Alegerea vieții – Părintele Cleopa

11:08 am, ianuarie 8, 2011 în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Pocainta, Păcate, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Voi, care v-aţi adunat aici, sunteţi ca nişte păstori care vin pe un copac şi încep a cânta oleacă şi apoi pleacă. Un stol de păsări. A ciripit oleacă şi sfrrr…, nu le mai vezi. Aşa sunteţi voi pe la noi. Şi nici noi n-avem timp să vă spunem multe, că suntem obosiţi. Dar în trecere aşa, câteva cuvinte am să vă spun, şi din câte minţi sunt aici, poate vă va fi de folos. Erau doi oameni căsătoriţi şi aveau o singură fată. Bărăbatul, tatăl fetei, era un om aşa de liniştit, aşa de tăcut, aşa de credincios, încât ziceau oamenii că nu există altul în sat ca acela. Dar acest om credincios, săracul, era bolnav. Toată viaţa lui a fost bolnăvior. El mergea la biserică, nu vorbea de rău de altul, nu spunea minciuni, postea toate posturile, făcea milostenie. Dar nu vorbea cu nimeni. Mergând la biserică, zicea rugăciuni, venea înapoi, la fel.

Vorbea cu Domnul. Iar femeia lui era cu totul invers. Femeia lui iscodea tot satul. Lumea zicea: „Dacă vrei să ştii casa cuiva din sat, du-te la femeia aceea acolo, că aceea ştie tot ce e în sat”. Vorbea de rău; dacă auzea o minciună, o făcea de o mie de ori mai mare decât a auzit-o. Clevetea, spunea minciuni. Pe lângă asta, fiindcă bărbatul ei era bolnav şi om tăcut, ea trăia cu fel de fel de bărbaţi. Cum voia ea, aşa făcea. Ba, dacă ar fi spus bărbatul ceva, îl bătea, că era mai voinică decât dânsul. Şi ce s-a întâmplat? Să vă spun. Fata lor de acum era de 17 ani şi ea se gândea ca fată: „Vai de mine, zice, ce rele face mama şi câtă răbdare are tata cu dânsa!” Dar ce s-a întâmplat cu tatăl ei? După o vreme a mai răcit, a venit o gripă şi a murit tatăl ei. Şi când a murit tatăl ei, s-a pornit o vreme aşa de rea – era iarnă –, s-a pornit un viscol aşa de mare, că a ţinut o săptămână în satul acela.

Şi la trei zice, când l-a scos din casă, aşa de tare viscolea, încât preotul nu putea rosti ecteniile. Poporul nu putea merge la înmormântare, cu mare greutate l-au dus la cimitir. Când s-au dus, groapa era viscolită cu zăpadă până sus, era viscol mare. Au scos nişte oameni repede zăpada şi l-au pus cum au putut în groapă pe omul cel bun, pe omul cel tăcut. Şi când veneau de la cimitir, ziceau oamenii, aşa cum judecă ei: „Aţi văzut ce răutate trăia în satul nostru?” Îşi dădeau şi ei cu părerea, aşa cum judecă oamenii. „Iată ce răutate hrănea satul nostru. Ai văzut? Ziceau toţi oamenii că e credincios, că e tăcut, că merge la biserică. Ai văzut cât de rău a fost, că nici vremea nu i-a dat voie să-l îngroape? N-au mers decât zece oameni până la cimitir, că se năduşeau de viscol. Şi aceia cu mare greutate, pentru că erau neamuri mai de aproape, ca să-l vadă înmormântat”.

Şi l-au îngropat cu chiu, cu vai, pe omul cel bun, pe o vreme grea straşnică. Încă şi preotul zice, că se înşelase şi el: „Acest om s-a dus în iad, dacă Dumnezeu nu l-a miluit să aibă un ceas de vreme bună de când a murit până acum. Numai viscol şi furtună, şi până l-am dat în groapă, se întuneca, nu puteam zice nici rugăciunile”. Dar să vezi cum judecă oamenii şi cum stau lucrurile. Femeia lui, care-şi făcea de cap şi când trăia el – că el era tăcut şi el îl bătea de multe ori, iar el tăcea, că era voinică şi tare, şi bea şi îşi făcea de cap cu toţii golanii – s-a întâmplat că după ce a murit bărbatul acesta tăcut şi răbdător săracul, care a zăcut mai toată viaţa lui, ea, când a văzut că nu mai are de cine se păzi, a făcut casa ei casă de desfrâu. Veneau la el bărbaţi seara, se ducea şi ea.

Fata era de acum mărişoară, când a auzit ce spuneau oamenii la înmormântarea tatălui ei, se gândea şi ea ca fată, că ea nu căzuse în păcate: „Oare a cui viaţă să o iau eu? Tata mergea la biserică, postea, nu vorbea de rău, nu se îmbăta, nu înjura, tot timpul se ruga, era blând, dar ce folos, dacă vremea a fost rea la înmormântare?” Minte de copil, s-a luat şi ea după babele care dacă-i vremea rea la înmormântare zic că „cela o murit rău”. Cum fac şi astăzi unii. Şi nu ştia fata, o vedea pe mamă-sa că înjură, se îmbată, trăieşte cu bărbaţi, că a făcut casa ei casă de desfrâu după ce a murit bărbatul ei şi vedea ce fărădelegi face mamă-sa: „Ei, cum o răbda 2

Dumnezeu pe mama dacă-i aşa de rea?” Şi n-a trecut mult şi a murit şi femeia, mama ei. A venit o gripă peste ea sau nişte tifos şi a murit.

Dar a murit liniştită şi când au pus-o în sicriu parcă era vie, aşa de frumoasă era. Şi în ziua când a murit femeia asta desfrânată şi beţivă şi rea, s-a făcut o vreme aşa de frumoasă – vreme alinată, lină, soare, nu bătea vânt, parcă şi aerul lumina de sus, iar când au mers la înmormântare, mergea tot satul cu dânsa. „Cumătră, hai să mergem, uite ce vreme frumoasă, hai până la cimitir”. Au pus neamurile ei vreo şapte preoţi, au îngropat-o cu mare fast. Şi ziceau toţi: „Iaca măi, bărbatul ei, ce om era acela, ai văzut ce vreme rea a fost la moartea lui? Şi iaca ea şi-a făcut de cap şi ai văzut Dumnezeu ce vreme bună i-a dat la înmormântare? Se vede că s-a dus la bine aşa cum a fost ea”. Aşa judecă oamenii, dar ascultaţi să vedeţi până la urmă. Ce s-a întâmplat? Fata, după ce a dus-o pe maică-sa la groapă, era de măritat, stătea şi ea şi se gândea: „Oare a cui viaţă să urmez eu? Oare să urmez eu viaţa tatei, să postesc, să mă rog, să mă duc la biserică, să fiu tăcută, să fac milostenie? Dar ce folos? Tata a avut vreme rea la înmormântare.

Sau să urmez viaţa mamei? Să mă dau la desfrâuri, la beţii, la distracţii, la jocuri, la drăcii, ca să am vreme bună la înmormântare, ca mama?”. Şi nu ştia ce să facă. Fata era însă curată, nu ştia de bărbat, de curvie, şi a început să se roage: „Doamne, am rămas singură, tata a fost un om sfânt şi ce înmormântare grea a avut şi ce vreme rea! Mama a fost desfrânată, beţivă, rea şi ce vreme bună a fost la înmormântarea ei! Arată-mi mie, Doamne, care viaţă să urmez, a tatei sau a mamei?” Şi rugându-se ea aşa, Dumnezeu a ascultat-o. Ea a adormit tristă, chiar la o săptămână după ce a murit mama, şi a adormit gândindu-se: „Ce folos de viaţa asta, mai bine să trăiesc ca mama în lumea asta, ca să am vreme bună la înmormântare”. Şi dormind ea, iată apare un tânăr foarte înfricoşat, care strălucea ca fulgerul. Şi se făcea undeva într-un sat.

Şi zice: – Care-s gândurile tale? Ce gândeşti? Dar ea, când a văzut că o întreabă de gânduri şi când l-a văzut aşa de staşnic şi de frumos, ca fulgerul, a zis: – Doamne, tu eşti Hristos? – Eu nu sunt Hristos. Dar care sunt gândurile inimii tale? Ce ai gândit aseară când te-ai culcat? – Doamne, eu am gândit aşa: Nu ştiu a cui viaţă să urmez. A tatei, să fiu milostivă, tăcută, să merg la biserică, să postesc, să mă închin? Sau a mamei, că tata a avut vreme rea la înmormântare. Nu ştiu pe care cărare s-o iau. Am rămas singură. N-am nici tată, nici mamă. Atunci tânărul a zis: – Ia vino încoace. Hai cu mine. Vino să-ţi arăt unde stă tatăl tău şi unde stă mama ta, că m-a trimis Dumnezeu. Eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale. Şi pentru că te-ai rugat aseară m-a trimis Dumnezeu.

Hai încoace. Şi a luat-o de o mână şi a dus-o şi au intrat în nişte grădini, a căror frumuseţe nu se poate spune. Palate de aur, cântau păsările, miliarde de flori, bătea oleacă de vânt, le alina şi era o mireasmă! Şi se vedeau îngerii şi mii de suflete care se veseleau acolo. Nu se putea spune frumuseţea acelor locuri. Şi fata mergea cu tânărul acela alăturea. Şi a întrebat: – Ale cui sunt grădinile acestea? – Ai să vezi acuşi. Mergând printre pometurile acelea, printre livezile acelea, iaca îl vede pe tatăl ei. Foarte frumos la faţă, cum ar fi de 30 de ani. Şi când l-a văzut, a zis: – Vai de mine, acesta-i tata. Şi când a văzut-o tatăl ei, a zis: – Draga tatei, fiica tatei, cum ai ajuns tu aicea? Şi a luat-o şi a sărutat-o. Dar ea a zis: – Tată, dar mata cum ai ajuns aicea şi ale cui sunt livezile acestea? – că erau încărcate cu fel de fel de roade ca de aur, cântau păsări şi se vedeau palate de aur.

3

– Fiica tatei, ţii minte că eu am fost bolnav toată viaţa şi mama ta mă bătea şi mă înjura şi-şi făcea de cap cu alţi bărbaţi. Eu am răbdat-o şi mi-am pus toată nădejdea în Dumnezeu, că viaţa aceasta e trecătoare. Şi iată aici m-a adus Hristos. – Dar ale cui sunt, tată, palatele acestea de aur? Ale cui sunt grădinile acestea cu atâtea roduri, unde cântă atâtea păsări, cu atâta frumuseţe? – Cu darul lui Hristos sunt ale mele. – Da? Dacă sunt ale matale, văd aici un măr frumos tare, poţi să-mi dai şi mie câteva mere? – Du-te în numele Domnului şi ia trei mere. Şi le-a luat, dar erau aşa de frumoase cum n-ai văzut pe faţa pământului. Şi zice: – Ce să fac cu ele? – Pune-le în sân. Iar îngerul care a adus-o, a zis şi el: – Ia trei mere, că sunt din grădina tatălui tău, că ai să vezi cum au să-ţi prindă ţie bine acestea.

Dar, după ce a văzut unde stătea tatăl ei, îngerul a întrebat: – Vrei să ştii unde-i mama? – Da. – Hai cu mine! Că mama ei a avut vreme bună la înmormântare, dar a făcut toate răutăţile în lumea asta. Şi când s-au dus, a băgat-o în iad şi când au văzut nişte cuptoare de aramă, se auzeau gemete şi ţipete şi ardea straşnic. Şi la un cuptor mare stăteau doi urâţi cu coarne şi cu săbii de foc. Şi când a venit îngerul cu dânsa, a zis: – Ia daţi drumul la gura cuptorului, că fata asta vrea să vadă unde e mamă-sa. Şi când a deschis, în cuptorul acela ardea mai multă lume. Era un cuptor mare, te suiai cu scara, aşa era de înalt. Şi a văzut cum se chinuiau acolo şi dracii îi întorceau cu furcile de foc. A văzut-o pe mamă-sa, iar aceea când a văzut-o pe fată, a început a striga: – Draga mamei, fiica mea, Maria, nu mă lăsa, draga mamei, pentru laptele care l-ai supt de la mine! Nu mă lăsa, că tare ard! Draga mamei, întinde mâna şi mă scoate! Şi ea a întrebat pe tânăr: – S-o scot pe mama? – Nu te apropia.

Dar maică-sa striga: – Nu mă lăsa, draga mamei, că ard aici în foc nestins şi de milioane de ori mai fierbinte decât cel de pe faţa pământului! – Mamă, zice, nu-mi dă tânărul acesta voie. – Draga mamei, nu mă lăsa! Şi tânărul s-a făcut că se uită în altă parte. Atunci ea a îndrăznit şi s-a repezit după mamă-sa până aproape de buza cuptorului. Şi a întins mâna şi a ajuns-o para focului din cuptor de i-a ars mâna până la os. Ea era în vis şi s-a trezit cu durere, cu mâna arsă din iad, din cuptorul unde ardea maică-sa. Şi când s-a văzut arsă, a început a striga tare: – Văleu, văleu! Acea durere mare, că i-a ars degetele. Şi au venit vecinii: – Ce-i fată, ce-i? Vai de mine, dar unde te-ai ars? Că au văzut că în sobă nu era foc, plita nu era încinsă, jar nu era.

– Cine te-a ars pe tine? – Vai de mine, oameni buni, mi-am ars mâna. Am vrut să o scot pe mama din cuptorul iadului şi m-a atins focul şi uite mi-a ars mâna. Şi a venit doctorul şi a văzut-o. Şi zicea: – Asta nu-i arsură de foc de aicea. I-a retezat degetele de la mâna dreaptă, că a vrut să-i dea mâna la mamă-sa, s-o scoată din 4

cuptor. Şi a întrebat-o cum s-a întâmplat şi i-a spus toată istoria: – Iacă aseară când m-am culcat, mă gândeam cum au murit şi mama şi tata. Tata a avut vreme rea la înmormântare şi a fost om aşa de bun şi mama a avut vreme bună şi ea a fost o desfrânată şi o beţivă. Şi nu ştiam a cui viaţă să o duc. Iar după ce am adormit a venit un tânăr şi mi-a spus: „Hai să-ţi arăt unde-i taică-tu şi maică-ta, să ştii ce viaţă să urmezi”.

Dar când s-au uitat aceia, au zis: – Tu eşti cu mâna arsă, dar se simte o mireasmă în jurul mâinii tale. Miroseau cele trei mere din rai, din grădina tatălui ei. – Vai, ce am uitat că am de la tata! Când au văzut aceia, au întrebat: – De unde ai scos merele acestea? Nu există pe faţa pământului din acestea. – Vai, Doamne, acum mi-am adus aminte, tata mi le-a dat din grădina lui de pe cealaltă lume. Iată, din grădina tatei din rai am merele acestea, iar de la cuptorul mamei din iad am mâna arsă. Şi le-a spus toată istoria, şi apoi a zis: – Doamne, ajută-mă să mai ajung să trăiesc să-mi tămăduiesc mâna. Şi merele acelea le-a luat şi când le-a tăiat, câţi bolnavi era în satul acela şi au gustat câte o fărâmitură, toţi s-au făcut sănătoşi. Care erau orbi, li s-au deschis ochii, care erau surzi, au auzit, că erau din rai, din grădina tatălui ei.

Şi atunci, ea văzând unde-i mama ei şi unde-i tatăl ei, ea s-a dus şi toată viaţa a plâns şi s-a rugat în pustie să-i ajute Dumnezeu să-l moştenească pe tatăl ei, pe care l-a văzut în grădina raiului. Şi cum i s-a tămăduit mâna a plecat la o mănăstire şi a stat acolo 30 de ani, apoi a plecat în pustie şi a trăit numai cu rădăcini şi cu ierburi 60 de ani. Şi aproape de sfârşitul ei au găsit-o nişte mari sfinţi părinţi şi au spus: – Cum ai venit, maică sfântă, în pustia aceasta? Cine te-a adus aici? Şi ea le-a arătat mâna şi le-a zis: – Uite, mâna asta care s-a ars la cuptorul din iad unde arde mama. Iată că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca judecăţile noastre. Că dacă-i vreme bună la înmormântare s-a dus omul în rai şi dacă-i vreme rea s-a dus în iad.

Acestea sunt păreri greşite, ale oamenilor celor nesocotiţi. Dumnezeu nu ţine cont de vreme, Dumnezeu ţine cont de faptele omului!