti mai trebuie altceva? Cel ce pentru iubirea de câstig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară care de-a pururea se învârteste în jurul ei. Adică acasă făcea, muncea, alerga, ca să capete un ban, un salar, o pensie, să facă ceva avere, si vine în mănăstire si se învârte ca piatra de moară, tot într-acele. „Măi, să muncesc, să fac, poate mi-a mări salarul, poate îmi va da pensie mai mare, dacă o să am oleacă de vechime!” Si tot se învârte roată, ca piatra de moară.

Nu pătim asa si noi? Este bine că vorbim de păcat? Asa fac eu, păcătosul! Si eu sunt vinovat, dar vă spun. Măcar să cunoastem mestesugurile diavolilor. Ce crezi să eu sunt cheie de biserică? Eu sunt mai păcătos decât toti! Să vă spun si al treilea fel de lepădare de lume. 3. Cela ce pentru slava lui Dumnezeu, pe lepădarea de lume o a făcut, unul ca acela până al moarte se jertfeste pe sine, nimic nădăjduind, decât mântuirea sufletului.

Adică se jertfeste în toate, dar n-are nevoie de nimic. N-are scop nici să ajungă mare, nici să câstige bani. Să-i dea Dumnezeu mântuire. Atât doreste. Acela-i pe drum bun, pe drumul duhovnicesc, ca un adevărat călugăr. Acela nu aleargă în desert! „Mie să-mi dea Dumnezeu mântuire. Nu-mi trebuie nimic altceva. Că mântuirea este mai scumpă decât toate care există sub cer!” Fapta bună are trup si suflet. V-am spus. Lucrarea faptei bune, de orice nuantă ar fi, este trupul, iar sufletul este scopul.

Dacă mi-a răpit diavolul scopul, faptele bune, cât de bune ar fi, dacă scopu-i rău, trec de partea scopului. Se fac rele toate! Si invers. Dacă am face fapte rele, sau părute de oameni rele, tu dacă ai scop bun, nu-ti pasă. Cum a făcut Sfântul Vitalie, care a salvat de la desfrânare multe femei păcătoase. Toată lumea îl socotea mare curvar, dar lui nu-i păsa de oameni. Stătea cu Psaltirea toată noaptea si nu mânca, câte trei-patru zile pe săptămână nu gusta nimic si a mântuit 300 de curve.

Că la el fapta era părută rea, dar scopul era bun. Scopul era să scoată de la curvie si din iad, nu se ducea pentru păcat. Si iată că toate faptele bune ale lui au trecut de partea scopului. La moartea lui s-au făcut minuni mari, si toate femeile pe care le-a învătat să se lase de păcat, au început să spună fapta lui cea bună, asa încât astăzi ne închinăm la moastele Sfântului Vitalie din Alexandria. De aceea, când faci o faptă bună, chiar dacă în fata oamenilor pare rea, tie nu-ti pasă, dacă ai un scop bun. Deci toată fapta bună când se face, mintea trebuie să privească la scopul ăsta: Să fie spre slava lui Dumnezeu. Asa ne învată marele Apostol Pavel: Sau de mâncati sau de beti sau altceva de faceti, toate să le faceti spre slava lui Dumnezeu. Amin.

de admin

Părintele Cleopa – Ispitirea din cele opt părți

10:00 pm, septembrie 14, 2010 în Cuvinte de folos, Despre ispite, Pocainta, Păcate, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Să cunoastem mestesugul războiului nevăzut si să vedem din câte părti suntem atacati în lupta noastră duhovnicească de fiecare ceas si minut. Si, fiindcă nu tot cel ce se luptă se încununează, avem trebuintă de mare trezvie si grijă în toată vremea asupra luptelor celor de gând si asupra dracilor care ne dau război, ispitindu-ne din cele opt părti: din spate, din fată, din stânga, din dreapta, de sus, de jos, dinăuntru si dinafară. Ispita din spate Diavolul îti aduce aminte păcatele pe care le-ai făcut înainte, ca să-ti spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai desfrânat, poate ai furat, si tu te-ai lăsat de ele, dar el ti le-aduce iar aminte.

Memoria noastră este ajutată de imaginatie la relele pe care le-am făcut, când ne-am petrecut viata fără grijă si fără paza mintii. Care-i scopul lui? Să-ti aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că diavolul ti-aduce în minte gândurile care le-ai părăsit si păcatele care nu le-ai mai făcut, să stii că te ispiteste din spate, cu cele ce le-ai uitat. El nu vrea să le uiti, el vrea să ti le amintească, ca să te ispitească cu ele. Ispita din fată Când ne tulburăm cu mintea pentru cele ce închipuim că vor veni asupra noastră, suntem ispititi din fată.

„Măi, am să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; o să vină o foamete; o să vină un potop; cutare mă pândeste, are să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure…”, si începi a te tulbura cu mintea de cele care crezi tu că or să vină asupra ta. Si te tulburi degeaba, că nimeni nu stie ce are să fie. Dar vrăjmasul, ca să nu fii linistit, îti dă tot felul de gânduri. Aceste închipuiri le aduce vrăjmasul în mintea noastră cu scopul de a ne tulbura si a ne înspăimânta de cele pe care le credem că vor veni asupra noastră. La aceste ispite avem cuvântul Mântuitorului: Nu vă îngrijiti de ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.

Ispita din stânga De câte ori vom cunoaste si totusi ne vom lăsa momiti de el si îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta, atunci ne ispitim din stânga. Eu stiu că-i păcat să mănânc mult, dar mănânc mult; eu stiu că-i păcat să beau, dar beau; eu stiu că-i păcat să urăsc pe cineva, dar urăsc; eu stiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar vorbesc; eu stiu că-i păcat să tin minte răul, dar tin minte; eu stiu că-i păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las biruit si fac aceste păcate. Asa suntem ispititi din stânga, prin chipul cel arătat al răutătii.

Ispita din dreapta Ispita din dreapta este de două feluri. Prima este atunci când credem în visuri sau vedenii si, crezând în ele, suntem înselati de draci. Dracii se fac în chipul lui Hristos, în chipul Maicii Domnului, în chip de ierarhi, în chip de mucenici, precum zice Apostolul Pavel: Satana se preface în chip de înger al luminii. Dacă credem în aceste năluciri si visuri suntem ispititi din dreapta. Iarăsi, este ispită din dreapta, atunci când facem fapta bună cu scop rău si nu spre slava lui Dumnezeu, si n-avem smerenie; când zidim pe temelie de umbră. Ispita de sus Ispita de sus este tot de două feluri. Când începem o nevointă mai presus de puterea noastră fizică sau intelectuală.

Nevointa trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia. Nimeni nu are voie să ia o nevointă mai presus de puterea lui. Marele Vasile spune: „Măsura înfrânării se ia după măsura puterii fiecăruia”. Nu toti pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel, sau să facă milostenie. Fiecare după măsura si după puterea lui să facă fapte bune. Când ai luat o nevointă mai presus de putere diavolul râde de tine. Stii cum este? Ca si cum ai lua un sac greu, care nu-l poti duce deloc; îl duci oleacă si-l lasi jos mai încolo. Ispita de sus mai este si atunci când iscodim Sfintele Scripturi mai presus de puterea întelegerii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune: Cât ati fost prunci, v-am hrănit pe voi cu laptele cel cuvântător al Evangheliei, că nu erati în stare să mâncati hrană vârtoasă.

Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Nu spargeti oasele Scripturii, având dintii întelepciunii de lapte!” Că vrem să ne băgăm la lucruri care nu le întelegem si care nu le-am citit la Sfintii Părinti si n-au tâlcuirea celor mai mari teologi ai lumii. O iscodire ca aceasta vine din mândrie si, dacă cineva nu se va smeri, ajunge la nebunie, la hulă si la eres. Cu ispita de sus au fost înselati toti sectarii, toti ereticii de la începutul lumii, că au vrut să înteleagă Scripturile după mintea lor. Sfânta Scriptură este un izvor fără de fund, pentru că este întelepciunea lui Dumnezeu. Scriptura este ca o mare care nu are fund. Dacă eu nu stiu să înot si mă bag în mare, nu-i de vină marea că mă înec; eu, obraznicul si îndrăznetul, m-am băgat într-o apă mai adâncă decât mine si m-am înecat. Sfântul Grigorie Teologul a asemănat iscodirea Sfintelor Scripturi cu o prăpastie, zicând: „Si privirea la cele înalte fără de frâu, poate să ne dea nouă brânci în prăpastie”.

De aceea iscodirea Sfintelor Scripturi mai presus de întelegerea noastră este ispită de sus. Ispita de jos Este atunci când nu vrem să facem fapta bună după puterea noastră. Eu as putea să postesc până seara, dar mă lenevesc. Eu as putea să fac milostenie mai multă, dar mă zgârcesc. Eu as putea să fac metanii mai multe, dar nu fac. Eu as putea să priveghez mai mult; dar nu mă rog, si mă las, vorba tăranului, pe tânjală. Când nu ne ridicăm cu lucrarea faptei bune, după puterea noastră, până la nivelul la care suntem datori să ne ridicăm, suntem ispititi de jos, adică ne trage diavolul în jos de la măsura de la limita faptei bune, care suntem datori s-o lucrăm. Ispita din afară Ispita din afară vine cu cele cinci simtiri, adică prin vedere, auz, gust, miros si pipăire – care se numesc de Sfintii Prooroci ferestre ale sufletului. Prin aceste cinci simtiri, omul primeste mari păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atentiei si paza mintii. Cele cinci simtiri sunt cinci sipote firesti ale noastre, prin care diavolii toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi si răutăti.

Mai folosesc diavolii o altă ispită mai mare decât cele cinci simturi:imaginatia. Imaginatia este mai subtire ca rele cinci simturi, dar este mai groasă decât mintea. Imaginatia mai este numită si simtire de obste. Ea nu-i dă război sufletului în vremea ispitei numai cu cele ce a văzut, ci si cu cele ce a auzit, si cu cele ce a gustat si cu cele ce a mirosit si cu cele ce a pipăit. Cu toate îi dă război sufletului. Ea prinde cele cinci simtiri si dă război sufletului. De aceea este mai greu să păzesti imaginatia decât cele cinci simtiri, decât însăsi mintea. Ispita dinăuntru Dinăuntru ies toate păcatele noastre, adică din inimă, cum a zis Mântuitorul la Apostoli: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om – atunci era vorba de spălatul mâinilor –, ci ceea ce iese. Că aceea ce iese, iese din inimă.

Din inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile; ca dintr-un iad ies din inima noastră, si de aceea, oricând ies acestea din inima noastră, suntem ispititi cu ispita dinăuntru. Sfântul Clement spune: „Pune pe gând străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici pe cele ce vin din afară, nici cele ce ies dinăuntru!” Să le opresti pe cele ce ies dinăuntru cu rugăciunea „Doamne Iisuse”; să le opresti pe cele ce vin din afară cu cugetarea la muncile iadului, la fericirea raiului, la rugăciune si la celelalte fapte bune.