Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2010 decembrie.

de admin

Cuvânt împotriva reîncarnării – Părintele Cleopa

5:59 pm, decembrie 31, 2010 în Catolicism, Cuvinte de folos, Despre vrăjitori, Despre învătături greșite, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Erezii, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Şi precum este oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata… (Evrei 9, 27). Cea mai mare nebunie, păgânătate şi rătăcire de la adevăr este aceea de a crede cineva că sufletul omului după moarte intră în alte trupuri de dobitoace, de fiare, de păsări etc. În toată învăţătura dumnezeieştilor Scripturi, a Evangheliei lui Hristos, în învăţăturile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, nu găsim vreo mărturie despre această rătăcită şi spurcată învăţătură. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în dumnezeieasca Sa Evanghelie, ne arată unde merg sufletele oamenilor după moarte, zicând: Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.

A murit bogatul şi s-a înmormântat. Apoi, arătând unde s-a dus, zice: Şi în iad ridicânduşi ochii săi, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepţi şi păcătoşi după moarte: în rai (sânul lui Avraam), cei drepţi, sau în iad, cei păcătoşi, unde a mers şi bogatul cel nemilostiv. De unde dar a ieşit această nebunie diavolească de a se crede că sufletele oamenilor după moarte se duc în alte trupuri? De unde a ieşit această nebună rătăcire că omul moare de mai multe ori şi intră în diferite trupuri? Oare cei ce gândesc această nebunie nu-l aud pe marele Apostol Pavel, care zice: Şi precum este rânduit oamenilor ca o dată să moară, iar după aceasta să fie Judecata? Oare nu aud aceşti rătăciţi de la adevăr ce zice dumnezeiasca Scriptură: …ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat? Vedem dar destul de luminat că o dată i s-a dat omului să moară şi atunci trupul se întoarce în pământ, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el. Şi nu arată că ar merge prin alte trupuri.

O dată moare omul cu trupul său şi o dată va fi învierea morţilor. Auzi ce zice Domnul: Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii. De unde a ieşit această nebunie şi păgânătate să se creadă că sufletele oamenilor, după moarte, intră în alte trupuri? Oare nu auzim ce zice marele Apostol Pavel: Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri? Unii din cei rătăciţi cu această nebunie cred că omul s-ar naşte de mai multe ori cu trupul, şi, auzind că Sfântul Ioan Botezătorul ar fi Ilie, au întrebat pe Sfântul Ioan Botezătorul, zicând: Dar cine eşti tu? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Apoi iar l-au întrebat:

Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu. Deci au zis lui: Cine eşti tu? Ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis (adică fariseilor). Ce spui tu despre tine însuţi? El le-a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Îndreptaţi calea Domnului», precum a zis Isaia Proorocul. Vezi cum dumnezeiescul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul a astupat gurile lor şi a înfruntat părerile cele nebune ale fariseilor că Ilie s-ar fi întrupat în persoana Sfântului Ioan Botezătorul? Da, este adevărat că despre Sfântul Ioan Botezătorul s-a scris că va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie, dar nu că se va încarna în el Ilie Proorocul. Aşa trebuie înţelese cele ce a zis Domnul: Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină,anume că Sfântul Ioan Botezătorul a venit cu râvna şi credinţa Proorocului Ilie, şi nu era el Ilie reîncarnat.

Fiindcă marele Prooroc Ilie va veni înainte de venirea a doua a Domnului, după cum a zis Domnul: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Da, va veni marele Prooroc Ilie mai înainte de venirea a doua a Domnului, dar nu cu alt trup, ci cu al lui, cu care s-a înălţat la cer cu căruţa şi cu caii de foc, aşa cum l-a văzut Elisei. Aşadar şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit cu credinţa şi cu râvna lui Ilie, dar nu cu alt trup, ci cu trupul său, cu care s-a născut din Sfânta Elisabeta; şi Ilie va veni înainte de venirea a doua a Domnului, dar nu cu alt trup, ci cu al său, cu care s-a înălţat la cer, şi nu cu trup reîncarnat. Noi ştim, din dumnezeiasca Scriptură că trupul nostru se întoarce, când murim, în pământ, precum a fost; şi duhul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat pe el.

Marele Apostol Pavel ne arată că trupul nostru, acesta pe care îl purtăm, se va face ţărână şi nicidecum nu arată că sufletul nostru va intra în alte trupuri după moarte. Şi dumnezeiescul părinte Efrem Sirul arată că nu este cu putinţă ca după ce se duce cineva din această viaţă, iarăşi să se mai întoarcă în alte trupuri. Şi iarăşi zice acest dumnezeiesc părinte Efrem Sirul: „Mare frică este atunci, mare cutremur, mare taină… când ne vom duce din veacul acesta la veacul cel nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors”13. Vai şi amar de cei ce părăsesc sfânta şi dreapta credinţă în Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi se iau după religiile cele păgâne ale budismului şi ale hinduismului, care învaţă nebunia şi rătăcirea cea mai stricată şi păgână a reîncarnării şi a mutării sufletului, după moartea trupului, în alte trupuri.

Budismul este o religie fără Dumnezeu. Budismul lasă deci pe om propriilor sale puteri şi propriilor sale lupte, neputincioase, cu răul. Religia budistă, pe drept cuvânt, a fost calificată ca ateistă. La fel şi religia hinduistă nu are o doctrină bine conturată despre Dumnezeu şi despre lume sau despre raporturile dintre Dumnezeu şi om şi despre destinul uman. Iată ce zice Iov: …dacă (Dumnezeu) ar lua înapoi la sine duhul Său şi suflarea Sa, toate făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână. Apoi dacă adevărul este acesta, că noi cei zidiţi din pământ, după moarte, în pământ mergem şi nu în alte trupuri, atunci de unde au luat oamenii cei stricaţi la minte şi înşelaţi de draci, că sufletul omului după moarte intră în alte trupuri, până ce se va curăţi şi să intre în nirvana („raiul” păgânilor şi rătăciţilor de la adevăr, budişti şi hinduşi)? Care religie este mai veche şi mai adevărată decât a patriarhilor, a lui Adam, a lui Set, a lui Noe, a lui

Avraam, care au fost sfinţi văzători de Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi pe om şi toate cele văzute şi nevăzute? Şi care din aceşti mari şi sfinţi oameni ai lui Dumnezeu a lăsat vreo învăţătură că sufletele oamenilor după moarte vor intra în alte trupuri, spre a se curăţi de păcate? Câtă nebunie este pentru un creştin să creadă în aceste drăceşti învăţături tocmai astăzi, când Evanghelia lui Hristos străluceşte mai mult decât soarele în lume; să lase lumina Evangheliei lui Hristos şi să creadă în învăţăturile cele drăceşti şi păgâne şi să se ducă în întunericul dracilor şi a slujirii de idoli! Oare aceşti oameni stricaţi la minte şi diavoli nu aud pe Duhul Sfânt, că sufletul omului este duh ce trece şi nu se mai întoarce?

De unde au luat blestemaţii păgâni această spurcată învăţătură că sufletul omului după moarte se întoarce şi intră în alte trupuri? Noi ştim din Sfânta Evanghelie şi din învăţăturile marelui Apostol Pavel, că toţi vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos, la înfricoşata Judecată cea de apoi, ca să dăm seama de cele ce am lucrat prin trupul pe care îl avem şi nu prin alte trupuri, cum hulesc păgânii cei înşelaţi de diavoli18. Nu aflăm în toată Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură vreun loc în care să scrie că noi după moarte vom da seamă de cele ce am lucrat în mai multe trupuri prin care am trecut cât am trăit pe acest pământ, ci numai prin acest trup, cu care ne-am născut şi am trăit în lume. Câtă nebunie şi rătăcire drăcească în capul vreunui om să creadă că Hristos, Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, ar fi înviat şi S-ar fi proslăvit după învierea Sa cu alt trup şi nu cu cel cu care s-a născut din Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria. Noi avem atâtea dovezi sfinte despre patima şi învierea lui Hristos, Care S-a proslăvit în al Său Trup şi nu în altul19. Noi ştim că toate popoarele lumii se vor judeca de Hristos: păgânii, după după legea cunoştiinţei lor şi legea zidirii, iudeii, după legea lui Moise20, iar creştinii, după Evanghelie.

Dar nicăieri în Sfânta Scriptură nu scrie că ne va judeca Buda sau Brahma sau Krishna sau alţi idoli şi slujitori ai demonilor şi că vom fi întrebaţi de aceşti diavoli pentru cele ce am greşit în mai multe trupuri prin care am trecut când eram în această viaţă. Cei ce cred aceste nebunii ale întunericului, vor merge împreună cu diavolii în ziua Judecăţii celei de apoi în muncile cele veşnice, după cum zice Sfântul Apostol Iuda în a sa sfântă epistolă, numind pe aceşti păgâni: Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie. Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.

Iar dumnezeiescul şi marele Apostol şi Evanghelist Ioan, arătând iarăşi că toţi cei ce nu cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos sunt antihrişti, zice: Cine este mincinosul, fără numai cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos. Acesta este antihristul. Şi dacă atunci când predica, marele Evanghelist Ioan arată că erau mulţi antihrişti, oare ce să zicem acum, când atâţia atei tăgăduiesc dumnezeirea lui Hristos? Este adevărat că acum creştinismul s-a înmulţit pe faţa pământului, dar şi păgânii şi ateii care tăgăduiesc dumnezeirea şi învăţătura lui Hristos nu sunt puţini. Din aceştia fac parte şi cei înşelaţi de religiile cele păgâne şi diavoleşti, care cred în reîncarnarea trupurilui şi care zic că sufletul omului după moarte se mută în alte trupuri de dobitoace, de fiare, păsări etc. Aceştia cu nimic nu se deosebesc de păgâni, de atei şi de diavoli, care se silesc să strice scripturile cele sfinte şi adevărul din ele şi să ducă la rătăcire pe cei pe care îi pot înşela cu minciunile lor.

Ca niciodată acum s-au înmulţit cei răi, ateii, sectarii rătăciţi şi înşelători, şi este mare nevoie, mai mult ca oricând, de a se predica adevărul Evangheliei lui Hristos cu mare râvnă în lumea creştină de azi, deoarece foarte mulţi din cei credincioşi s-au întunecat şi s-au rătăcit de la adevăr. Atâta vreme n-am avut religia în şcoală şi Biserica n-a avut libertatea de a predica adevărul şi de a mărturisi tot ce trebuia pentru îndreptarea şi luminarea sufletelor creştineşti… În vederea acestor lucruri, zic aceste cuvinte: Să ajute Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu pe toţi preoţii şi misionarii ortodocşi, să predice cât mai cu râvnă şi stăruinţă în sfintele biserici şi oriunde este nevoie, în trei feluri: cu mâna, cu gura şi cu pilda vieţii lor. Cu mâna să scrie, cu gura să predice adevărul, iar cu trăirea să dea pildă bună celor ce îi văd şi îi aud.

Nimeni să nu se sfiască a spune adevărul în faţa celor credincioşi, măcar de n-au ajuns cu fapta la cele ce învaţă pe alţii. Că zice un cuvios părinte: «Nu voi mustra aspru pe cel ce învaţă şi nu face. Căci am văzut de multe ori că lipsa lucrului celui ce învaţă şi nu face, a împlinit-o folosul cuvântului său!» De asemeni, în scolia de la Cuvântul IX, cap. 16, de la Scara dumnezeiescului părinte Ioan Scărarul, Prea Cucernicul Părinte Profesor Dumitru Stăniloae spune următoarele: „Sfântul Ioan Scărarul nu condamnă aşa simplu pe cei ce laudă ceea ce nu fac ei, ci recunoaşte că uneori aceştia sunt folosiţi de cuvintele lor, care nu se acoperă însă cu faptele lor.

Căci de multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu, Care-l sileşte să vorbească prin conştiinţa lui. În acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii îşi predică sau li se predică şi lor, sau, din voinţa de a încălzi pe alţii pentru un lucru bun, se încălzesc şi pe ei înşişi. Sau căldura cu care primesc alţii cuvintele rostite de ei se întinde şi la ei. Scolia Sfântului Nil zice: «Trebuie să spună cele bune şi cel ce nu le face, ca să înceapă, ruşinat de vorbe, să săvârşească fapta»”. Să ne aducem aminte şi de pedeapsa celui ce luase un singur talant pe care l-a îngropat în pământ şi a zis către cel ce i-l dăduse: …Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.

Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Apoi a zis: Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi… Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi iarăşi voi zice către cei înşelaţi de demoni şi de păgâneştile religii care rătăcesc pe cei ce nu cunosc adevărul Sfintei Scripturi şi spun că sufletul omului după moarte se duce în alte trupuri. Să audă aceşti rătăciţi ce zice dumnezeiescul Iov: Lasă-mă să mă odihnesc puţin, mai înainte de a merge, de unde nu mă voi mai întoarce. În pământul întunecos şi înneguros, în pământul întunericului celui veşnic…, şi în alt loc zice: Căci aceşti puţini ani se vor scurge şi voi apuca pe un drum de pe care nu mă voi mai întoarce, şi iarăşi zice:

Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe umră, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă, şi iarăşi: Că ştiu că moartea mă va surpa, căci casa a tot muritorul este pământul. Deci nicăieri nu spune că acest sfânt şi mare om al lui Dumnezeu, Iov, şi nu arată că după moarte, sufletul omului mai intră în alte trupuri, cum hulesc blestemaţii cei rătăciţi de la adevăr. Feriţi-vă cu toată puterea de a crede aceste nebunii şi rătăciri ale reîncarnării şi mutarea sufletelor în alte trupuri, căci aceste afirmaţii sunt cu totul drăceşti, nebune şi rătăcite de la adevăr. Amin.

de admin

Pastorala Înaltpreasfinţitului Andrei, la Praznicul Naşterii Domnului 2010

12:41 am, în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Nașterea Domnului de admin

A N D R E I ,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini:

Har şi căldură duhovnicească de la Hristos,

Cel culcat în iesle şi încălzit de suflarea boului

Iubiţi credincioşi,

Din adânc de dalbe datini ne-a sosit sărbătoarea Crăciunului. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, atunci când Maica Domnului L-a născut pe Domnul Hristos, „L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7). Maica Domnului, dimpreună cu dreptul Iosif, când a venit ceasul întrupării Cuvântului, erau în călătorie la Betleem pentru a se înscrie în cetatea lor de obârşie, pentru că Cezarul August poruncise să se facă recensământ în tot Imperiul.

Toate hanurile oraşului fiind pline, obosiţii călători care veneau tocmai de la Nazaret s-au adăpostit într-o peşteră ce servea drept grajd animalelor. Acolo L-a născut pe Mântuitorul lumii şi L-a culcat în iesle, pe nutreţul vitelor. Era frig şi Pruncul Dumnezeiesc a fost încălzit de aburul boului.

Fie că suntem de la ţară, fie că suntem orăşeni, cu părinţi şi bunici la ţară, în noaptea sfântă de Crăciun avem sufletul inundat de duioasele amintiri care ni le transmite tradiţia creştină. În aceeaşi situaţie era şi George Coşbuc, locuitor al Bucureştilor, aducându-şi aminte de serile minunate de Crăciun din anii copilăriei, când în satul lui transilvănean, în jurul vetrei calde, măicuţa sa le relata minunea Naşterii.

Afară ningea liniştit, în casă ardea focul, dar copiii nu se îndurau să se culce când mama le povestea „cu glasul rar şi dulce”: „Cum S-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla / Căldură ca să-I facă”.(1)

Obişnuiţi cu o lume informatizată, cu automobile, cu calculatoare, cu laptopuri, cu case împodobite modern şi cu petreceri zgomotoase, riscăm să trecem pe planul doi ceea ce este mai important: mesajul fermecător al Naşterii, pe care ni-l transmit colindele şi tradiţiile de Crăciun.

Iar prin faptul că mediul rural ne devine tot mai străin, riscăm să nu surprindem lucruri esenţiale din atmosfera mirifică a Crăciunului. De pildă, cine se mai gândeşte la bietele animale care, în noaptea Crăciunului, I-au ţinut companie Domnului Hristos? Cine îşi mai aminteşte de turmele de oi din staulele de la Betleem, de asinul şi de boul care L-au încălzit cu aburul lor?

Erminia picturii bizantine, dându-le sfaturi zugravilor cum să picteze icoana Naşterii Domnului, zice lucrul următor: „peşteră şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenunchiată, punând în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc; şi Iosif îngenuncheat de-a stânga, avându-şi mâinile încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia Preasfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi din afară de peşteră, oi şi păstori, unul zicând cu fluierul şi alţii uitându-se cu frică în sus; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează. Şi deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună-voire»”.(2) Aceasta este ambianţa de taină sfântă a Crăciunului. În icoanele Naşterii Domnului oile au o blană strălucitoare, ducându-ne cu mintea la lumina cea necreată.

O Evanghelie apocrifă ne spune că în momentul în care Maica Domnului a aşezat Pruncul în iesle „un bou şi un asin I s-au închinat. Şi toate celelalte animale din jurul Său I se închinau fără încetare”.(3)

Colindele noastre româneşti, inspirate din propovăduirea Bisericii, prezintă gingăşia şi blândeţea boilor în contextul peregrinării Maicii Domnului: „La un grajd cu boi s-opreşte, / Şi acolo hodineşte. / Boii-s blânzi, la ea privesc, / Suflă şi o încălzesc. / – Bovilenilor, iubiţi! / Binecuvântaţi să fiţi, / De Dumnezeu şi de mine, / Şi de Pruncul care vine”.(4)

O altă variantă ne spune: „Şi când fu de către seară, / Într-o iesle s-aşezară, / În iesle caldă de boi, / Lângă stâna cea de oi. / Şi când Prunc Sfânt se năştea, / Boii veseli hodinea, / Maica Sfântă-i alduia: / – Fire-aţi voi, boi, alduiţi, / Căci bine mi-L încălziţi, / De mine, de Dumnezeu, / Şi de drag Fiuţul meu”.(5)

Oricât am fi de citadini, nu se poate să nu ne înduioşeze imaginaţia creatorilor noştri populari care plasau Naşterea Domnului în această atmosferă de gingăşie, de sărăcie şi de taină.

Iubiţi fraţi şi surori,

Nu numai la Naştere animalele I-au ţinut companie Domnului Iisus Hristos, ci şi mai târziu. Ne spune Sfântul Evanghelist Marcu că, după Botez, Domnul a fost mânat de Duhul în pustie „şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi slujeau” (Marcu 1,13). Atunci când se pregătea pentru marea operă de mântuire a omenirii, postind patruzeci de zile, Îi ţineau companie animalele şi îngerii.

Animalele au fost create de Dumnezeu cu o anumită sociabilitate.(6) Ele sunt în stare să-şi manifeste ataşamentul şi credincioşia faţă de stăpânul lor. Referitor la credincioşia câinelui, Vasile Militaru este atât de convingător: „Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc, de azi pe mâine, / Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine, / Şi, de câte ori mă vede prin ogradă sau în prag, / Câinele, cu-a lui privire, îmi arată-atâta drag, / Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte / Mai duios el n-ar fin-n stare să mi-o spună în cuvinte!”(7)

De fapt, cuvântul „animal” vine de la latinescul „anima”, adică suflet. Cultura iudeo-creştină afirmă că animalele au un suflet vegetativ, nutritiv, senzitiv, desigur nu un suflet raţional ca al omului.

Literatura pioasă ne relatează că atunci când, de temă ca Irod să nu-L omoare pe Prunc, Maria cu Iosif L-au luat ca să-L ducă în Egipt „Copilaşul Iisus mergea înaintea balaurilor şi le poruncea să nu facă rău nimănui. Dar Maria cu Iosif se temeau foarte tare ca nu cumva balaurii să-L lovească pe Iisus. Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi şi nu vă gândiţi că sunt un copilaş; Eu dintotdeauna am fost şi sunt un bărbat desăvârşit şi toate fiarele pădurii trebuie să se facă blânde înaintea Mea…». Leii mergeau împreună cu ei, cu boii, cu asinii şi cu celelalte animale de povară. Şi nu făceau rău nimănui, ci erau blânzi între oile şi berbecii pe care îi aduseseră tocmai din Iudeea”.(8) Ni se par ca de basm aceste povestiri, dar ele ne spun un mare adevăr: toate dobitoacele recunoşteau în Domnul Hristos pe Creatorul lor, şi-L ascultau.

Ne este foarte cunoscută afirmaţia Proorocului Isaia care-l pune pe omul neascultător în antiteză cu animalele: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1,3).

Omul sfânt este ascultat şi slujit şi el de către animalele cele mai fioroase pentru că ele văd în omul sfânt asemănarea cu Hristos. Aflăm din viaţa Sfântului Gherasim de la Iordan că acesta a tămăduit piciorul unui leu bolnav, iar leul i-a rămas credincios toată viaţa. Când a murit Sfântul, şi leul s-a culcat pe mormântul lui, şi a murit şi el.

Dreptmăritori creştini,

Am afirmat că animalele I-au ţinut companie Domnului Hristos atunci când El S-a născut în ieslea din Betleem. Şi nu numai atunci, ci şi mai târziu. Şi pe bună dreptate ne vom pune întrebarea dacă în iconomia mântuirii sunt prezente şi animalele?

Psalmistul David I se adresează lui Dumnezeu şi-I zice: „Oameni şi dobitoace vei izbăvi, Doamne” (Psalmul 35,6). Iar Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că „imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi şi să depindă de ea… Natura întreagă e destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia Cerurilor”.(9)

Pentru Părinţii Bisericii, comentatori minuţioşi ai Sfintei Scripturi, intrarea lui Hristos în istorie a făcut posibilă restabilirea ordinii şi armoniei edenice şi, prin urmare, mântuirea pentru cosmosul întreg. Iar, în ceea ce le priveşte pe bietele animale, s-ar putea pune o întrebare scolastică şi mecanicistă: au ele suflet?

Sfântul Antonie cel Mare spune că „deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile”.(10) Aşadar dobitoacele au „suflet”, însă n-au raţiune, conform afirmaţiei Sfântului Antonie.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de trei puteri ale sufletului. Omul le are pe toate trei, pe când fiinţele neraţionale (animalele) le au doar pe două. Iată cuvântul Sfântului Maxim: „Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, iar alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale (animalele), pe lângă aceasta se mai împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare”.(11)

Am trage, din această afirmaţie, concluzia că numai sufletul omului e nemuritor, având puterea raţională şi intelectuală. Dar aceasta nu înseamnă că Domnul Hristos, care a venit să restaureze toată zidirea, nu va restaura şi regnul animal care, conform celor spuse de Părintele Stăniloae, nu poate fi separat de persoana umană. Sfântul Pavel ne spune „că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,21).

Pentru ţăranul lui Ion Agârbiceanu întrebarea neliniştitoare era: „De ce să n-aibă suflet boii lui, buni, munciţi, şi care-l priveau cu atâta dragoste şi blândeţe; şi de ce să nu meargă şi ei în rai?”.

Iubiţi credincioşi,

Din peisajul duhovnicesc al Naşterii Domnului fac parte, aşadar: peştera cu ieslea; boul şi asinul; câmpul cu oile; păstorii şi magii; ceata cerească şi cântecul de slavă; iar în centru, Pruncul Dumnezeiesc cu Preasfânta lui Mamă. Din Pruncul Dumnezeiesc se revarsă har şi lumină peste tot acest areal, şi-l sfinţeşte.

Concluzia pe care o tragem este că faţă de întreaga creaţie a lui Dumnezeu, oameni, animale şi lucruri, străluminată de har, trebuie să avem cinstirea cuvenită şi respect. Mai ales în anul acesta când am aniversat 1685 ani de la alcătuirea Crezului, Crez în care mărturisim că Dumnezeu e făcătorul „văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.

„Natura se dovedeşte, spune Părintele Stăniloae, ca un mijloc prin care omul creşte spiritual şi îşi fructifică intenţiile bune faţă de sine şi faţă de semeni, când este menţinută şi folosită conform cu ea însăşi; dar când omul o sterilizează, o otrăveşte şi abuzează de ea în proporţii uriaşe, el îşi împiedică creşterea spirituală, a sa şi a altora”.(12)

Începând cu lucrurile mici, păstrând curate drumurile şi apele, protejând pădurile, nechinuind animalele, dăm dovadă că aven respect faţă de creaţia lui Dumnezeu.

Dar atunci când împrăştiem gunoaie peste tot, atunci când nu protejăm natura, dăm dovadă de lipsă de educaţie şi, în acelaşi timp, n-avem cinstirea cuvenită faţă de creaţie.

Nădăjduind că atmosfera sfântă a Crăciunului ne va face mai sensibili şi mai buni cu semenii, cu animalele şi cu natura, vă urăm: „Sărbători fericite şi un an plin de realizări!”.

Cu sfântă dragoste întru Hristos,

† AN D R E I ,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei

Note:

(1) George Coşbuc, În seara de Crăciun, Antologie de poezie religioasă alcătuită de Prof. Zoe Duna, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 98

(2) Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Σοφία, Bucureşti, 2000, p. 101

(3) Andrei Pleşu, Evanghelii Apocrife, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 164

(4) Pamfil Bilţiu, „Sculaţi, sculaţi, boieri mari”, Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 247

(5) Conf. univ. dr. Ioan Bocşa, Colinde Româneşti, Fundaţia Culturală Terr Armonia, Cluj-Napoca, 2003, p. 503

(6) Georgios Mantzaridis, Morala Creştină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006

(7) Vasile Militaru, Şoaptele îngerilor şi Poemele nemuririi, Bucureşti, 1995, p. 16

(8) Andrei Pelşu, op. cit., pp. 166-167

(9) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, Institutul Biblic, Bucureşti, 1978, p. 324

(10) Despre viaţa morală a oamenilor, 166, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 33

(11) Suta a treia a capetelor despre dragoste, 32, Filocalia 2, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 109

(12) Op. cit., p. 325

(Preluat de pe http://acvila30.wordpress.com)