Cuvânt la judecata de apoi – Părintele Cleopa

7:28 pm, ianuarie 2, 2011 în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Pocainta, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Astăzi, cu mila Domnului, am ajuns iarăşi la pomenirea de peste an a înfricoşatei veniri a doua a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aţi auzit Evanghelia, aţi auzit Cazania care s-a citit, tâlcuirea, şi cred că a fost destul de dezvoltat pentru cel care a înţeles. Eu ce voi spune, nu sunt mai mult decât, pentru aceea, că poate aşa a dat Dumnezeu, că ce se vorbeşte prin grai viu, se prinde mai mult de mintea şi inima omului. În Patrologia Bisericii Ortodoxe, zic aceştia care au alcătuit-o, că nici un sfânt n-a vorbit de Judecata de Apoi aşa de frumos şi aşa de adânc şi aşa de ortodox ca Sfântul Efrem Sirul.

El a vorbit cel mai mult din Sfinţii Părinţi despre moarte, despre sfârşitul lumii, despre venirea lui Antihrist, despre a doua venire a Domnului şi celelalte, precum vedeţi şi în troparul lui: „…vestind ceasul judecăţii”. Şi Sfântul Grigorie Teologul, după teologia cea mare cu care era înzestrat de Dumnezeu, zice şi el despre Judecata de Apoi, dar nu-l putem compara cu Sfântul Efrem Sirul, care a vorbit într-un ton aşa de smerit şi mai înalt în multe puncte. Şi când începi a citi cu atenţie cuvintele Sfântului Efrem despre Judecata de Apoi, liniştit la chilie, ţi se pare că vezi venind judecata pe norii cerului. Ai văzut ce spune acolo: „Dacă acum când un judecător se mânie, şi-i foarte pornit pe tine, te duci cu mare frică înaintea lui, ştiindu-te că eşti vinovat – chiar de ai fi un mare judecător sau un stăpânitor de ţară sau alt om mare –, câtă frică va fi atunci pentru aceia, când vor vedea că vine pe norii cerului Judecătorul judecătorilor şi Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor şi când va veni înconjurat, cum spune Evanghelia de astăzi, de toţi sfinţii Săi îngeri.

Că aşa spune Evanghelia: Când va veni Domnul şi va sta pe scaunul slavei Sale înconjurat de toţi îngerii Săi. Şi atunci, spune Sfântul Efrem, unde va fi puternicul, unde împăratul, unde domnul, unde bogatul, unde înţeleptul veacului de acum, unde întrebătorul veacului de acum? Unde-s caii, unde-s căruţele, unde-s slugile, unde-i muzica, unde-i vinul cel strecurat? Unde-s cei cu alăute şi cu tobe, unde va fi plesnitul mâinilor şi jocurile şi dezmierdarea trupului cea spurcată? Unde va fi atunci, când cerurile cu cutremur vor aştepta să se deschidă să vină cela Care le-a zidit, înconjurat de miliarde şi miliarde de îngeri, după cum L-a văzut Proorocul Daniil: …priveam, zice, întru vedenia nopţii, şi vederile capului meu m-au înspăimântat pe mine. Iată eu, Daniil, priveam şi Cel vechi de zile a şezut, scaunele s-au pus, cărţile s-au deschis, râuri de foc treceau înaintea Lui, miriade de miriade slujeau Lui, îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său ca lâna cea curată şi iată eu, Daniil, am văzut că din ţărâna pământului s-au ridicat unii spre viaţa veşnică şi alţii spre osândă veşnică.

Dar câţi din prooroci n-au spus despre Judecata de Apoi? David proorocul zice: Dumnezeu arătat va veni, foc înaintea lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare. Chema-va cerul de sus şi pământul de jos ca să aleagă pe norodul Său. Şi când se vor deschide cerurile la judecata de apoi, întâi o să apară pe nori Sfânta Cruce, care va străluci mult mai tare decât soarele, încât va întuneca şi soarele şi luna şi stelele. Imediat după Sfânta Cruce vine Sicriul Legii Domnului. Sicriul acela are într-însul Tablele Legii, cupa cu mană şi toiagul lui Aaron, pe care Proorocul Ieremia le-a pecetluit cu numele Dumnezeului celui viu. Pe acel munte este un nor totdeauna şi nimeni nu ştie unde se află până la dreapta judecată. Atunci se vor duce îngerii şi vor dezgropa Chivotul Legii de acolo. Dar de ce, odată cu Sfânta Cruce, vine şi Sicriul Legii? Ca să arate că vine acelaşi Dumnezeu, Care a dat amândouă Testamentele. Chivotul va reprezenta Legea Veche, legea care a primit-o Moise pe Muntele Sinai, şi Sfânta Cruce va reprezenta Legea Darului, legea dată de Acelaşi Dumnezeu, Mântuitorul.

Şi de aceea semnele amândurora Testamente vor merge; întâi Sfânta Cruce şi în urmă Sicriul Legii. Auzi ce spune la Apocalipsă: Şi s-a văzut Sicriul Legii Domnului, în ceruri, venind pe norii cerului. Vedeţi că spune? Deci va veni Sicriul Legii, iar lângă Sfânta Cruce va fi scara, buretele, cocoşul, cleştele, varga cea cu isop şi toate semnele sfintelor patimi – aşa spun Sfinţii Părinţi –, ca să arate că cel ce S-a răstignit pe cruce şi poartă aceste semne ale mântuirii este Dumnezeu Care vine să judece lumea. Apoi vine Mântuitorul, dar nu ca să miluiască lumea, ci ca să judece lumea, precum scrie: Judecata lumii întru dreptate şi noroadele întru îndreptare. Dreptatea şi judecata este adevărul scaunului Său. Zic dumnezeieştii părinţi: „Dacă ar mai putea să moară oamenii atunci, să mai poată muri o dată, de milioane de ori ar muri de atâta frică şi cutremur. Glasuri de trâmbiţe de aur cu putere dumnezeiască îi vor deştepta şi vor chema pe cei din iad, al căror număr nu poate fi numărat, şi pe îngerii cei căzuţi şi vor străbate cerurile trâmbiţele acestea şi înapoi şi vor chema toate cetele de sfinţi de la zidirea lumii şi toţi îngerii deasupra Văii Plângerii, în văzduh, că acolo va fi tronul dumnezeirii.

O parte din noi, însă, nu vom muri. Cine se va învrednici să ajungă până în ziua aceea, auziţi ce spune marele Apostol Pavel în Apostolul de azi: Iată, taină mare vă spun că nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba întru clipeala ochilor, în glasul trâmbiţei de apoi când morţii se vor scula din veci. Deci cei ce vor mai fi vii după atâtea încercări, aceia se vor preface ca fulgerul din trupurile acestea sufleteşti în trupuri duhovniceşti şi vor zbura întru întâmpinarea Domnului în văzduh. Spune Proorocul Ioil: Voi chema toate popoarele Mele şi mă voi prici cu ele în Valea lui Iosafat. Aţi văzut Valea Plângerii între Muntele Eleonului şi Ierusalim, imediat la Ghetsimani acolo jos. Acolo în vazduh. De aceea sunt atâtea morminte acolo alături, de evrei şi de turci, musulmani. Toţi vor să se îngroape acolo, şi când va suna trâmbiţa să fie mai aproape de tron. Însă mai aproape de tron te vor duce faptele tale, nu că eşti cu mormântul mai aproape. Ei ţin tradiţie puternică, zicând că acolo va fi scaunul judecăţii.

Zice: Chema-va cerul de sus şi pământul de jos, dar pentru ce zice? ca să aleagă pe norodul Său. Îi va alege, cum spune Evanghelia de astăzi, cum alege păstorul oile de capre, şi aţi văzut că a pus cele şase întrebări despre milostenie. Dar Sfântul Nichifor Teotoche, mare profesor zice: „Oare la Judecata de Apoi numai de milostenie o să întrebe Dumnezeu? Adică n-o să te întrebe dacă ai fost curvar, dacă ai fost hoţ, dacă ai fost beţiv, dacă ai fost cămătar, dacă ai fost ucigaş? O să te întrebe numai dacă ai făcut milostenie? Dacă ar fi aşa uşor te-ai mântui, că faci toate răutăţile şi faci milostenie. Nu-i adevărat, că cine calcă o poruncă, călcătorul tuturor poruncilor se face”. Deci zice Apostolul Pavel: Nu vă înşelaţi, fraţilor,că nici curvarii, nici preacurvarii, nici malahienii, nici beţivii, nici fermăcătorii, nici slujitorii de idoli, nici lacomii, nici nemilostivii, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor vedea. Poate el să facă milostenie tot ce are, dacă nu se va mărturisi şi nu se va căi de celelalte păcate nu vede împărăţia cerurilor.

Dar de ce a pus numai milostenia? Pentru că milostenia se face din dragoste. Prima rază a dragostei, zice, dragostea se milostiveşte. Ai văzut? Deci izvorăşte din dragoste mila şi cine are milă şi dragoste niciodată nu caută să facă rău aproapelui. El iubeşte şi pe Dumnezeu din toată inima, el iubeşte şi pe aproapele. Deci cel ce are dragostea lui Dumnezeu nu poate să facă nici un păcat, fiind născut din Dumnezeu şi nu păcătos. A pus milostenia ca pe o fiică a dragostei, ca să arate că cel ce are dragoste de Dumnezeu şi de apoapele nu vrea nici să-l bată pe altul, nici să-l fure, nici să facă păcate, nimic. De toate se păzeşte, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru dragostea de aproapele, ca să nu-l jignească cu ceva şi ca să nu-i vatăme sufletul lui sau averea lui personală sau orice. Deci de aceea s-a pus milostenia întâi, dar nu ca să te întrebe acolo numai de milostenie. Acolo va întreba şi de rugăciune şi de plângere şi de umilinţă şi de priveghere şi de sărăcie şi de linişte şi de tăcere şi de neagoniseală.

Va întreba acolo şi de blândeţe şi de răbdare şi de îndelungă răbdare şi de înfrânare şi de citire şi de meditaţie şi de cugetarea la Dumnezeu. De toată fapta bună, ca să zic cuprinzător, de toate va fi întrebat fiecare, până şi de cuvinte. Ai văzut că spune: Pentru tot cuvântul deşert, vor da oamenii seamă în ziua Judecăţii celei de Apoi. Deci nu va întreba numai de milostenie, ci va întreba şi de cuvinte şi de gânduri. Auzi pe Sfântul Efrem Sirul: „Ce zici, frate, că pentru gânduri nu vom lua muncă! Te rog, frate, nu mă arunca pe mine în negrijă pentru păcatele cu gândul, că ar fi uşoare. Dacă ar fi fost uşoare păcatele cu gândul, nu era nevoie ca dreptul Iov, cu 1850 de ani înainte de venirea Domnului, să aducă câte un bou jertfă – pentru ce? Nu pentru el. El nici cu gândul nu greşea, căci zice: Nu cumva feciorii mei – că avea şapte feciori şi trei fete –, fiind tineri, să fi greşit cu gândul faţă de Dumnezeu.

Îi curăţea pe feciorii săi cu jertfe, un bou în fiecare seară: „Doamne, iartă-i, poate copiii mei, fiind tineri, să fi greşit cu ceva înaintea Ta cu gândul”. Care tată şi mamă de azi mai face ce făcea Iov? Oare degeaba l-a lăudat Dumnezeu pe Iov, că nu-i nimeni pe pământ ca el? Care tată şi mamă de azi mai aduce jertfă lui Dumnezeu, ca nu cumva fata lui să fi greşit cu gândul faţă de Dumnezeu, când îi vede că fac crime şi fărădelegi şi preacurvii şi fumături şi beţii şi înjurături şi de toate? Şi-i lasă şi-i laudă şi se complac. Vai de noi! Acela om, plin de avere, plin de cinste, dar câtă frică de Dumnezeu era la dânsul, că aducea jertfă ca nici cu gândul copiii lui să nu greşească lui Dumnezeu. Iarăşi Sfântul Efrem zice: „În ziua judecăţii să nu-mi spui mie că nu te va întreba de gânduri! Pentru că, zice, s-a spus în Evanghelie, El va judeca preacurvie întru pofta de femeie.

Numai de a privit cineva la femeie cu gândul de a face păcat cu ea, este preacurvar, dar dacă a urât cineva pe fratele, ucigaş de om este”. Zice mai departe: „Dacă nu era mare păcatul cu gândul, nu era judecat de Hristos preacurvie întru poftă de femeie şi ucidere întru a urî pe fratele”. Deci iată că o să dăm seamă în ziua judecăţii şi de cuvinte deşarte şi de gânduri şi mai ales de gândurile care sunt izvorâte din pofte necurate şi din ură; unele sunt ucideri, iar altele preacurvii. Să nu crezi că va căuta atunci numai fecioria trupească! Aceea nimic nu foloseşte fără cea duhovnicească. Dracii nu se mărită, dracii nu se însoară; tot feciorelnici sunt. Dar tot draci sunt. Dar pentru ce se numesc spurcaţi? Pentru că se împreună cu femeia? Nu! Nuntă nu fac ei niciodată. Ei sunt necuraţi pentru mândria şi căderea din ascultare. Ce zice? Necurat este înaintea Domnului tot cel înalt cu inima. Ai văzut curvie duhovnicească şi preacurvie şi necurăţie? Din cauza mândriei este necurat. Şi spune Proorocul Isaia: În ce chip haina cea muiată în sânge nu mai este curată, aşa tu nu vei fi curat, vorbeşte de păcat.

Şi iată necurăţie care nu se ia la trup, ci la duh. Vai de noi şi de noi! Dacă am avea curăţia trupului, şi n-am avea-o pe a duhului, tot ca dracii suntem, tot necuraţi suntem, dacă vor fi găsite la noi gândul mândriei, al trufiei, al semeţiei, al urii, al zavistiei, al râvnei cele rele, al invidiei, al răutăţii, al mâniei, al iuţimii, al răutăţii, al ţinerii minte de rău, al dorinţei de răzbunare, al dorinţei de a plăcea oamenilor, al slavei deşarte, al făţărniciei, al vicleniei, al iubirii de arătare, al iubirii de sine, al nesimţirii, al împietririi, al prefăcătoriei, al hrăpirii. Se văd acestea? Nu! Dar ochiul cel atoatevăzător le vede. Acestea sunt patimi sufleteşti şi nu se văd. Dar sunt mai grele decât curvia şi lăcomia şi lenea şi decât toate celelalte. Pentru ce? Patimile sufleteşti, cum zice Sfântul Părinte Maxim, sunt mult mai grele decât cele trupeşti. Preasfântul nostru Mântuitor, Dumnezeu, când a venit în lume, vezi că n-a mustrat pe curve şi pe tâlhari şi pe vameşi şi pe cei răniţi de tot păcatul.

Cu aceia stătea la masă şi-i vindeca şi-i tămăduia şi făcea minuni şi-i chema la Sine: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi. Şi ca un Dumnezeu citea în inima fariseilor şi a legiutorilor şi a cărturarilor. La dânşii vedea păcate, nu trupeşti, ci mai grele decât cele trupeşti. Zice dumnezeiescul Gură de Aur: „Dacă vrei să găseşti credinţă curată şi sinceră, la poporul de la ţară o să găseşti. Că în cei bisericeşti, are obicei satana să se sălăşluiască cu zavistia, cu făţărnicia, cu viclenia, cu invidia, cu ura, cu iubirea de argint şi celelalte lucruri care nu se văd”. Noi nu le vedem, dar Dumnezeu le vede. De aceea îi văicărea de atâtea ori pe făţarnici: Vai vouă, fariseilor, vai vouă, morminte văruite… căci ca un Dumnezeu vedea în ei atâta prefăcătorie şi atâta slavă deşartă şi mândrie şi răutate şi viclenie şi ură. Şi acestea oamenii nu le vedeau. Oamenii îi socoteau sfinţi. Deci vai de noi şi de noi, păcătoşii! Dacă ar fi să dăm seamă numai de cele trupeşti, păcatele trupeşti sunt groase.

Cine nu simte că a mâcat mult? Cine nu simte că s-a ispitit de un păcat trupesc? Cine nu simte că se leneveşte? Cine nu simte să s-a îmbătat o dată? Sau cine nu simte că a fumat sau a bătut sau a înjurat sau a ocărât? Acestea sunt păcate groase, le simte omul foarte uşor. Uşor vine în căinţă. Iar celelalte foarte grele, foarte subţiri, cu anevoie de cunoscut de cele mai iscusite minţi. Şi de aceea multă veghere ne trebuie. Dacă n-ar completa mila lui Dumnezeu neputinţa noastră, nimeni nu s-ar putea mântui. Iar în ziua judecăţii toate se vor descoperi, cum a zis Sfântul Simion bătrânul: de la multe inimi atunci se vor descoperi cugetele. Eu stau cu fratele meu întru-o chilie. Cine ştie cât îl iubesc, sau îl urăsc? Eu ştiu. Că zice: cine ştie ale omului, decât duhul care-i într-însul? Dar mai ştie cineva. Ştie Dumnezeu. De aceea faţă de conştiinţa noastră să ne silim foarte mult s-o împăcăm şi unde vedem că ne-am rănit, să ne mărturisim, să ne pară rău şi să ne îndreptăm.

Că Sfântul Ioan Gură de Aur zice pentru conştiinţă, în Puţul: „Vezi că nu ţi-a pus ţie judecător dinafară al păcatelor tale celor dinăuntru, ci ţi-a pus dinăuntru – conştiinţa”. Glasul lui Dumnezeu în om este conştiinţa. Odată ce mă mustră cugetul, că am urât pe fratele, că l-am zavistuit, că l-am pizmuit, că mă mândresc, că mă făţărnicesc, că sunt viclean, numi trebuie altă conştiinţă, decât a mea, care dinăuntru spune: „Acestea le-ai făcut; cu acestea ţi-ai pătat conştiinţa şi acestea sunt urâte de Dumnezeu foarte tare”. Pentru acestea i-a mustrat Mântuitorul pe cărturari şi pe farisei, care nu-şi cunoşteau aceste neputinţe şi voiau să se arate ca oameni sfinţi, iar Dumnezeu ştia neputinţele şi răutăţile lor. Deci în ziua judecăţii se va descoperi fiecăruia fapta aşa cum a fost. Marele Vasile, „gura bisericii sau gura cea de foc a duhului”, „ochiul Bisericii” sau „Împăratul Cuvintelor”, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, aseamănă viaţa călugărului şi a tot creştinul cu lucrarea unui pictor.

Un pictor iscusit care pictează o icoană în ascuns. Aşa fac de obicei cei mai mari artişti pictori, trag o perdea, o draperie să nu vadă nimeni ce lucrează ei. Pictorul lucrează la linişte, îşi adună acolo material, culori şi să nu vadă nimeni lucrarea lui; să nu-i facă nimeni nici o critică. La urma urmei se va vedea. Şi lucrează omul ascuns, iar când a terminat icoana şi când a tras draperia de pe ea, atunci se vede. Este de cinste icoana lui sau de batjocură? Aşa-i icoana vieţii noastre celei lăuntrice. Noi toată viaţa lucrăm, şi rele şi bune, dar la sfârşit o să iasă în vileag. Asta icoană ai lucrat. Uite făţărnicie pe dânsa, uite viclenie, uite slavă deşartă, uite mândrie, uite ură, uite lenevie, uite moleşală, uite răspândire. Iaca culorile noastre! O să fie de râs nu înaintea oamenilor, ci înaintea a milioane de îngeri. Dacă icoana vieţii noastre n-o să fie împodobită cu dragoste, cu milă, cu rugăciune, cu lacrimi, cu umilinţă, cu zdrobire, cu căinţă, cu răbdare, cu îndelungă răbdare, cu dreaptă socoteală, cu chibzuinţă, cu suferirea pentru fapta bună; dacă nu s-or găsi culorile potrivite, când vor ieşi cu icoana vieţii noastre înaintea lui Hristos şi a milioane de heruvimi, groază şi cutremur o să ne cuprindă, urâciune va fi icoana vieţii noastre lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui şi îngerilor, pentru că am pictat-o rău aici cât am fost pe pământ.

Deci dacă zugrăvim icoana vieţii noastre în fiecare ceas şi în fiecare minut şi în fiecare clipă, să luăm seama ce vopsele punem acolo. Vai de noi şi de noi, dacă ni se pare că putem înşela pe Dumnezeu! Niciodată asta nu se poate. Pe oameni îi înşelăm cu făţărnicia noastră, cu viclenia noastră, cu iubirea de arătare şi cu celelalte păcate, dar nu-L putem înşela pe Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a Cărui ştiinţă străbate, cum zice marele Apostol Pavel, nu până la despărţitura trupului de a sufletului – cu toate că şi această legătură este mare şi negrăită –, ci până la despărţitura duhului de a sufletului. Duhul lui Dumnezeu este energia necreată a Duhului Sfânt, darul lui Dumnezeu care stă în chip de raze de lumină în mijlocul inimii, cum arată Sfântul Grigorie Palama. El este un dor gânditor care stă între minte şi între cuvânt şi adună în sine şi pe cuvânt şi pe minte, în ce chip Duhul Sfânt stă între Tatăl şi Fiul şi are pe amândouă. Această legătură a Duhului Sfânt cu duhul nostru este foarte mare şi negrăită.

Şi până acolo va străbate ştiinţa lui Dumnezeu, să cerceteze adâncurile noastre şi intenţiile noastre. Căci Ochii lui Dumnezeu de milioane de ori sunt mai luminoşi decât soarele – cum a zis Solomon –, şi iadul este gol înaintea Lui, strigă Iov, cum nu şi inimile noastre? Toate sunt goale înaintea Lui. Şi înălţimea şi adâncimea şi toate şi inimile noastre şi vai de noi, păcătoşii, că nu ne trebuie alt judecător, decât singur cugetul nostru, dacă ni-l încercăm aici. Nu vezi? Ai ajuns seara. Şi în ziua aceea începe să te mustre: ce-ai făcut azi? Cum ţi-ai petrecut ziua? Şi începe ca un judecător până ce adormi. Vezi? Asta ai făcut rău, asta ai făcut rău, asta ai spus rău, asta… Ce este asta? Îngerul păzitor al nostru sfătuieşte conştiinţa noastră şi ne arată că ziua aceea am trecut-o în deşert şi n-am făcut voia lui Dumnezeu câtuşi de cât. Că nu suntem noi acei lucrători să păzim inima noastră clipă de clipă, cum ar trebui şi cum se cere mai ales nouă.

Dar ne arată spre seară: azi ai pierdut vremea aşa. Că am asculat, că n-am ascultat. Deci în ziua Judecăţii de Apoi toate vor sta goale şi vai de noi, păcătoşii, şi vai de mine care-s mai rău decât toţi, dacă icoana vieţii noastre va fi mânjită nu cu culori sfinte şi cu fapte bune împodobită, ci cu rele vopsele ale păcatelor noastre, cele cu voie sau fără de voie, sau cu ştiinţă cu neştiinţă. De aceea acum eu poate v-am plictisit, că eu am venit obosit, că am vorbit pe munte de la amiază şi până acum fel de fel de istorioare. Uite stăteam eu tot le spuneam una şi alta, la părinţii ăştia care i-am mai scos oleacă să-i mai duc la aer. Sunt care au ascultări grele, de aceea i-am mai dus, săracii. Numai Dumnezeu ştie cum duce fiecare crucea lui. Eu m-am dus pentru mine singur aşa. Ei au vrut să meargă, au mers. Eu n-am alt concediu mai scump pentru mine, decât copacii şi pădurea şi poienile şi pârâul, că aşa am crescut, la oile mănăstirii.

Dar care au vrut au mai mers şi când dă Dumnezeu şi-s liniştit, mai spun. Încă zic aşa: să ne învrednicească Prea Sfânta Treime şi Maica Domnului şi sfinţii lui Dumnezeu, întâi pe mine, păcătosul, care vorbesc, ca pentru rugăciunile sfinţiilor voastre, să iau aminte cele ce vorbesc şi, ruşinându-mă de cuvintele mele, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, să încep şi eu a face câte ceva bun. Dar pentru toţi zic, să ne ajute Prea Sfântul Dumnezeu să ne cercetăm adânc, foarte adânc viaţa noastră, şi la mărturisire înaintea duhovnicului şi când ne mărturisim la rugăciunea de seară înaintea lui Dumnezeu şi de fiecare zi şi de fiecare ceas şi de fiecare minut şi de fiecare clipă a vieţii noastre, că o să plecăm şi în ziua judecăţii de apoi vom da seamă de toate câte am făcut. Şi în ziua judecăţii va plăti Mântuitorul fiecăruia, nu cum a vorbit – că eu am obicei să vorbesc, dar nu fac nimic bun –, va plăti Prea Sfântul Dumnezeu fiecăruia după sudoarea care a făcut-o pentru fapta bună; după durerea cu care l-a durut să lucreze fapta bună, că fapta bună cu dureri se săvârşeşte, cum spune proorocul: S-a stins întru dureri viaţa mea şi anii mei întru suspinuri.

Deci să plângem, fraţilor, să ne pocăim, fraţilor, ca pe Dumnezeu milostiv să-L facem păcatelor noastre. Amin.