Parintele Cleopa – Despre smerenie

6:42 pm, decembrie 17, 2010 în Cuvinte de folos, Despre rugăciune, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Părintele Cleopa, Smerenie de admin

Parintele Cleopa

Parintele CleopaParintele Cleopa

Smerenia, din diavoli poate sa faca ingeri, iar mandria, din ingeri poate sa faca diavoli” (Sfantul Ioan Scararul, Scara, cuv. 25). Imi vine foarte greu si sa ma rusinez, caci ma mustra constiinta, sa vorbesc despre virturea inalta a smereniei si a smeritei cugetari. A vorbi despre aceasta mai inainte de a o cunoaste din traire este asemenea cu a vrea sa descrii o comoara nepretuita la adevarata sa valoare, mai inainte de a o vedea si de a o cerceta cu amanuntul.

Imi dau seama ca lucrul acesta este mai presus de priceperea mea si ca ar fi poate mult mai bine sa tac; dar uneori tacerea aduce pacat, dupa cuvantul: „Sa nu fie tacerea ta paguba si pricina de vatamare duhovniceasca tie si celorlalti” (Sf. Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut, cap. 23). Urmand acestor invataturi, eu, neputinciosul si nepriceputul, am luat indrazneala de a ridica o sarcina mai presus de puterea mea, nadajduind in mila Preainduratului nostru Mantuitor si in rugaciunile Preasfintei Sale Maici, ca imi vor ajuta si nu voi fi osandit pentru nepricepere si tacere, prin care as putea aduce paguba celor intelepti si ravnitori.

Nadajduiesc ca acestia vor acoperi cu dragoste neiscusinta si nevrednicia celui ce vorbeste si nu face, aducandu-si aminte de cel ce zice: „Cuvant folositor auzind, nu judeca pe cel ce il vorbeste, ca sa nu te pagubeasca de sfatuirea cea folositoare” (Sfantul Ioan Scararul, Scara). Asadar, lasand la o parte saracia noastra de cele bune si alergand la comorile Sfintilor Parinti, sa scoatem din ele, dupa putere, invatatura despre fericita virtute a smereniei. „Smerenia este o putere tainica pe care, dupa savarsirea a toata petrecerea, o primesc sfintii cei adevarati.

Aceasta putere tainica nu poate sa lucreze in altcineva decat numai in cei desavarsiti in fapta buna, prin puterea harului atat cat incape firea, dupa hotarare”. (Scara). Dupa marturia Sfantului Benedict de Nursia, smerenia are dopasprezece trepte (Vechile randuieli ale vietii monahale, p. 684), pe care pentru scurtime nu le vom arata pe fiecare in parte. De aceea, cu mare si indelunga osteneala poate ajunge cineva pana la varfurile ei cele mai inalte.

Unii oameni, din fire par a fi smeriti si blanzi, altii se smeresc cu gandul, pomenindu-si pacatele si caderile lor. Dar nici una din acestea nu este smerenia cea adevarata, dupa cum arata Sfantul Isaac Sirul care zice: „Nu tot cel din fire domol, bland, lin sau intelegator a ajuns pe treapta smeritei cugetari si nici cel ce intru pomenirea caderilor si a greselilor sale se smereste cu cugetul, fiindca isi aduce aminte de ele.

Ci smeritul cugetator este cel ce are in ascuns ceva vrednic de mandrie si nu se mandreste, ci se socoteste pe sine ca pe niste tarana, pamant si cenusa” (Cuv. 21). Cand a intrat Mantuitorul in casa vamesului si a inceput a spune faptele lui, aceea nu era smerenie la vames, ci cunostinta de sine, care este de-abia prima treapta a smeritei cugerari. Dar aceasta cunostinta de sine mantuieste pe om, fiindca este o fiica a smereniei. Mandria are 12 vlastare, 12 vite care coboara pana la iad, si smerenia are 12 trepte care ridica pana la cer.

Deci aceasta este smerenia cea din pacat: daca zice curva, cu cunostinta de sine: „Am pacatuit!”, sau talharul: „Sunt hot”; sau betivul: „Parinte, sunt betiv”; sau ucigasul: „Am ucis”; sau cel ce fura: „Parinte, uite eu fur”, fiecare se smereste in pacat, adica recunoaste ca a gresti si chiar daca-i pare rau, aceasta nu-i smerenie la dansul. De abia-i cunostinta de sine. Si aceasta smerenie mantuieste pe om, dar nu-i vrednica de lauda.

De asemenea, mai sunt unii care se lupta sa dobandeasca smerenie prin aducerea aminte de moarte, prin cugetarea la pacatele lor, socotindu-se tarana si ca nici un bine nu au lucrat in viata lor, plangand pentru pacatele lor si umilindu-se cu gandul, mahnindu-se cu durere de inima pentru caderile lor si defaimandu-se in toata vremea, considerandu-se in gandul lor a fi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Desi prin unele ca acestea ei fac fapte ale smereniei, care sunt vrednice de lauda, insa stau inca departe de adevarata smerenie. „Daca cineva, prin darul lui Dumnezeu, a biruit toate duhurile potrivnice, facand toate faptele bune, iar dupa aceasta ar simti cu duhul ca a primit darul acesta – cand Duhul Sfant marturiseste duhului sau, dupa cuvantul Apostolului –, unul ca acesta a ajuns la desavarsirea smeritei cugetari” (Sfantul Isaac Sirul, Cuv. 20).

Daca cineva ar avea darul facerii de minuni, ar muta muntii cu rugaciunile sale, s-ar face vazator de Dumnezeu ca Moise, ar imblanzi leii ca Daniel in groapa, ar stinge puterea focului ca cei trei tineri din Babilon, ar incuia si ar descuia cerul si ar pogori foc din el ca Ilie sau s-ar asemana in sfintenie cu Sfantul Ioan Botezatorul, ar merge pe deasupra apei ca Sfanta Maria Egipteanca si alti sfinti, s-ar inalta ca Sfantul Apostol Pavel pana la al treilea cer si daca, dupa toate acestea puteri si daruri, ar zice si el ca Apostolul:

Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu (I Timotei 1, 15), atunci unul ca acela a ajuns la adevarata smerenie. Cine se smereste intru dreptate, acela are adevarata smerenie. Daca ai fi ca marele Pavel, sa te duci pana la al treilea cer si sa zici in inima ta ca el: Hristos Iisuse a venit in lume sa mantuiasca pe cei mai pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu, atunci ai fi cu adevarat smerit. Pana la al treilea cer s-a suit Pavel si n-a spus de el, ci a zis ca si despre altul: Stiu de un om, care acum paisprezece ani in urma… Chiar de ma laud, nu voi fi prost.

Voi sti cum sa ma laud. Stiu pe un om oarecare in Hristos, care acum paisprezece ani s-a rapit pana la al treilea cer, si a auzit acolo cantari care nu este cu putinta omului a le grai. In trup sau afara de trup nu stiu. Dumnezeu stie. Si acest Pavel, care a fost rapit pana la al treilea cer si care a fost numit de Mantuitorul vas al alegerii si care a purtat numele lui Hristos inaintea popoarelor de la Ierusalim pana la Iliric, care a facut trei randuri de calatorii pana la Roma pe jos, pe mari si pe oceane, care 35 de ani a predicat Evanghelia si a murit martir la Roma, a zis: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.

Si in Epistola cea catre romani zice: Iar intru mine nu cunosc nimic bun. Nu vedea nimic bun in el. Aceea-i smerenie. Se smerea intru dreptate. Avea fapte bune vrednice de lauda, cum nimeni altul pe pamant, si se socotea ca-i cel mai mare pacatos. Aceea-i smerenie adevarata, cand vei bate lumea cu plagi, cum a batut Moise Egiptul, cand ti se va face ocara ca cinstea, cand vei avea toate virtutile adunate, si cele trupesti si cele duhovnicesti, si cand vei vedea in inima ta ca nu ai nimic bun.

Sa te socoti cel mai sarac om si cel mai nefericit om de pe fata pamantului, aceea-i smerenia cea intru dreptate si aceasta-i adevarata smerenie (Sfantul Isaac Sirul). Sfantul Apostol Pavel porunceste alesilor lui Dumnezeu ca, pe langa alte fapte bune, sa se imbrace si cu duhovniceasca haina a smereniei, zicand: Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete si cu indelunga rabdare (Coloseni 3, 12).

Deci, fericit si de trei ori fericit este cel care ajunge sa se imbrace cu aceasta duhovniceasca haina, caci unul ca acela s-a imbracat cu haina lui Hristos, dupa marturia Sfantului Eferem Sirul care zice: „Smerenie este haina lui Hristos”. La fel si Sfantul Isaac Sirul zice: „Smerenia este haina lui Dumnezeu, caci Cuvantul ce S-a intrupat cu aceasta S-a imbracat”. Adevaratul lucrator al smeritei cugetari se cunoaste si din aceea ca se ingretosaza sa placa lumii prin faptele lui sau prin cuvant, iar in ochii lui slava lumii acesteia nu are valoare (Sfantul Isaac Sirul, Cuv. 38).

Dupa ce am aratat putin despre ce este adevarata smerenie, cred ca este de folos sa aratam si din ce se naste aceasta virtute. Daca vom cerceta Sfintele Scripturi vom vedea ca smerenia este si se naste din scarbe si necazuri, caci zice Domnul Dumnezeu catre poporul lui Israel: De voi inchide cerul si nu va fi ploaie si de voi porunci lacustelor sa manance rasadurile voastre sau voi trimite moarte in poporul Meu si se va smeri poporul Meu peste care se cheama numele Meu asupra lor si se vor ruga si vor cauta fata Mea si se vor intoarce din caile lor cele rele, atunci ii voi auzi din cer si milostiv voi fi pacatelor lor si voi vindeca pamantul lor (II Paralipomena 7, 13-14).

In alt loc, aratandu-se ca din osteneli si scarbe vine smerenia, se zice: Si s-au smerit intru osteneli inimile lor (Psalm 106, 12). Si iarasi: Eu am venit la ei cu manie mare si ii voi prinde pe ei in pamantul vrajmasilor lor. Atunci se va smeri inima lor cea netaiata imprejur si atunci se vor cai de pacatele lor (Levetic 26, 41). Sa vedem si cateva marturii ale Sfintilor Parinti din care aflam ca sunt si alte pricini care nasc smerenia in sufletul omului. Sfantul Ioan Scararul arata ca „din ascultare se naste smerenia” (Sacara, Cuv. 4).

Iar de la Sfantul Maxim Marturisitorul invatam ca aceasta se naste din credinta si frica de Dumnezeu, dupa cuvantul: „Cel ce crede, se teme si cel ce se teme, se smereste” (Filocalia, vol. 2, cap. 16). Sfantul Isaac Sirul arata ca „smerenia se naste in inima omului si din multimea rugaciunilor, caci cine are trebuinta de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugaciuni si pe cat le inmulteste, pe atat i se smereste inima sa. Nimeni, rugandu-se si cerand, nu va putea sa nu se smereasca” (Cuv. 21).

Acelasi sfant spune ca smerenia se naste si din cunostinta de sine: „Dreptul de nu-si cunoaste neputinta sa, are lucrarile sale pe ascutisul briciului, nefiind departe de cadere si de leul facator de stricaciune. Cel ce nu-si cunoaste neputinta sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21). Tot Sfantul Isaac, aratand ca si din necazuri si din intristari se naste smerenia, zice: „Sufletul care a primit grija faptei bune si vietuieste cu frica de Dumnezeu, nu poate fi fara intristare in fiecare zi, caci faptele bune au si intristari impletite cu ele. Cel ce nu are necazuri, fara indoiala si de fapta buna se desparte.

Daca poftesti fapta buna, da-te la toate necazurile, caci necazurile nasc smerenia” (Cuv. 37). Dupa ce am adus marturii din Sfanta si dumnezeiasca Scriptura si de la Sfintii Parinti, aratand din ce se naste smerenia si smerita cugetare, sa aratam, pe scurt, cate ceva despre ea si care sunt foloasele ei. Folosul cel mai mare adus de smerenie este mantuirea sufletului nostru, dupa cuvantul: Smeritu-m-am si m-am mantuit (Psalmul 114, 6). Alt folos pe care-l dobandim prin smerenie este acela ca Dumnezeu Isi aduce aminte de noi si ne izbaveste de necazuri si de vrajmasi numai daca o avem pe aceasta.

Acest lucru reiese din cuvintele Psalmistului care zice: Intru smerenia noastra ne-a auzit pe noi Domnul si ne-a izbavit pe noi de vrajmasii nostri (Psalm 124, 2-4). Smerenia nu este numai un mod de a castiga ajutorul lui Dumnezeu si de a fi auziti de El in vremea de necaz, ci ea ni se face si pricina de a ajunge mostenitori ai imparatiei cerurilor, dupa marturia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela va fi mai mare in imparatia cerurilor (Matei 18, 4). In multe locuri ale Sfintei Scripturi vedem ca smerenia ne aduce slava de la Dumnezeu si de la oameni, dupa cuvantul Mantuitorului nostru Iisus Hristos:

Cel ce se smereste, se va inalta (Matei 23; 12; Iacov 4, 16; Isus Sirah 3, 18). Smerenia face ca omul sa fie certat si odihnit in sufletul sau de catre Bunul Dumnezeu, dupa cuvantul Proorocului: Spre cine voi cauta, zice Domnul, fara numai spre cel smerit si bland care se cutremura de cuvintele Mele (Isaia 66, 2). Apoi, vedem ca smerenia este urmata de cinste si de slava (Proverbe 18, 12; 29, 23). Sa trecem acum la Sfintii Parinti, ca si de la ei sa auzim care sunt foloasele smeritei cugetari. Sfantul Isaac Sirul zice: „Precum umbra urmeaza trupului, tot astfel si smeritei cugetari ii urmeaza mila lui Dumnezeu” (Cuv. 19).

Apoi zice: „Sarguieste-te sa fii defaimat si te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu cauta sa fii cinstit, fiind plin de rani inlauntrul tau. Prihaneste cinstea si sa nu o iubesti, ca sa nu te necinstesti. Cel ce alearga dupa cinste, ea fuge dinaintea lui, iar pe cel ce fuge de dansa, il va urmari si propovaduitor al smereniei lui se va face tuturor oamenilor. De te vei defaima pe tine, ca sa nu fii cinstit, Dumnezeu te va arata pe tine. Si daca pentru adevar te vei prihani pe tine, Dumnezeu da voie tuturor zidirilor Sale sa te laude pe tine, deschizand inaintea ta usile slavei Ziditorului tau si te vor lauda pe tine.

Caci tu, in adevar, dupa chipul si asemanarea Lui esti” (Cuv. 5). Apoi continua: „In vremea in care smerenia imparateste in tine, ti se supune sufletul tau si impreuna cu dansul ti se vor supune toate, caci se naste in inima ta pace de la Dumnezeu. Iar daca esti afara de acestea, nu numai de patimi, ci si de intamplari, adesea vei fi izgonit. Adevarat, Doamne, de nu ne vom smeri singuri, nu vei inceta sa ne smeresti pe noi. Smerenia cea adevarata se naste din, cunostinta, iar cunostinta cea adevarata naste din ispite” (Cuv. 16). „Smeritei cugetari ii urmeaza infranarea si sfiala. Iar slava desarta este slujitoare a desfranarii si lucru al mandriei.

Smerita cugetare, pentru sfiala ei cea dintotdeauna, intru vedenie ajunge si impodobeste sufletul cu intreaga intelepciune” (Cuv. 23). Apoi spune: „Mai inainte de a intra in cetatea smereniei, daca te vei vedea pe tine ca te-ai odihnit dinspre supararea patimilor, sa nu te increzi in tine, caci te pandeste pe tine vrajmasul. Ci asteapta dupa odihna, multa suparare si tulburare. De nu vei trece prin locurile de odihna ale faptelor bune, nu vei ajunge la repaos din truda ta si nici nu vei avea rasuflare dinspre bantuieli pana ce nu vei ajunge la locul de odihna al sfintei smerenii” (Cuv. 24).

De asemenea, un sfant parinte talcuieste un cuvant al Sfantului Ioan Scararul, zicand: „Smerenia poate sa ierte multe pacate si fara lucruri, dar lucrurile fara smerenie, dimpotriva, sunt nefolositoare, si nu numai atat, ci si multe rele ne gatesc noua. Precum sarea la toata hrana este trebuincioasa, tot astfel si smerenia, la toate faptele bune. Deci, trebuie sa ne smerim in minte necontenit, in suparari si necazuri, caci aceasta, de o vom castiga, ne face fii ai lui Dumnezeu si, fara lucruri bune, ne pune inaintea Lui. Caci fara ea toate lucrurile noastre sunt desarte. Deci, Dumnezeu vrea schimbarea mintii noastre.

In minte ne facem buni si in minte netrebnici. Aceasta singura este de ajuns, chiar fara alt ajutor, sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa graiasca pentru noi” (Scara, Scolia 39 la Cuv. 25). Sporirea si cresterea omului in viata duhovniceasca, mai mult decat prin alte fapte bune, se face prin smerenie, dupa cum ne invata unul din Sfintii Parinti: „Sporirea omului este smerenia, caci pe cat se pogoara cineva in smerenie, pe atat se inalta in sporire” (Pateric, cap. 10). Un alt batran al Patericului, aratand puterea smereniei impotriva diavolilor, zice: „Daca, smerindu-te pe sine-ti, vei zice: «Iarta-ma», arzi pe diavoli”.

Iar altul, de asemenea: „Cel ce se smereste, smereste pe diavoli, iar cel ce nu se smereste este batjocorit de diavoli” (Pateric, cap. 10). Pentru a vedea cat de minunata este smerenia in viata celui ce s-a impodobit cu aceasta virtute inalta, precum si de cate daruri si puteri ii este pricinuitoare, sa ascultam pe Sfantul Isaac Sirul, care zice: „Pe cel smerit cugetator omul niciodata nu-l uraste, nu-l raneste cu cuvantul, nu-l defaima, de toti este iubit, caci el ii iubeste pe toti si toti il iubesc pe el; toti il doresc si, in tot locul unde se apropie, il privesc ca pe ingerul luminii; ii daruiesc lui cinstea; macar de ar grai cel intelept si invatatorul, opriti vor fi cu tacerea, caci smeritului cugetator toti ii dau cu cucernicie locul sa vorbeasca. Ochii tuturor ia aminte ce fel de cuvinte ies din gura lui si fiecare om asteapta cuvintele lui ca pe cuvintele lui Dumnezeu.

Scurta lui vorbire se face cu cuvintele celor iscusiti care cearta intelegerile lor. Cuvintele lui dulci sunt, in auzul inteleptilor, mai mult decat fagurele si mierea. Chiar de ar fi simplu cuvantul lui si defaimat si de nimic vrednic in ochii sai, se socoteste de toti mai cinstit si ca din gura lui Dumnezeu”. Apoi adauga: „Cel ce vorbeste cu defaimare impotriva smeritului cugetator si nu il socoteste pe el ca pe un viu, este ca un om ce si-a deschis gura asupra lui Dumnezeu. Pe cat se defaima de toata zidirea, cinstea lui ramane. Cand se va apropia smeritul cugetator de fiarele salbatice, acestea, privindu-l, se vor imblanzi, se vor apropia de dansul ca de un stapan al lor, isi vor clatina capetele si cozile lor si ii vor linge mainile si picioarele lui.

Daca se apropie smeritul cugetator de taratoarele aducatoare de moarte, indata se va apropia de ele cu simtirea mainii lui si se va atinge de trupul lor, iutimea si asprimea amaraciunii lor pricinuitoare de moarte inceteaza si in mainile sale ca pe niste lacuste le striveste. Se apropie de oameni si ca la Domnul ia aminte la dansul. Nu numai oamenii, ci si diavolii, cu ingrozirea si cu amaraciunea lor, cu toata falirea cea mare a mintii lor, cand se strica toata rautatea lor, risipindu-se toate maiestriile lor si pierzandu-se toata vicleana iscusinta a lor” (Cuv. 20).

Iata cat de minunate si felurite sunt darurile cu care este impodobit de Preabunul Dumnezeu cel cu adevarat smerit cugetator si cum toti oamenii, fiarele, taratoarele si insisi diavolii se smeresc, se biruiesc si recunosc in el, cu adevarat, un Dumnezeu dupa dar, asa cum a fost stramosul nostru Adam inainte de a cadea din ascultarea Preasfantului si Atotputernicului nostru Dumnezeu. Dupa ce am aratat pana aici cu putine marturii, din Sfanta si dumnezeiasca Scriptura si de la Sfintii Parinti, ce este smerenia, din care virtuti se naste, cate foloase aduce ea celui ce o are, precum si cu cate daruri si puteri este impodobita viata celui smerit, in continuare voi arata, cu marturii tot de la Sfintii Parinti, care sunt semnele cele din afara si cele dinlauntru ale omului cu adevarat smerit cugetator.

Ca sa intelegem acest lucru, sa ascultam pe Sfantul Efrem Sirul, care zice: „Semnele dupa care se recunoaste cel ce are smerenie adevarata sunt acestea:– a se socoti pe sine ca este mai pacatos decat altii si decat toti pacatosii; – a socoti ca nici un bine nu a facut inaintea lui Dumnezeu; – a se prihani pe sine in toata vremea, in tot locul si lucrul; – a nu ocari pe nimeni; – a nu pangari pe cineva care este mai pacatos sau mai lenes decat dansul, ci pe toti sa-i laude si sa-i slaveasa; – a nu judeca, defaima sau vorbi de rau pe cineva, vreodata; – a tacea totdeauna si a nu vorbi ceva fara porunca sau fara vreo trebuinta de nevoie, iar cand va fi intrebat si va vrea sa raspunda sa o faca cu blandete, cu liniste si rar, ca si cum ar fi silit si s-ar rusina sa vorbeasca: – a nu se masura pe sine in ceva – a nu se certa cu cineva pentru credinta, ori pentru altceva, ci daca va zice bine, sa zica si el asa, iar daca va zice rau, sa zica: „tu stii”; – a uri voia sa, ca ceva ce este pierzator; – a avea totdeauna privirea in jos; – a avea totdeauna inaintea ochilor moartea; – a nu vorbi desertaciuni si a nu minti vreodata; – a nu vorbi impotriva celui mai mare; – a suferi ocarile, defaimarile si pagubele cu bucurie; – a uri odihna si a iubi osteneala; – a nu intarata pe cineva si a nu rani stiinta cuiva.

Acestea sunt semnele smereniei adevarate si fericit este cel ce le are, caci se face casa si biserica lui Dumnezeu, si Hristos se salasluieste intr-insul, facandu-l mostenitor al imparatiei cerurilor” (Sfantul Efrem Sirul, Cuvant pentru smerita cugetare, tom. 3). In incheierea acestui cuvant indraznesc, eu, cel cu totul sarac si lipsit de darul smeritei cugetari, ca pe langa marturiile cele de mai sus ale Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti, sa zic cateva cuvinte pentru mangaierea celor neputinciosi asemenea mie.

Deci am vazut, in cele de mai sus, ca multe sunt treptele pe care le are inalta smerenie si ca putini sunt cei care ajung la desavarsirea ei, noi, insa, sa nu ne deznadajduim din pricina neputintei noastre, ci sa rugam pe Preabunul Dumnezeu, Care pe cele neputincioase le intareste si pe cele cu lipsa le implineste, sa ne ajute cu mila si cu darul Sau, ca macar cu varful degetului sa ne atingem de treptele cele mai de jos ale smereniei. Iar cu indurarea Lui si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor Sai, care au stralucit prin adevarata smerenie, aflandu-ne in urma celor sporiti, dar mergand pe acelasi drum cu ei, sa fim si noi, pacatosii, miluiti si mantuiti. Amin!