Părintele Cleopa – Treptele urcușului duhovnicesc

11:27 pm, octombrie 16, 2010 în Cuvinte de folos, Despre rugăciune, Dreapta socoteală, Pocainta, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Cum se pot inalta oamenii la cer? Prin darul Duhului Sfant; prin darul si mila lui Dumnezeu. Omul, cand este in pacat de moarte si este caldut, se afla in iad cu sufletul. Este mai jos decat toate dobitoacele campului, decat toate pasarile cerului, decat toata zidirea. El se afla atunci cu sufletul in iad. Dar prin pocainta adevarata si prin darul Sfantului Duh, care dezleaga pacatele prin mana duhovnicului, se ridica din iad la rai, se ridica din moarte la viata si din om pacatos, care era asemenea cu dracii, se face asemenea cu ingerii. Si nu numai cu ingerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cat este putinta.

Caci auzi ce spune proorocul: Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt. Dar voi ca niste oameni muriti (adica prin pacat) si ca unul din boieri (adica ca niste draci)cadeti. Tot pacatul se cheama cadere, caci se zice: „A cazut cineva in pacatul curviei, sau a cazut cineva in mandrie sau in lacomie sau in betie sau in iubirea de argint sau in ura”. De ce se cheama pacatul cadere? Pentru ca pacatele ne trag in jos de la Dumnezeu si ne coboara de la treapta de oameni si ne fac dobitoace. Caci a zis psalmistul: Si omul in cinste fiind, n-a priceput, alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte si s-a asemanat lor. Deci din oameni ne facem dobitoace.

Ne facem draci si chiar mai rai ca ei. Ca nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu in fata, dar omul cu mintea sa il huleste! Deci iata cum ne coboara pacatul. Pacatele ne trag mereu in jos, iar darul lui Iisus Hristos si darul Sfantului Duh mereu ne inalta si mereu ne ridica. Caci zice proorocul: De sapte ori de va cadea dreptul, de sapte ori se va ridica. Sapte inseamna numar fara de numar, inseamna vesnicie, numar la nesfarsit. Adica, mereu se repeta caderea si ridicarea omului. Deci, de va cadea omul in toata viata sa, sa nu se deznadajduiasca de a se ridica, ci sa se inalte iarasi prin darul Sfantului Duh, prin pacainta cea adevarata. Dar inaltarea aceasta a omului din iad si din randuiala dobitoacelor si din randuiala paganilor si a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodata? Nicidecum!

Asa ne invata dumnezeiestii parinti. Omul, cand se ridica, se ridica pe trepte. Nu deodata se poate face sfant, dupa cum nici deodata nu se poate face drac, ci se ridica pe trepte. Cei ce se straduiesc pe calea mantuirii, merg dintr-o masura in alta, cum a zis inainte proorocul:Merge-vor din putere in putere. Ei capata mai intai in inima lor o putere din darul Sfantului Duh, o parte din taria de a sta in poruncile lui Hristos, o masura din virtute, si dupa aceea pasesc pe alte trepte. Dar care sunt treptele acelea, ni le arata dumnezeiestii parinti. Treptele urcusului duhovnicesc sunt trei. Care? Ati auzit in Scriptura la Levitic, capitolul 23, 1, 32 (in editiile vechi ale Bibliei), unde se vorbeste de sambata, de sambete si de sambetele sambetelor; si iarasi de seceris, de secerisuri si de secerisul sufletului rational; si iarasi de taierea imprejur, de taierea taierii imprejur si de taierea inimii in duh, cum zice marele Apostol Pavel2. Acestea arata tainic in Legea Veche si in cea noua urcusul sufletului catre Dumnezeu.

Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, dupa dumnezeiescul Parinte Maxim Marturisitorul, arata urcusul, sau cum se inalta un suflet pana se face Dumnezeu dupa dar. Toate acestea sunt simbolizate, dupa Scripturi, de ziua a sasea, a saptea si a opta. Toate trei treptele duc la indumnezeirea dupa dar. Ele sunt faptuirea morala, contemplatia naturala in duh si teologia mistica, adica cunoasterea tainica a lui Dumnezeu3. I. Dar ce este sambata sufletului rational? Sambata in Legea Veche inseamna odihna. Sufletul nostru zbuciumat de pacate, de cadere, avand constiinta patata de pacatele sale, cand pune inceput bun cu darul lui Iisus Hristos si se ridica din pacat si se inalta putin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihna, dar nu la desavarsire. Deci, cand vei auzi in Scriptura de sambata, sa stii ce inseamna aceasta.

Iata ce spune dumnezeiescul Parinte Maxim: sambata e nepatimirea sufletului rational, care a lepadat prin faptuire semnele pacatului. Sa va dau o pilda. Un om a fost betiv, a fost desfranat, a fost ucigas, a fost talhar, a fost iubitor de argint. Cine stie ce a facut saracul in viata, ca toti suntem pacatosi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toata inima, s-a curatit si s-a hotarat sa se lepede cu toata puterea de pacate. In locul betiei pune infranarea, in locul lacomiei de pantece, postul; in locul iubirii de argint si zgarceniei, milostenia; in locul dezfranarii, curatia; in locul somnului mult, privegherea. Si a plantat prin faptuire fapte bune in locul vechilor pacate, pe care le savarsise mai inainte. El acum se afla pe treapta intai a urcusului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Caci auzi ce spune: „Sambata sufletului rational este nepatimirea sufletului rational, care prin faptuire a lepadat de abia semnele pacatului”. 2 Romani II, 25, 29. 3 Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia II, cap. 37, 38, 39.

N-a spus radacinile, ci semnele pacatului. Acest om, care se sileste sa faca fapte bune in locul celor rele si pune inceput bun de fapta numai cu lucrarea dinafara, de abia a ajuns la prima odihna a sufletului sau rational. El afla o oarecare mangaiere, dar inca este chinuit de ganduri, inca pacatuieste cu mintea, inca este in pacat cu mintea. Si lupta lui cu mintea este groaznica, caci lupta cu patimile cele trupesti, cele cu lucrul, tine pana la o vreme, iar lupta cu mintea, pentru parasirea pacatului cu mintea, tine pana la moarte. II. Si despre sambete, adica despre sambetele indoite, iata ce spune dumnezeiescul parinte Maxim: „Indoitele sambete inseamna a doua treapta a urcusului duhovnicesc. Si se talcuieste asa: Slobozenia sufletului rational, care isi retrage mintea sa din simtire, parasind lucrarea dupa firea simturilor prin contemplatia naturala in duh, adica prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin ratiunile lucrurilor”.

Cum se intampla asta? Noi pacatosii in general am parasit pacatul cu lucrul. Dar cu gandul inca ne luptam, cu mintea inca pacatuim, cu mintea inca slujim pacatului; fie desfranarii, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, maniei, fatarniciei, mandriei, iubirii de slava, dorintei de a placea oamenilor, nesimtirii, impietririi, rautatii, rapirii si nu mai stiu care din patimile sufletesti. Unele sunt care se vad, altele care nu se vad. Cele ce nu se vad sunt mai rele si mai vatamatoare decat cele ce se vad. Caci Hristos Mantuitorul, cand a venit in lume, n-a mustrat pe desfranate, nici pe vamesi sau pe desfranati, pe cei care facusera pacate trupesti. Oare ati auzit in Evanghelie: Vai de tine, desfranato? Sau, vai de tine, talharule? Vai de tine, vamesule, ca esti pacatos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai voua, fatarnicilor; vai voua fariseilor; vai voua, carturarilor nebuni si orbi.

Si cine a spus aceasta? Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care priveste in sufletul nostru. De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii Lui sunt mai luminosi decat soarele.El era Dumnezeu si poporul de jos Il iubea, ca simtea puterea dumnezeirii Lui, ca le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea carturarilor. Il iubeau, dar si El, vazand credinta sincera a lor, ii iubea din inima, cand mergeau dupa El, pe multi si pe jos, flamanzi, cand a inmultit painile in pustie. Caci a zis: Mila imi este de popor, ca sunt ca oile care nu au pastor, risipite. Dar pe cei dintre marii carturari, pe farisei si pe saduchei ii mustra, caci vedea intr-insii toate vicleniile si fatarniciile lor. La talhari, la vamesi si la desfranate, chiar de vedea pacate grele, vedea la ei si cainta si umilinta si hotarare de indreptare. Iar grele, ca: ura, zavistia, fatarnicia, pizma, viclenia si altele, care sunt mai grele ca patimile trupesti, pururea ii mustra si le zicea: „Vai voua!”, ca un Dumnezeu, Care cunoaste inimile.

Deci iata ca sunt pacate cu gandul, care nu se vad, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul. Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului duhovnicesc. Iata in ce consta aceasta treapta: Sambete inseamna slobozenia sufletului rational, care a parasit chiar si lucrarea cea dupa fire a simturilor prin contemplatia naturala in duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet. Dar cum se urca la ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturala in duh. Mai inainte o femeie frumoasa il smintea, acum nu-l mai sminteste. Cand vede o fiinta frumoasa se muta cu mintea si zice: Daca fiinta aceasta este asa de frumoasa, dar un inger cu cat este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a facut pe dansii? Isi muta mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, in loc sa se sminteasca, se foloseste.

Mai inainte, daca auzea o muzica de dans, aceasta ii tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbura, ci chiar il foloseste. Caci zice: „Daca oamenii pot sa cante din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie sa fie in ceruri? Cum canta ingerii? Ce bucurie este acolo?” Caci se spune in Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare, Domnul in glas de trambita. Deci asa cugeta cel ce a ajuns la treapta a doua a urcusului duhovnicesc, cand aude o cantare lumeasca, sau un om sau o femeie cantand, sau un oricare alt intrument. Iar cand vede soarele, cugeta asa: daca aici soarele lumineaza asa, ce trebuie sa fie acolo, unde lumineaza Hristos, Soarele dreptatii?

Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia natural in duh, adica prin privirea curata la zidirea lui Dumnezeu, se suie indata cu mintea de la cele vazute la cele gandite si nevazute si capata slobozenie de ispite, cum spune Sfantul Maxim. El se muta cu mintea de la cele auzite aici pe pamant, la cantarile cele din cer si zice cu mintea sa: daca oamenii acestia de tarana stiu ca cante asa, apoi ce cantari trebuie sa fie acolo in cer? Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gandeste la mireasma florilor raiului si asa se muta cu mintea toate cele auzite sau vazute sau gustate sau mirosite si pipaite in cugetari duhovnicesti. III.

Iar treapta a treia a urcusului, adica a inaltarii sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste in Scriptura sambetele sambetelor. Cel ce a pasit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie sa vada frumusetea cea de aici, ca sa se suie cu mintea la frumusetea ce de sus, sau sa auda o cantare de aici, ca sa se duca la cantarea cea de sus, sau sa miroasa ceva frumos aici, ca sa gandeasca la mireasma Raiului. Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu dupa dar. El are indumnezeirea cea dupa dar sau teologia mistica, adica are comuniune nemijlocita cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii.

In el traieste Hristos precum graieste Apostolul Pavel: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, sau cum spune in alta parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, cand a zis ca are mintea lui Hristos, traia in Hristos si Hristos traia intr-insul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos. Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treapta a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai invrednicesc in zilele noastre – este fiul lui Dumnezeu dupa dar. Ei au ajuns ziua a opta, dupa Scripturi, este egala cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc”. Ea se mai numeste si sambetele sambetelor.

Sambetele sambetelor este odihna duhovniceasca a sufletului rational, care paraseste chiar si lucrarea cea dupa fire a simturilor si isi intoarce mintea sa chiar si de la cugetarile cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leaga mintea cu totul numai de Dumnezeu in noianul dragostei”. Acela nu mai stie nimic, decat sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfantul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu ma mai tem de Dumnezeu!” Si l-a intrebat cineva: „Dar de ce?” „Pentru ca Il iubesc!” Simtind dragostea lui Hristos in inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneala, nici de ocara, nici de batjocura. Dar de ce? Pentru ca traia in Hristos si Hristos traia in el si era foarte convins ca fara voia lui Dumnezeu nu i se va intampla nimic.

Asa este omul care s-a inaltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc. * Asadar, tot omul este dator sa urce pe cele trei trepte si sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie! Daca a fost hot, sa lase hotia! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul; sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa-si faca canonul. Si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului. Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de eliberare, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.

Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt: – Nepatimirea rationala a sufletuluis au faptuirea morala(s a mbata); – Slobozenia(eliberarea) duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga de Dumnezeu prin contemplatia naturala in duh (sambete) si – Odihna duhovniceasca a sufletului rational (sambetele sambetelor), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.