Părintele Cleopa – Nevoință și milostenie

10:13 pm, septembrie 22, 2010 în Cuvinte de folos, Despre milostenie, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Nevointa pustnicului, a sihastrului, este rugăciunea neîncetată ajutată de post. Rugăciunea si postul sunt cele două arme de apărare ale sihastrului, cele două aripi cu care se urcă până la scaunul lui Hristos. Pustnicul trebuie să fie o candelă vesnic aprinsă de neadormită rugăciune. Dacă stai în pustie pentru liniste, pentru recreere sau studiu, niciodată nu te va lupta diavolul. Dar, cum zici că stai pentru Dumnezeu, cum începi să te rogi si să postesti în pustie, să vezi cum te luptă diavolul. Spune în Pateric de un sihatru că s-a dus la pustie si, iată, odată i s-a arătat diavolul în chip de om si l-a întrebat: „Pentru ce-ai venit aici?” „Pentru Dumnezeu!”, a răspuns el.

Atunci a început diavolul a-l lupta cu tot felul de ispite, ca să-l alunge din pustie. „De ce mă lupti asa?” l-a întrebat pustnicul pe diavol. „Dacă ai fost sincer si mi-ai spus de ce stai aici, că eu nu stiam! Că sunt multi oameni care stau la liniste, dar nu se roagă, nici nu postesc. Eu cu acei nu am treabă!” Deci, cine vrea să vină la mănăstire sau să se retragă la sihăstrie, acela trebuie să se roage mult si să postească după putere. Altfel, râde diavolul de el. Cu cât stăruie călugărul mai mult în rugăciune, cu atât sporeste mai mult.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice în această privintă: „Tăria împăratului stă în multă armată, iar tăria pustnicului stă în multă rugăciune!” Iar ispitele cu care e luptat sihastrul sunt: trândăvia, somnul, nălucirile de noapte, războiul desfrânării, mânia, frica, mândria, slava desartă si altele. Este dator călugărul să facă milostenie? Cum să nu! Orice călugăr este dator să facă milostenie la săraci, din tot ce are: îmbrăcăminte, bani, alimente. Chiar si cel ce trăieste în pustie este dator să deschidă usa săracului, să-i dea pesmeti de mâncare sau măcar un pahar de apă. Numai celui ce trăieste cu totul izolat în adâncul muntilor si este cu desăvârsire lipsit de cele pământesti nu i se cere milostenie. Nu auzim ce spune Sfântul Isaac Sirul?

„Călugărul care nu face milostenie este ca un pom blestemat si fără roade!” Dar mai ales călugărul de azi, care are salariu si de toate! Să facă milă cu banii, numai să nu-i strângă, că se aruncă în prăpastia pierzării. Vai de călugărul care strânge bani si nu-i împarte la săraci, că îsi adună lui mare osândă! Este vreun motiv binecuvântat să adune cineva bani? Din patru pricini, zic dumnezeiestii Părinti, adună oamenii bani. Unii adună din lăcomie si iubirea de avutie, care este închinare la idoli si semn de necredintă, ca să aibă, zic ei, la bătrânete, ca si cum Dumnezeu nu poartă grijă de noi. Dar, oare, Cel ce te hrăneste astăzi, nu te va hrăni si mâine? Altii adună bani si alte averi din plăcere, ca să mănânce mult si să trăiască bine.

Altii,din slavă desartă si lux, ca să se îmbrace bine, cu haine scumpe, să zidească locuinte mari, si să-i laude lumea. Iar altii adună bani si alte bunuri, ca o economie pentru ceilalti, pentru familie, pentru obste, pentru cei bolnavi. Aceasta nu este un păcat; ba încă ai si plată, că n-ai irosit averea tuturor, nici n-ai dus-o la ai tăi. Călugării din obste, care într-adevăr sunt călugări si păzesc cu sfintenie votul sărăciei, fiind săraci de cele pământesti, nu sunt datori să facă milostenie materială. Ei ajută lumea mai ales cu sfânta rugăciune si cu exemplul vietii lor. Mănăstirile, însă, întotdeauna au făcut milostenie la cei săraci si nevoiasi. La trapeza fiecărei mănăstiri, ca: Neamt, Secu, Sihăstria si chiar la schituri, exista o masă pentru săraci, numită „masa calicilor”, unde mâncau zilnic zeci de săraci din Pipirig, călători, închinători si bolnavi. Oricine venea, primea mâncare si cazare gratuit timp de trei zile.

Aceasta este milostenia călugărilor, după Sfintii Părinti! Ea se face de obste, în numele tuturor, de aceea toti au parte de ea. Iar dacă cineva din călugări are ceva de prisos, el trebuie să dea tot ce are în plus la econom, ca acesta să împartă milostenia, iar nu călugărul. Mi-amintesc că odată a venit la staretul nostru Protosinghelul Ioanichie Moroi, un om sărac cu o casă de copii, să ceară ajutor. Staretul l-a întrebat: „Frate, ai vacă cu lapte?” „Nu, părinte, i-a răspuns el, cu ce s-o cumpăr?” Atunci staretul s-a sfătuit cu părintii din consiliu si i-a donat acelui sărac o vacă cu lapte care fătase de două săptămâni. Staretul nostru asa ne zicea: „Lasă că mă duc eu în iad, că adun bani pentru obste, decât să vă duceti voi!”, si nu ne lăsa să avem bani la chilie. „Călugărul care are avere deosebită este al doilea Iuda, spunea bătrânul, este fur si tâlhar, că fură din avutul obstii si duce la neamurile sale”.

Asa ne învată Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Teodor Studitul. Când eram eu frate în Sihăstria, nimeni nu-si încuia chilia, căci nici nu avea cine ce fura. Tot ce aveam nevoie ni se dădea de la obste. Dar să vezi, cum a vrut vrăjmasul să mă prindă în patima iubirii de argint. Prin anul 1937, pe când eram bucătar la mănăstire, a venit un credincios la noi si mi-a zis: „Părinte Cleopa, iată ce monede noi si frumoase au iesit!” Si mi-a dat una si mie. Eu am dus banul la chilie, l-am pus pe fereastră sub o hârtie, ca să nu-l vadă nimeni, si am încuiat usa. De la bucătărie mă duceam la chilie si săltam hârtia de pe geam, să văd dacă nu a dispărut banul. Nu trecea mult si iar mă duceam la chilie.

Într-o zi, văzând eu că mi-a lipit vrăjmasul inima de ban, încât tineam usa încuiată si mă gândeam numai la el, am făcut semnul Sfintei Cruci, am descuiat din nou usa chiliei si am dat banul la un sărac. Asa am scăpat atunci de iubirea de argint! Să vă spun si altă întâmplare din tineretea mea. Pe când eram frate, aveam talent la pictură. Mă învătase pictura icoanelor un călugăr, Nil, de la Mănăstirea Secu. După ce am deprins desenul si pictura cu acuarele, am început cu vopsele. Uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez si îi plăcea. Dar eu începusem să mă ispitesc de bani, că singur îmi cumpăram vopsele si cele de nevoie pentru icoane.

Odată a venit părintele staret la mine si mi-a zis: „Ce pret are icoana aceea? „Nu are pret, prea cuvioase!” i-am răspuns. „Pe aceea, frate Costică, s-o tii la pret că este frumoasă!” – mă ispitea bătrânul. Când am văzut eu că trebuie să mă tocmesc cu oamenii si să am bani, m-am temut să nu mă biruiesc de iubirea de argint. Într-o zi vine economul la chilia mea si-mi zice: „Frate Costică, lasă pictura si hai la ascultare!” Atunci am lăsat toate si am fost trimis să pasc oile. Asa m-am izbrăvit de două păcate, de mândrie si de iubirea de argint!