Convorbire cu tinerii despre curăția în căsătorie

10:42 pm, ianuarie 25, 2011 în Cuvinte de folos, Despre iubire, Despre post, Despre rugăciune, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Păcate, Părintele Cleopa de admin

O să vorbim aici ceva care priveşte viaţa voastră, a mirenilor, şi a noastră, a călugărilor. Vom vorbi despre curăţie şi despre feciorie. Noi, călugării, avem trei voturi: ascultarea necondiţionată, sărăcia de bunăvoie şi fecioria până la moarte. Cei ce au fost căsătoriţi au, dacă vor, a doua feciorie, dacă vin în mănăstire sau chiar acasă, aceasta se cheamă feciorie de voinţă şi din făgăduinţă. Este o feciorie firească pe care o are omul când n-a ştiut ce e în lume femeia şi alte patimi grele, Doamne fereşte! Şi a doua este din făgăduinţă, care o făgăduiesc.

Că vin la mănăstire şi cei căsătoriţi. I-a murit soţia şi a venit şi depune şi el, văduv, votul fecioriei. A lui feciorie e tot atât de puternică, dacă o depus în faţa sfântului altar, ca şi a celui ce a fost feciorelnic din fire. Aceasta este 19

fecioria a doua, după cum arată Sfântul Ioan Scărarul, pe care o ia omul în călugărie. Tot lui Dumnezeu făgăduieşti şi la botez şi la călugărie; călugăria este al doilea botez, primeşti tunderea, îţi schimbă numele, exact ca la botez. Deci unii sunt feciorelnici din fire şi alţii din făgăduinţă, care depun votul feioriei la călugărie. Alţii duc viaţă curată şi feciorelnică în lume. Ei au mare plată, cum sunt preoţii celibi, dacă o duc într-adevăr cum au făgăduit, şi cum sunt unii creştini. Eu am peste 40, aproape 50 de familii, care duc viaţă curată în lume. Şi unii au hotărâre de 40 de ani, alţii de 30, alţii de 20, alţii de 15, alţii de 5, alţii de 3, alţii de un an, de doi, fiecare cum a început.

Dar le pun în vedere de la început, de când au început această rânduială, să ţină minte aceste lucruri: Dacă te-ai căsătorit nu mai sunteţi doi, ci unul. Nu se mai poate zice că sunt doi, ci vor fi amândoi un trup, cum spune Sfânta Scriptură. Condiţia de a păzi cei căsătoriţi curăţia nu aparţine pe unul, pentru că nu este unul, ci doi sunt într-un trup şi suflet. Asta o spune Sfântul Apostol Pavel: Nu vă lipsiţi unul de altul – auzi cum – decât până la o vreme şi apoi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana pentru neînfrânarea voastră. Ei bine, sunt unii care au dus aceasta până la moarte şi au o mare plată, că au fost în lume. Că nu-i puţin lucru să te lupţi în lume cu atâtea şi să duci viaţa ta ca în mănăstire. Dar alţii care nu pot, ei sunt liberi. Pot să ducă un an curăţia, doi, şi pe urmă iar să fie împreună. Nu îi condamnă nici o lege.

Dar cât au pus deoparte au, că au ţinut un an, că au ţinut doi, aceea nu se pierde cât au ţinut. Dumnezeu e drept. Iar dacă unul va vedea că celălalt este slab, trebuie să cedeze. Iată ce am păţit eu cu unul. A venit la mine cu soţia să păzească viaţa în curăţie. Oameni bătrâni de acum. El avea sub 70 ani unul sau doi, ea avea vreo 60. Eu le-am spus: „Să nu mâncaţi carne, să nu faceţi abuz de vin. Dacă ai luat, ia un pahar de vin, mai mult să nu iei, şi să nu mâncaţi mâncări care irită: usturoi, acrituri mari, din acestea, că excită, adică irită corpul la diferite dispoziţii de patimi”. Au ţinut şapte ani aceşti oameni şi pe urmă bărbatul şi-a săpat groapa de moarte. Cum? Avea livezi mari, avea cazan de rachiu, făcea rachiu. Eu i-am oprit şi de rachiu şi de vin, i-am spus ca numai în caz de boală sau ceva să ia un pahar de vin, că nu-i păcat.

El s-a apucat de băut rachiu. Şi satana de la beţie ia mintea omului. Îi spune într-o zi femeii (dar el avea copii căsătoriţi, şi fete şi băieţi şi toţi erau căsătoriţi): „Măi femeie, eu nu mai pot trăi singur. Ori vrei să trăim împreună, ori dacă nu, e mare primejdie pe sufletul meu”. Dar ea l-a batjocorit, că n-a avut dreaptă socoteală. Ea umbla cu haine negre, ca o călugăriţă, şi citea Psaltirea şi postea: „Măi blestematule, măi nebunule, măi stricatule, nu ţi-a ajuns ţie mocirla vieţii, n-ai ţinut nici posturi, nici sărbători, nimic, şi acum vrei tu să-mi împiedici mântuirea?” Să vă spun ce ispite face satana şi la ceştia în curăţie. De aceea vă vorbesc să aveţi înregistrat aici. Eu am mai auzit, că vin la urechea nostră din toată ţara. Ea, dacă ar fi avut dreaptă socoteală, venea la mine cu dânsul. Doar eu le-am dat voie să ţină curăţia.

Nu i-a venit în gând asta. L-a batjocorit o dată, de două ori, el a tăcut din gură, că el bea rachiu, se treziseră din nou în el patimile dobitoceşti ale animalelor şi îi spune într-o seară: „O să-ţi pară rău, că ştii ce-a spus părintele – el ţinea minte –, să ţineţi cât o să puteţi amândoi”. Că eu nu pot da un sfat mai mare decât apostolul Pavel. „Până la o vreme să ţineţi şi pe urmă să fiţi împreună ca să nu vă ispitească satana, iar dacă puteţi până la moarte, şi mai bine. Dar voi luaţi-o aşa câte oleacă, câte un an, câte jumătate de an, aşa.” Că un ogor, când îl iei la prăşit, nu îl găteşti în ziua aceea. Hai că îl prăşesc oleacă azi, şi pe urmă iar, şi când te trezeşti ai ajuns la capăt. Aşa e şi cu viaţa asta. Ce s-a întâmplat? Ea l-a batjocorit, nici n-a vrut să-l audă, că n-a avut dreaptă socoteală.

Ea n-a auzit ce spune apostolul: Femeia trupul său nu-l stăpâneşte, ci bărbatul. Şi bărbatul trupul său nu-l stăpâneşte, ci femeia, după căsătorie. Nu mai pot face opinie separată nici unul, nici altul. N-a vrut ea de astea. El ce a făcut? A făcut o damigeană de rachiu din cel dat de două ori prin maşină, la fiert de două ori, pentru fina lui de cununie, care i-a dat mere, că şi ea avea livadă, ca să-i facă rachiu. Şi era o ploaie seara şi întuneric. Bărbatul său era dus cu o căruţă de mere de vândut la oraş. Şi s-a dus omul acesta la fina sa, dar beat s-a dus. Finei sale îi cam plăcea şi ei paharul, că şi ei aveau poame, cutare. – Fină, dar bărbatul tău nu-i acasă? 20

Dar el a ştiut că nu-i acasă. – Nu-i acasă, naşule. – Hai să luăm un pahar de vin, hai să luăm un rachiu.

Au băut. Fina sa era căsătorită numai de vreo şase luni. N-avea nici copii, nimic. – Fină, eu nu mă duc acasă în seara asta, vezi că e glod, e întuneric. – Da, nănaşule, te-i duce dimineaţă. Ea n-a bănuit nimic, era naşul ei de cununie, nu de botez. I-a dat o cameră să doarmă, când noaptea se trezeşte cu el lângă dânsa. – Ce faci, nănaşule? Vai de mine. Ce vrei, să mă bagi în iad? – Taci din gură, te-i mărturisi la un duhovnic, nu-i nimic. Aceea beată, că dacă ar fi fost şi ea trează, poate fugi din mâna unui moşneag, că ăsta avea 75 de ani acum. Putea să-i dea o brâncă să-l facă praf. Dar vezi satana, a întunecat-o şi pe ea. – Vai, nănaşule, dar vai de mine, n-are să ne meargă bine în gospodărie! – Taci din gură. Bărbatul e pentru femeie şi femeia pentru bărbat.

Că satana are cuvintele lui. Şi a căzut cu fina sa în păcat. Şi ea avea 23 de ani şi el avea 75. Asta ca să vă spun ce ispite drăceşti se întâmplă. Şi dimineaţa ea a vrut să-şi facă seama. – Nănaşule, unde ne ducem? Ne-am băgat în iad. Vai de mine! Că era tulburată, o mustra conştiinţa. – Taci din gură, proasto, ehei, câte ştiu eu din astea şi cutare, a îmbărbătat-o. – Vai de mine, dar n-am să am pace nici în groapă, cum am fost înşelată. M-ai îmbătat întâi şi pe urmă ţi-ai bătut joc în halul ăsta de sufletul meu. Şi a lăsat-o plângând şi s-a dus acasă. Şi acasă îi spune soţiei: – N-ai vrut să cedezi, mi-am găsit eu nevastă tânără. Ehehe! Şi ea ştia unde a fost, că ştia că s-a dus la fina sa şi a priceput. Gândiţi-vă ce a fost în sufletul lor, ce războaie se ridică la cei ce ţin curăţia, că trebuie să le ştiţi, că satana nu doarme.

Fiindcă aceasta este o rânduială foarte frumoasă, dar şi ispite mari se ridică. Şi atunci ce s-a întâmplat? Ea venea la mine. Parcă o văd: – Părinte, bărbatu-meu s-a pierdut, cutare. – Cum? Ce a păţit? – Ia uite, părinte, îmi spunea toată istoria. – Dar ţi-a spus ţie că nu mai poate? De ce n-ai cedat? Că auzi ce spun canoanele din Gangra: „Femeia care nu cedează la împreunarea bărbatului, dacă e cu cununie dreaptă, anatema”, o despart de Biserică canoanele. Că eu v-am spus că dacă unul e mai isteric şi nu poate, celălalt să cedeze, că nu-i nici un păcat. Sunteţi cununaţi, nici un păcat nu era. Că poate el stătea o dată, de două ori cu soţia şi pe urmă iarăşi îi venea mintea la cap: „Măi, sunt bătrân, de acum vine moartea”. Dar aşa l-a lăsat în prăpastia preacurviei, dar cu cine? Cu fina de cununie.

Mai mare păcat decât dacă ar trăi tatăl cu fiica sa. Dacă tatăl trăieşte cu fiica e oprit 20 de ani de la împărtăşanie, că e rudenie de sânge, dar cu fina de botez sau de cununie e 25 de ani oprire de la împărtăşanie, că e rudenie spirituală, după duh. Şi aşa l-a trântit satana cu beţiile lui şi cu rachiul. Dar el n-a vrut să vină, a zis că îi e ruşine. – Spune-i să vie, că dacă nu vine, mare prăpastie îl aşteaptă. N-a vrut să vină: „Nu mă duc, că părintele are să-mi dea canon”. Şi i-am dat ei canon 25 de ani. Ea s-a mirat: – Cum? Eu? – Da, uite ce zice canonul: „Femeia care n-a primit soţul la împreunare şi el a căzut cu alta, să-i dai acelaşi canon”, pentru că-l dă în prăpastia preacurviei. Că uite, cazi, te duci în fundul iadului şi tu, că n-ai avut minte că-i soţul tău cu care ai avut copii şi te-ai cununat şi cutare, şi acuma să-l dai pe el în prăpastia asta? Tu răspunzi de sufletul lui.

Da, dacă n-ai avut dreaptă socoteală! La orice faptă bună, dacă n-ai dreaptă socoteală, te duci în fundul iadului. Spune Sfântul Isaac: „Toate cele fără măsură sunt de la draci”. Şi mai zice: „Pe tot lucrul să-l împodobească 21

măsura”, adică dreapta socoteală. Ea s-a dus plângând acasă, tulburată. I-am zis: „Nu pot să-ţi fac nici un pogorământ, ăsta ţie canonul”. El când a auzit că eu am pus-o pe ea la canon şi nu i-am părtinit ei, a luat curaj să vină şi el, ca să o pârască că din cauza ei a căzut. Zice: „Dacă părintele a socotit aşa, mă duc la el. Am căzut, mă duc să-i spun tot ce am făcut”. Vine el, a venit cu un nepot. – Părinte, uite aşa. – Ştiu, că mi-a spus soţia. Moşule, dumneata 25 de ani nu te poţi împărtăşi. – Vai de mine, dar mai trăiesc eu 25 de ani? – Uite canoanele.

Ăsta-i păcat mai mare decât dacă ai fi căzut cu fiica matale, că-i cu fina de cununie, deci rudenie după duh. E mult mai mare decât păcatul cu rudenia de sânge. De ce vă spun aceasta? Ca să ştiţi de ce să vă păziţi. Trebuie să-i arăţi omului: „Uite aici este foc, măi omule, şi dincolo e apă”, că apoi ştie: „Mă feresc”. De aceea vă spun predica asta, ca să vedeţi câte se întâmplă, că la orice faptă bună se ridică război. Să ştiţi cum să procedaţi oricare sunteţi aici. Ce se întâmplă? Moşul zice: – Părinte, dar voi face milostenie, dar postesc post negru, dar cutare… Că părinte, mai trăiesc eu 25 de ani? Eu am 75 de ani. Trăiesc 100 de ani eu? – Nu ştiu, dar să mori în canon, cel puţin să te găsească moartea pe drumul cel bun. L-am mărturisit şi s-a dus el plângând. Cu mare greutate i-am scăzut cinci ani că mi-a spus că vrea să ţină un an post negru lunea, miercurea şi vinerea, până la apusul soarelui.

Şi aşa zicând, i-am scăzut cinci ani din 25 şi s-a dus aşa. El era de meserie fântânar. Era în 1946, când cu seceta cea mare. O biată văduvă tânără din război avea un copilaş şi casa ei pe un deal. Şi avea ea un un loc acolo unde i-au zis oamenii că găseşte apă. Moşul mai avea patru fântâni afară de el. Şi ea s-a împăcat cu moşul să-i facă fântâna că-i plăteşte la metru, adică săpatul şi pietruitul îi dă o mie pe metru sau cât era atunci, câţi metri o să aibă fântâna. Ei bucuroşi, că erau patru şi împărţiau, s-au apucat de săpat, dar n-au dat de apă până aproape la 17 metri, că era un deal. Şi când au dat, au dat de o stâncă. Când au spart-o cu ranga a ţâşnit un izvor cum e gheaţa. Au avut mare bucurie că au găsit apă, că altfel cheltuiala era toată degeaba. Şi aveau o scară de sus în fântână şi fântâna era legată, dar numai până la un loc nu mai era legată, că au dat de un fel de pământ care nu se risipeşte.

Şi când au dat de apă, au strigat. – Cumătră, mare bucurie, am dat de apă. Dar femeia le-a zis: – Hai repede, că v-am făcut mâncare. Să nu se răcească mâncarea. Veniţi cu toţi oamenii la masă. Femeia a venit cu copilaşul de doi ani, l-a luat în braţe. Copilaşul, când a auzit de apă, a vrut să vadă apa: „Apa, apa”, să vadă şi el ce e aceea. Maică-sa a zis şi ea: „Uite, plânge să vadă apa”. Ca mamă bună, l-a dat în mâna moşului, care a coborât pe scară până ce a văzut apa. „Uite, asta-i apa”, cutare. Şi să vezi cum păzeşte Dumnezeu nevinovăţia copilului. Şi vine cu copilul pe scară şi îi dă femeii şi zice: „Cumătră, vin şi eu la masă, dar uite ce, mă duc jos în fântână, că mi-am uitat pălăria acolo pe un ciubăr”. Şi erau plecaţi oamenii, numai el rămăsese.

Şi când se duce să îşi ia pălăria se aude. Hrrrrrrrrru! În pământ. S-a dus fântâna de 20 de metri peste el. A trebuit să scoată câte un os de acolo. Aşa a murit acest om care şi-a călcat pe conştiinţă şi ca om bătrân s-a îmbătat şi n-a păzit curăţia cum a făgăduit şi din cauza lui a trebuit să o pedepsesc şi pe soţie. Dumnezeu l-a pedepsit, când avea numai trei ani de canon făcut. Dar a murit în canon şi care moare în canon şi e dezlegat, stă în iad numai până ce găteşte canonul şi pe urmă iese, îl scoate Biserica. De aceea e mare lucru să fii mărturisit, şi el venise la mărturisire. Ştiţi de ce v-am spus întâmplarea asta? Mai am şi altele, dar nu mai am când. Băgaţi de seamă, e foarte bine să vă învăţaţi a ţine curăţia în familie, e de mare plată, dar trebuie să o iei treptat. Întâi ţineţi miercurea şi vinerea, sâmbăta şi duminica, pe urmă lunea şi desigur, toate 22

posturile, zilele mari şi mai târziu învoiţi-vă unii cu alţii: „Hai, pentru dragostea lui Dumnezeu să mai trăim o lună, două, trei sau mai mult” şi aşa începi.

Iar dacă unul e în mare ispită, celălalt trebuie să cedeze, nu cumva – Doamne fereşte! –, unul stând pe poziţie tare şi celălalt, fiind mai slab, se duce în prăpastie. Auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel? Datori sunteţi voi, cei tari, să purtaţi neputinţele celor slabi. Am unii care păzesc de 40 de ani curăţia şi soţiile lor n-au nici o luptă că duc viaţă curată. La unul femeia e cam bolnăvicioasă, el e om tare şi sănătos. Nu mănâncă o săptămână pe an de frupt: „Părinte, eu dacă nu pun trupul la înfrânare nu pot duce viaţa aceasta care am ales-o”. Dar ţine. – Măi, Ioane, pune-i calului frâu. Sfântul Vasile spune că trupul e calul, iar sufletul este călăreţul. Puterea domnitoare a sufletului stă în minte şi în inimă. Sufletul are puterea, nu trupul. Trupul e calul, însă călăreţul cel deştept ce face cu calul? Îi dă secară, îi dă ovăz, îi dă fân, îi dă orz, îi dă plimbare, dar ce face? Îi pune şi zăbală: „Stai oleacă.

Nu mă duci în prăpastie”. Înfrânare, post. Nu numai beţia de vin, ci nici apă nu-i dă cât trebuie. Zice: „M-am apucat de nici apă nu-i dau acum”. Şi-i sănătos şi tare. Posteşte mult şi e tare sănătos. Şi are acum 83 de ani şi el şi fratele său, că sunt gemeni amândoi şi ţin curăţie de vreo patruzeci şi ceva de ani. Şi femeile lor n-au nici o luptă. Dar la acela s-a întâmplat invers, că bărbatul e cam bolnav şi soţia sănătoasă. Şi duce crucea mai uşor cel care e slăbit, celălalt mai greu. Dar eu i-am spus: „Măi, omule, să-mi spui dacă nu poţi, nu Doamne fereşte, să te ducă satana la păcat. Dacă nu poţi, sunteţi de la cununie un trup şi un suflet”. Dar el nu: „Părinte, am pus gând: De-oi muri, de-oi trăi, de mă va face Dumnezeu praf… Ce, pentru putoarea asta să mă duc să ard în focul cel veşnic? Nu! Dă-i pace, când îi trebuie femeie, îi dau eu post şi metanii mii.

Nu-i dau nici apă”. Rachiul şi vinul nici nu-l gustă. Şi-i sănătos. A venit deunăzi până aici, la vârsta lui. Au venit cu maşina, dar ea a rămas jos. Zice: „A venit şi ea, dar nu poate sui dealul acesta”. Că şi ea are vreo 79 de ani, dar e mai slabă. Şi trăiesc amândoi. Şi m-am bucurat de un om hotărât aşa. Şi zice: – Părinte, ştii ce mi-ai spus când erai stareţ la Slatina? Că am fost stareţ lângă ei, acolo la Slatina. Că de atunci ţin ei curăţia aceasta. Am fost şapte ani stareţ acolo şi şapte ani aici şi apoi la Putna stareţ, că am fost stareţ la trei mănăstiri. Şi am o serie care păzesc curăţia de atunci, de când am fost eu pe acolo. Dar fiindcă ne-am luat de vorbă, să vă spun o minune cu doi. Aceştia au biruit săracii şi sper cu mila Domnului că merg până în sfârşit. Asta să o aveţi pildă la aparatele voastre.

Uite cum s-a întâmplat. Eram stareţul Mănăstirii Slatina, aveam o sută de călugări acolo, aveam şcoală monahală, era mănăstire mare. Voi ştiţi ce credinţă e în Bucovina? Numai ce am văzut la sfinţirile acestea. Mii de oameni sunt în biserică şi îmbrăcaţi naţional. O singură greşeală aveau, pentru că au fost sub austrieci 143 de ani: nu prea ţineau posturile, dar în casă la ei parcă era biserică. Uite aşa stau icoanele şi candelele nu se mai sting. Şi după ce am mers noi acolo şi am ţinut posturile au început să postească mii şi mii. Posteau ei şi lunea, miercurea şi vinerea, dar posturile nu chiar toate. Iar după ce le-am spus eu că cine nu posteşte cele patru posturi a doua oară răstigneşte pe Hristos – cum spune Sfântul Atanasie –, s-au îndreptat mulţi. Vine o fată mare, frumoasă, îmbrăcată naţional. Eu eram cu treburile mănăstirii. – Domnu’ părinte, aşa vorbesc ei, domnu’ părinte, ţi-aş spune ceva. A adus săraca lumânări, a adus flori, a adus vin pentru slujbă.

– Ce vrei mata? – Domnu’ părinte, între patru ochi eu vreau să-ţi spun ceva. Domnu’ părinte, eu am fost în Oastea Domnului, acum nu mai este, că au interzis-o, şi tatăl meu şi mama sunt bătrâni. Şi eu mă gândesc să mă duc la mănăstire să mă fac călugăriţă. Dar mi-e milă să-i las, că nu mai au pe nimeni. Mai am un frate căsătorit, dar e tocmai în Muntenia, nu ştiu pe unde. Şi ei nu mă lasă să mă fac călugăriţă. Şi eu aş vrea să mă mărit – eu nu ştiu ce e bărbat pe lume, eu sunt fecioară cum m-a 23

făcut mama – şi aş vrea să găsesc unul ca mine, cu gândul ăsta să ducem viaţă ca fraţii până la moarte. – Măi, mai rar găseşti din aceştia. Trebuie o mare curăţie şi bărbăţie ca să duceţi viaţă aşa. Dar eu ştiu? – Domnu’ părinte, eu plătesc cini sute de lei să faceţi slujbe la Psaltire, poate a da Dumnezeu să fie vreunul să vină aici să vă spună gândul ăsta şi dacă vă spune, vă dau adresa, mă chemaţi şi pe mine ca să ne sfătuim amândoi.

Să vezi credinţa ei! Asta vă spun ca să vă îmbărbătez pe toţi care vreţi să le urmaţi, ca să vezi cum lucrează Dumnezeu cu ăştia care au gând bun. Ea venise înainte de Postul Mare. Când pe la Florii, pe lângă multă lume, că acolo e biserică mare, mai mare decât a Neamţului, iacătă vin doi flăcăi voinici frumoşi, cu pălăriile cele de vânători de munte, cu cizme, cu iţari din aceia de port naţional. Şi unul îmi aduce un mănunchi de lumânări şi un sloi mare de ceară curată şi zice: – Domnu’părinte, aş vrea să vorbesc ceva cu dumneata. Domnu’ părinte, eu m-am eliberat din armată. Am fost sergent la grăniceri. Şi am părinţi bătrâni, am trei sute de oi, douăzeci de vite mari, am două prisăci, am un munte al meu – nu era colectiv –, am două rânduri de gospodării şi eu sunt singur. Dar gândul meu a fost dinainte de armată să mă duc la mănăstire şi să mă fac călugăr. Dar cum să-i las pe părinţi? Era exact cazul ca şi la dânsa! – Dar cum să-i las pe părinţi dacă ei sunt bătrâni şi mă tem că m-or blestema? Ei au avere, ar putea să pună pe alţii acolo, dar se tem că i-or băga în averea lor şi n-or putea nici muri liniştiţi.

Că aşa se întâmplă după ce dai din mână toată averea. Şi zice: – Tare sunt tulburat. Aş vrea să mă căsătoresc, dar numai ca să ştie lumea că m-am căsătorit. Eu n-aş vrea să cunosc femeie în viaţa mea. Eu nu cunosc. Am 23 de ani, n-am ştiut ce-i femeia şi nici n-aş vrea să ştiu. Dacă nu m-am dus la mănăstire, vreau să trăiesc în feciorie. Dacă aţi găsi aşa un suflet, că la dumneavoastră vin la mărturisire. Dar eu o găsisem pe aceea, că venise ea. Vezi ce face Dumnezeu, cum îi întâlneşte prin duhovnic? – Bine, măi, eu ştiu una aşa. – Domnu’ părinte, dar să nu glumească! Că asta-i luptă, că eu ştiu că şi eu am atâta avere şi am avut lupte şi multe fete mi-au făcut curte, adică au vrut să se căsătorească cu mine, iar eu le-am zis ori mă fac călugăr, ori dacă nu, aşa trăiesc în lume, dar nu vreau să ştiu ce este lumea asta.

Era hotărât straşnic. – Măi, bun este gândul tău, dar să ştii că este o cruce cam grea asta. Poate mai grea decât a călugărilor, ca să trăieşti călugăreşte în mijlocul lumii. – Nu ştiu, eu dacă rămân acasă să îngrijesc de părinţi, vreau să găsesc aşa un suflet, că dacă nu, eu din două cuvinte o cunosc dacă e pentru viaţa asta sau ispiteşte. Şi-i dau adresa ei. – Uite măi, a venit una tot cu gândul ăsta. Şi e singură şi ea şi tot aşa are părinţi. Du-te şi vorbiţi voi şi apoi veniţi la mine să vedem ce hotărâre luaţi. Când m-am trezit în sâmbăta Paştilor amândoi au venit, că era mai multă lume. Mă duc întrun birou la stăreţie să fie numai ei cu mine. Îi recomand eu. – Lasă, că ne-am întâlnit. Acum ştiţi de ce am venit în faţa dumneavoastră? În ziua judecăţii de apoi, înaintea Dreptului Judecător să ne fiţi martor de hotărârea noastră. Şi apoi el îi zice: – Tu ştii că ne-am sfătuit, părintele ţi-e duhovnic şi ţie, în faţa Mântuitorului să-l avem pe părinte martor că am luat făgăduinţă în faţa lui.

Tu, dacă vrei să te căsătoreşti pentru că îţi trebuie bărbat, să ştii că atunci când vei pomeni primul cuvânt, a doua zi am băgat divorţ. – Mă, tu să nu fii acela, îl ocăra ea pe el. Mă tem că tu vei fi acela, că dacă îmi trebuia să mă căsătoresc, câţi băieţi nu mi-au venit mie până acum? 24

Că avea casă frumoasă şi era cu doi ani mai mare decât dânsul. Şi zice: – Dacă îmi trebuia mie asta, eu mă căsătoream de la 16 ani, de la 18 ani. Dar eu îţi spun, cu acest gând am fost: să mă fac călugăriţă. Dar aşa să ne facem călugări în mijlocul lumii. – Dar tu ştii ce luptă e aici? Trebuie să postim câte trei zile, să nu mâncăm carne, să nu bem vin, să nu cutare. Părintele ne-a spus când se vor ridica ispitele să venim la mănăstire, să ne rugăm mult, să facem milostenie. Să vezi ce minune s-a întâmplat cu aceştia.

E bine că le înregistraţi. Minune mare e până azi. Nu vă spun numele ca să nu-i găsiţi, că m-au rugat să nu-i ştie nimeni până în ziua judecăţii. Că voi v-aţi duce până la ei îndată ca să aflaţi ce meşteşug au ei. Şi-au făcut cameră de rugăciune. Ea de o parte, că sunt două rânduri de case. Şi au luat pe mama ei şi pe părinţi la dânsul, că el avea două case. Casa bătrânească şi încă o casă nouă. Şi apoi părinţii ei au murit. Şi ai lui numai unul mai trăieşte. Şi i-au luat ca să-i îngrijească, ca să aibă conştiinţa fata că i-a împăcat pe părinţi. Şi a făcut şi una şi alta, a ţinut şi viaţă curată şi i-a îngrijit şi pe părinţi. Şi au făcut nuntă fără lăutari şi nimeni n-a ştiut. Au adus preotul acasă, nunii mari, socrii mari, nuntă în familie, vreo 10-15 persoane, o masă şi preotul i-a cununat.

S-a făcut această nuntă blagoslovită şi toată lumea ştie în sat că n-au copii. Nu se întâmplă destule? „N-au copii!” Nu ştie nimeni. „Uite, bărbat sănătos şi frumos şi n-are copii. Şi ea e sănătoasă. Şi uite, măi, au atâta avere…”, că au avere multă. Ce s-a întâmplat cu aceştia doi? Ei şiau făcut cameră de rugăciune. Ea are toate Filocaliile acasă, toate Patericurile, Vieţile Sfinţilor. El are Biblia. Citesc, nu lipsesc de la biserică. Dacă rămâne unul acasă cu vitele, că au oi şi multe vite, au şi doi argaţi puşi, soţ şi soţie. I-au luat la dânşii că au vite multe, au stupină, au câte lucruri… Aceia au venit soţul cu soţia şi slujesc la averea lor. – Părinte, zic ei, ştii ce-am păţit? Atâta avere aveam că nu ştim ce să facem cu ea. Şi tot sporeşte. Ştii ce zic oamenii în sat? Că sunt vrăjitori. Douăzeci de vaci au şi fiecare fată doi viţei odată.

Au o sută, două sute de oi acolo, mai toate fată gemeni. Unde-i iarba lor în ţarină, cu atâta e mai înaltă iarba. Unde-s cartofii lor, se fac de un kilogram. Unde-i varza, păpuşoii lor se fac cu ştiuleţe până sus. Zic oamenii: „Ăştia ştiu să ia mana şi la păpuşoi şi la vite”. Oalele cu smântână de la vaci, că pun la prins, îi smântână în fundul oalei şi până deasupra, nu mai au chişleag. Aşa i-a blagoslovit Dumnezeu pe aceştia. Şi toată lumea zice că sunt fermecători. „Copii n-au şi sunt fermecători”. Dar oamenii nu ştiu de ce e blagoslovită casa aceasta, că duc o viaţă aşa de curată. Şi asta e din 1951 până acum. Vedeţi câţi ani sunt. Sunt peste 30 de ani4. Şi ei zic: – Părinte, ce să facem cu atâta avere? Şi oamenii zic că suntem fermecători. – Daţi milostenie. – Cununăm şi botezăm şi dăm milostenie şi nu mai putem dovedi, câtă avere a venit şi vine în casa noastră.

Că avem dimineaţa câte douăzeci de ţigani cu oalele după lapte. Dăm şi găinile noastre… Şi la stupi aici la munte, unde roieşte abia câte o dată pe an că este frig, la noi câte 4-5 roiuri pe an se fac de la fiecare stup. Şi au prisacă de o sută de stupi. Sunt bogaţi. – Măi, puneţi-vă la întrecere cu Dumnezeu cum a făcut Sfântul Ioan cel Milostiv. Că cine dă mai mult, voi sau El? Daţi mereu. – Dăm, zice, dar mai multă avere vine. – Păi dacă vă puneţi la întrecere cu El, El are mai mult decât voi. Să nu faceţi abuz, păstraţi cât vă trebuie pentru voi şi la oameni, iar restul daţi. Carne nu mănâncă amândoi de atunci de când s-au înţeles. Gata. Şi-au pus aşezământ. O familie blagoslovită. Când au venit acum în Postul Sfintei Mării, s-au mărturisit şi s-au împărtăşit amândoi, îmi venea să mă închin la ei, cu viaţa lor. Şi să stai de vorbă cu ea, să-ţi spună din Sfinţii Părinţi şi din Sfântul Ioan Gură de Aur şi cutare şi cutare.

Şi tot aşa şi cu el, nici teologii nu ştiu ce ştiu ei. Că la dânsa vin femeile duminica şi ea le învaţă, iar la dânsul vin bărbaţii. Mai mare

4

Convorbirea a avut loc între anii 1980-1985.

25

memorie are ea decât dânsul. În schimb el e mai mare nevoitor la rugăciune. Că ea ţine şi la păsări şi la vite şi la cutare, dar el nu, până nu-şi termină Psaltirea, pravilele lui, el nu se lasă. Aşa-i, că unul are un dar şi celălalt are alt dar. Ce se întâmplă? Să vă spun o istorioară. La şapte ani, femeia a avut o ispită mare, dar n-a căzut. Vă spun, ca să vedeţi că la orice lucru bun sunt şi ispite. Cum a fost? Ce i-a dat satana ei în gând? Tot pe Eva o ispiteşte mai întâi, că ea e mai slabă, ca în Rai. La o masă, că la masă stăteau amândoi câteodată, numai la masă.

Altădată îi ducea mâncare lui în cameră. Dar atunci mai era cineva musafir şi, după ce a plecat acela, cum stăteau ei la masă, ea zice: – Măi, eu ţi-aş spune ceva ţie. Cât trăim noi atâta milostenie facem – că dau în toate părţile –, dar dacă o să murim noi, cine o să ne mai dea de pomană? – Şi ce vrei să zici cu asta? – Oare n-ar fi bine să avem şi noi un copil să rămână peste averea asta, că dacă o să murim noi să ne continue milostenia? Când a auzit, el a strigat: – Satano! Tu eşti Eva, te las! Ce ţi-am spus? – Cum, măi? Eu te-am întrebat. Nu te supăra! S-a făcut foc? – Mă duc să bag divorţ. Să nu te văd. Ea, de scârbă că l-a supărat pe el, s-a îmbolnăvit. Dar aşa boală că oleacă de nu şi-a dat sufletul. Că ea nu voia să-l jignească pe el.

Ea a spus aşa, dar era bun dacă spunea întâi la un duhovnic, că apoi el îi spunea: „Nu îi mai spune lui aşa, că ştiţi că aveţi făgăduinţă”. S-a îmbolnăvit şi când mai să moară, m-a chemat să o împărtăşesc. Am făcut cum am putut şi m-am dus. „Hai că moare, că dacă te-a vedea, s-ar putea să mai aibă zile, că de acum e gata de scârbă”. S-a luat de scârbă şi s-a îmbolnăvit. Că ea a văzut că în neştiinţa ei l-a smintit, şi ea ţinea mult la el. Şi el ţinea mult la dânsa, dar când a văzut că vrea să-l tragă în ispită, el s-a făcut sabie. Cum spune Sfântul Pimen cel Mare: „Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie”. Când cineva nu te înţelege cu vorbă bună pentru a păzi bărbăţia şi dreptatea sufletului, te faci sabie. Când m-am dus acolo era mai moartă.

Am chemat preotul din sat şi alţi trei preoţi, i-am făcut Sfântul Maslu, am spovedit-o, am împărtăşit-o. Preotul mă cunoştea: „Uite, părinte, a dorit să se spovedească la sfinţia ta, că te-a avut duhovnic”. „Am venit, măi frate, m-am repezit”. Am luat o maşină de aici şi m-am dus. Am făcut Sfântul Maslu şi am împărtăşit-o şi după Sfânta Împărtăşanie i-am spus: – A fost o ispită, nu vă tulburaţi. Şi tu, măi bărbate, nu o lua aşa, că după aia s-ar putea să ai tu ispite mai mari decât dânsa şi să te smerească Dumnezeu pe tine, dacă tu o judeci pe dânsa. – Părinte… – Nu aşa, măi, dacă zice unul o glumă, tu de acuma să te faci foc şi hai la divorţ… Nu aşa. Nu o lua lată, că rămâne negrăpată. Bagă de seamă ce faci. Ea, ca femeie, săraca, a spus şi ea, a avut şi ea o ispită, dar tu trebuia să o înţelegi.

După Sfânta Împărtăşanie într-o săptămână s-a sculat sănătoasă şi până în ziua de azi sunt sănătoşi. Dar nu o să-i mai pomenească lui câte zile o avea. Dar într-adevăr bărbatul a fost tot bărbat. Dar a luat-o prea repede, de aceea s-a supărat. Ea să moară de scârbă. Asta ca să vă spun ispita aceasta din viaţa lor. Când au venit acum parcă erau doi îngeri. Cu câte daruri au venit ei aici, ne-am speriat! Bolovani de ceară atâta, lumânări de ceară pentru biserică, unt, brânză. Au venit cu maşina, că au maşină acuma şi conduce el. Au adus pentru toată trapeza mănăstirii, poate să dea zece zile la masă brânză şi urdă şi miere de albine şi nu ştiu câte nu au mai adus. Şi ziceau: – Părinte, cu mila lui Dumnezeu, putem să ţinem douăzeci de familii. Atâta avere aveau. Şi zic ei: – Dar cât om trăi? – Las’ că are Domnul grijă. Dacă veţi vedea că slăbiţi, are Domnul grijă.

(Ei au un nepot 26

credincios). Îl băgaţi pe acela şi: „Na, măi, fă tu mai departe”. Dar voi să ţineţi linia voastră şi să fiţi atenţi că vrăjmaşul te pândeşte până la ultima suflare. Cum este scris: că acela va păzi călcâiul tău. Şi călcâiul omului este sfârşitul vieţii. Până atunci te pândeşte: Doar, doar. Şi v-am spus din viaţa acestor minunaţi oameni despre care oamenii socotesc că sunt vrăjitori, dar nu ştiu blagoslovenia lui Dumnezeu, că ei sunt ca fraţii acolo. Aceştia sunt oameni binecuvântaţi de Dumnezeu. Şi sunt foarte mari înaintea lui Dumnezeu. Ştii după cine s-au luat ei? S-au luat după Sfinţii Hrisant şi Daria (prăznuiţi la 19 martie), după Sfinţii Galaction şi Epistima (5 noiembrie), Sfinţii Conon şi Ana (5 martie), Sfântul Amun şi soţia sa (4 octombrie), aceştia toţi şi-au pus râduiala aceasta. I-am găsit în Vieţile Sfinţilor şi sunt mai înaintea lui Dumnezeu, strălucesc ca soarele. Ei au fost pe pământ şi Dumnezeu i-a binecuvântat ca să arate la ceilalţi cât iubeşte curăţia.

Şi apoi câtă deosebire este între aceştia care s-au luat şi trăiesc în feciorie cum i-a făcut mama lor faţă de aceia cărora nu le ajunge o femeie şi se duc la alta şi lasă femeia lor legitimă şi nu ştiu ce înseamnă miercuri şi vineri şi duminică şi zi de post şi posturi. Aceştia trăiesc îngereşte pe pământ şi aceia dobitoceşte, ca dobitoacele. Şi ce spune la I Corinteni 6, 2: Au nu sţiţi că sfinţii vor judeca lumea? Cum? Că Judecătorul e Hristos. Când ai să spui tu că n-am putut să fac cutare, atunci sfinţii vor străluci ca soarele. Şi va zice Mântuitorul: „Îi vezi pe aceştia care strălucesc ca soarele? Au fost ca şi tine; au avut carne şi oase, foame, sete, durere, scârbă, necazuri, dar ei M-au iubit pe Mine şi strălucesc, au făcut toată fapta bună şi tu n-ai vrut să faci. Nu că n-ai putut, n-ai vrut”. V-am spus acestea pentru ca să vă întăriţi cei care veţi vrea să ţineţi o măsură de curăţie în familie.

Ce se întâmplă? Curăţia, mai ales după făgăduinţă, e o a doua feciorie, când se făgăduieşte omul că are s-o ţie. Celălalt are fecioria din fire, iar acesta din făgăduinţă, că s-a făgăduit lui Dumnezeu, nu? Şi e tot mare înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Fecioria este ca soarele, iar curăţia ca luna. Fecioria este aur curat, iar curăţia este de argint”. Şi arată diferenţa dintre ele. Şi arată Sfântul Grigorie de Nyssa: Cea dintâi fecioară veşnică, nemărginită este Sfânta Treime. Tatăl nu se naşte din nimeni. Fiul se naşte mai înainte de toţi vecii din Tatăl fără de mamă. Iar Duhul Sfânt purcede cu alt chip de estimă (mod de a fi), fără patimă. Deci cea mai mare taină a fecioriei începe chiar de la Sfânta Treime. Hristos, când vine în lume, se arată cel dintâi călugăr din lume, împlinind cele trei voturi călugăreşti. Trăieşte în feciorie prea desăvârşită, se naşte din Pururea Fecioara Maria, ca să arate cât iubeşte fecioria, şi trăieşte în ascultare, care ascultare până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

Iar despre sărăcia lui Hristos, auzi: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul. Toţi sfinţii: Sfântul Metodie, Sfântul Atanasie, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ambrozie, toţi laudă fecioria, iar a doua după feciorie este curăţia, iar curăţia începe de la bunăvoinţa soţilor. Cât pot ei. Nu poţi mult, ţine şi tu miercurea când s-a vândut Hristos şi vinerea când L-au răstignit. De drept, după nunta creştină numai două zile pe săptămână are voie să fie soţul cu soţia. Voi aveţi înregistrate cele unsprezece reguli ale nunţii creştine?5 Voi să ştiţi că nunta este mare taină. Şi n-o zic eu aceasta. Auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: taina aceasta mare este, iar au zic vouă în Hristos şi în Biserică. Dacă s-a făcut cununia în biserică şi în Hristos. Nunta este rădăcina firii omeneşti. Şi dacă e sfântă rădăcina, sfinte vor fi şi odraslele, adică ramurile, iar dacă rădăcina e sălbatică, sălbatice vor fi şi ramurile.

Dacă nunta s-a făcut, Doamne fereşte, cu oameni care au fost căzuţi ori s-au luat neamuri, sau au fost oameni batjocoriţi pe conştiinţă de alte păcate grele, apoi odraslele acelea, copiii născuţi din ei sunt amărăciune şi n-au decât numai patimi în ei şi vicii. Iar dacă nunta s-a făcut în condiţii curate, copiii sunt odrasle sfinte, merg exact pe urma părinţilor şi au daruri mai multe decât ei.