Despre rugăciune – Părintele Cleopa

10:27 pm, ianuarie 12, 2011 în Cuvinte de folos, Despre rugăciune, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

A fost vorba noastră dacă mirenii pot să ajungă la treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Pot! Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea minţii este prea obligatorie pentru toţi creştinii care au Sfântul Botez. El a predicat în secolul XIV din Sfântul Munte Athos până la noi, în Valahia. În viaţa lui spune despre aceasta. Până aici i-a învăţat pe toţi. Unde ajungea, pe mireni îi învăţa rugăciunea minţii şi a inimii. Şi atunci nu este exclus să înveţi pe oricine. Uite, aţi citit Pelerinul rus? Aţi văzut un pelerin, un mirean, cum a învăţat rugăciunea lui Iisus? Doar acela n-a fost călugăr. Era un pelerin rus care mergea din mănăstire în mănăstire. Acest pelerin a învăţat rugăciunea lui Iisus şi a ajuns pe cele mai înalte trepte. Dar poate i-a venit vreun gând de mândrie şi l-a smerit Dumnezeu aşa. S-a întâmplat că mergând pelerinul, un orb l-a rugat: – Moşule, ia-mă şi pe mine până la oraş. Ia-mă de mână, du-mă.

De auzit aud bine şi o sămi mai spui despre rugăciune.

– Hai, omule. Şi l-a dus de mână. Şi mergând cu orbul, acela tăcea din gură. Tăcea şi el, că şi el avea lucrare tainică, rugăciunea minţii. Oamenii care au această rugăciune nu le place vorba multă, sunt cu mintea şi cu inima la ea. Şi mergând ei, orbul a zis: – Părinte, arde biserica din satul unde mergem Satul era după un munte. Dar pelerinul n-a crezut. Dar acela a zis iar: – Părinte, uite arde biserica şi oamenii fug în toate părţile. Unul a luat cărţile, altul a luat veşmintele, alţii scot geamurile bisericii. Orbul vedea, era înainte-văzător, pentru că avea rugăciunea inimii, vedea mai înainte ce se întâmplă. Şi când au ajuns, biserica arsese, oamenii era scârbiţi, care cum a scăpat, numai tăciuni pe jos. Şi atunci a întrebat pelerinul: – Ce făceai când ai văzut toate acestea? – Atunci ziceam rugăciunea. Ai văzut ce daruri are această rugăciune azi, la mireni? Nu excluzi pe nimeni, numai dacă are darul lui Dumnezeu.

Dar ai văzut Sfântul Zaharia Ciubotarul din Constantinopol, ca să vezi ce fel de mireni erau cu rugăciunea minţii? Un călugăr din pustie a venit în Constantinopol să se închine în biserica cea mai mare a imperiului, în Sfânta Sofia. Şi fiind străin, el n-a ştiut că biserica e încuiată. În grădina Sfintei Sofia era o livadă frumoasă şi scaune pentru popor ca să stea la umbră şi să se odihnească. Era timp de vară, cald. El s-a dus întâi la biserică, că ştia că urmează să se facă Utrenia, că atunci se făcea Utrenia la miezul nopţii şi la bisericile de stat, cum s-a făcut şi la noi în Moldova atâta vreme. El s-a dus săracul să se închine, dar când s-a dus a văzut că e încuiată biserica. El, fiind străin şi necunoscând în Constantinopol pe nimeni, s-a dus în livada Sfintei Sofia, o livadă foarte mare, închisă frumos cu gard. Şi a văzut scaune şi a zis: „Ei, bun, mă culc pe un scaun din ăsta şi când a trage clopotul pentru Utrenie, mă scol şi mă duc la biserică.

Mâine oi găsi eu pe cineva în oraş”. El venise să-şi vândă lucrul mâinilor sau pentru treburile lui. S-a pus pe un scaun să se odihnească. Dar până ce a făcut el oleacă de pravilă, până nu ştiu ce, s-a întunecat, nu era lună, erau nori. Şi când s-a sculat, a văzut o lumină venind către biserică. Căci era o stradă şi pe acolo venea o lumină. Şi-a zis el: „Taci, că acum vine paraclisierul cu felinarul, ca să deschidă uşile bisericii”. S-a sculat şi călugărul nostru din grădina Sfintei Sofia şi a venit înspre biserică, ca să vadă cine vine. Când a văzut, nu era vorba de un felinar, venea un om spre biserică şi înaintea lui mergea lumină, cum se văd la maşini farurile noaptea. Şi era lumină şi înapoia lui, dar mai mult înaintea lui. El, când a văzut aceasta, s-a speriat. S-a dat la un dos şi îl auzea pe acela zicând rugăciunea în şoaptă.

Şi a venit acela şi când a ajuns la Sfânta Sofia, el n-a căutat să deschidă uşa. El numai s-a închinat de trei ori în faţa uşilor la Sfânta Sofia. Şi ăstalalt stătea în dosul zidului, să vadă ce se întâmplă, că a văzut că e sfânt mare. Şi odată s-a făcut un vânt şi uşile toate s-au deschis. Ăsta în dosul zidului îşi zicea: „Măi, mare sfânt e ăsta”. Şi a intrat să vadă ce face acela. Acela a intrat în biserică, s-a dus la Mântuitorul, s-a rugat, apoi s-a închinat la Maica Domnului şi când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut ca soarele. Şi a stat aşa cu mâinile în sus ca la un ceas şi era lumină de la el încât toată biserica se lumina. Pe urmă a lăsat mâinile în jos, s-a închinat, a sărutat sfintele icoane şi a ieşit înapoi. Şi când a ieşit, uşile s-au închis singure. Călugărul s-a dus însă după dânsul, că era lumină, şi el mergea tot în urma lui.

Şi acum nu îl mai auzea zicând nimic. Şi a mers pe uliţele Constantinopolului tocmai până la o mahala, adică la o periferie, la o margine. Acolo era o căsuţă, acela a bătut în uşă şi a zis: „Soră Marie, dă-mi drumul”. Şi i-a dat drumul. Când a intrat ăsta în casă, a intrat şi călugărul după el. Acela când a intrat şi-a făcut cruce şi s-a închinat la sfintele icoane, apoi s-a aşezat pe un scaun. Atunci a văzut că a intrat şi părintele şi i-a sărutat mâna. – Blagosloveşte, părinte, când ai venit, de unde eşti? Cum de te-a adus Dumnezeu la noi? – Iată, vin cu dumneata de la biserică. Sunt străin, din pustie. – Părinte, bine ai venit, să-ţi punem de mâncare.

– Fraţilor, nici nu mănânc la voi, nici nu beau. Vă jur pe Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, să-mi spuneţi ce lucrare aveţi voi.

Mai ales pe dumneata, domnule, cum te cheamă? – Zaharia păcătosul. – Spune-mi mie, minunatule Zaharia, care-i lucrarea ta? – Noi suntem păcătoşi, nu avem nici o lucrare, nu facem nimica. Voia lui Dumnezeu. Suntem oameni. Uite meseria mea, sunt ciubotar. Şi i-a arătat scaunele unde lucra la ciubote, la cizme, bocanci, ghete. Erau numai bucăţi de piele. Dar a zis călugărul: – Eu îţi spun o taină, eu te-am văzut când te-ai rugat în biserică. Atunci el a spus: – Dumneata pentru credinţa dumitale poate ai văzut ceva, dar eu sunt om păcătos. – Eu, zice, am văzut mare taină la dumneata. Dar zice celălalt: – Eu mă ocup, cu mila lui Dumnezeu, cu rugăciunea cea din inimă. Era în Constantinopol. Sfinţii Calist şi Ignatie nu în Constantinopol au petrecut? Şi zice: – Mai zic cât pot, dar mă răspândesc, sunt păcătos. Îmi fuge mintea. Nu poate omul să se laude, că dacă se laudă este spre pierzarea sa.

– Dar cum este petrecerea voastră? – Pentru că ne-ai jurat pe Domnul, îţi spun. Iată avem 40 de ani de când ne-am luat în căsătorie. Iată eu am o cămăruţă aici unde este patul meu şi sora mea, Maria, dincolo. Noi nu ne-am cunocut unul pe altul. Trăiau în feciorie de când s-au luat în căsătorie. – Şi am zis în inima nostră să nu ne cunoaştem unul pe altul până ne-om duce dincolo, pentru dragostea lui Hristos. Aceasta este petrecerea noastră. Iar avere am trei arginţi şi jumătate, cu aceştia cumpăr piei şi lucrez pantofi, cizme, ghete, cele ale meseriei, că eu sunt ciubotar. Iar câştigul îl împart în două: o parte, cea mai mare, o dau lui Hristos, adică la săraci, şi cealaltă o folosesc la trebuinţele casei. Şi în tot locul, unde aş fi, pururea am în minte înfricoşata judecată ce are să fie. Şi atunci călugărul a zis: – Dragii mei, de aceasta am venit şi cu aceasta m-am ospătat, că taină mare este.

Şi acum, frate Zaharia, te rog pentru Dumnezeu să nu mă uiţi pe mine, păcătosul, la rugăciuni. Dumnezeu mi-a arătat taina voastră. Şi a doua zi l-au petrecut, i-au pus în traistă, că erau creştini buni. Şi a plecat călugărul cu bucurie, că Dumnezeu i-a arătat cât de mari sunt robii lui ascunşi. Iar Zaharia ciubotarul, fugind de slava lumească, şi-a lăsat casa şi s-a ascuns, rămânând neştiut. Şi iată, v-am spus această istorioară, că aţi întrebat dacă mirenii pot să ajugă la treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Că Dumnezeu nu se uită la cele dinafară, ci se uită la inima omului şi trimite darul Său. Iar dacă cel ce a început să se roage vede că îl cercetează Darul lui Dumnezeu şi a început să guste din dulceaţa rugăciunii, atunci el se îndeamnă singur. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce a aflat dulceaţa rugăciunii, va fugi de gloate ca un asin sălbatic şi tot timpul va căuta să se roage lui Dumnezeu”.

El dacă a gustat dulceaţa rugăciunii, nu mai trebuie să-i spui tu să se roage, el a simţit o bucurie şi o mângâiere pe care nu o poate simţi nicăieri. Cine se osteneşte în rugăciune, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, inima lui intră într-o durere duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul spune şi el: „Mintea rugându-se fără răspândire, necăjeşte pe inimă”. Simte o durere, fiindcă ţine puţin respiraţia şi concentrează atenţia. Iar inima necăjindu-se, se smereşte. Iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Când vrea să se pogoare omul cu mintea în inimă dă de o strâmtoare. Nu e obişnuit să coboare cu mintea în inimă. Dar în această strâmtoare de a se pogorî cu mintea în inimă el se chinuieşte, că îi aduce durere inimii. Dar îi aduce mare folos. Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: Când mintea pătrunde în inimă, se leapădă de rătăcirea imaginaţiei şi de năpădirea gândurilor, precum şarpele leapădă cămaşa lui în fiecare an. Acela când vede că cea dedesubt a crescut, pe cealaltă o mai poartă o vreme.

Cum s-o lepede şarpele? Se bagă într-o gaură strâmtă şi când se bagă în gaura cea mai strâmtă, cămaşa rămâne acolo, iar el intră în gaură. Tot aşa face mintea pogorându-se în inimă. Când a intrat în inimă, în strâmtoarea inimii, toate le lasă afară – cămaşa, adică formele şi închipuirile cele ce sunt de afară, ale lumii, toate cele păcătoase de afară – şi acolo merge să se întâlnească cu Hristos. Ce se întâmplă însă? În strâmtoarea asta când se chinuieşte omul să bage mintea în inimă, ai văzut că se fereşte de imaginaţie, de raţiune, de orice, ţine oleacă respiraţia, are încordare, toate acestea provoacă o oarecare durere şi îi provoacă dureri şi inimii. Dar auzi ce spune Proorocul David? După înmulţirea durerilor mele, Doamne, în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Psalmul 93, 19). Că nu e lipsită de bucurii durerea aceasta. Exact după mulţimea durerilor, după cât ai necăjit-o pe inimă şi ai strâmtorat-o cu rugăciunea, atâta o mângâie darul Duhului Sfânt.

De aceea Nichifor din singurătate spune aşa: Îţi dau un sfat şi să nu-ţi pară mic. Când vei vedea că din cauza încordării atenţiei către inimă, deasupra inimii, te doare inima – căci te doare, dacă stai încordat un ceas, să vezi ce dureri ai, aţi observat? –, atunci îţi dau un sfat: Partea cuvântătoare a sufletului nu e numai în inimă, e şi deasupra furcii pieptului. Concentrează atenţia în gropiţa acesta, deasupra furcii pieptului. Şi mută gândirea de aici de pe inimă, dincoace. E drept că ai să răguşeşti, că aici e partea glăsuitoare a sufletului. Dacă o concentrezi mult, cam răguşeşti. Dar furca pieptului e mai tare decât inima. Mută atenţia de pe inimă pe furca pieptului şi zi rugăciunea aici. Când ai văzut că ai obosit, mut-o iar pe inimă. Şi văzând Dumnezeu că o cauţi pe rugăciune, de la un timp se uneşte mintea cu inima. Când s-a unit mintea cu inima, cel mai bun semn este că începe a se încălzi inima şi începe mare dragoste şi mare căldură în rugăciune.

Uneori te chinuieşti, iar mecanica asta pe care o facem noi, nu aceasta aduce darul, că doar rugăciunea vine din mila lui Dumnezeu, din harul lui Dumnezeu. Aceasta arată lui Dumnezeu că noi vrem să ne rugăm. Dumnezeu zice: „Uite, el vrea să se roage, dar nu ştie cum. Dar vrea, uite, se chinuieşte”. Iar a se uni mintea cu inima nu este a mecanicii acesteia. Acestea sunt metode auxiliare. A se uni mintea cu inima şi a se pogorî mintea în inimă este direct a harului lui Dumnezeu. Când vrea Dumnezeu să miluiască un suflet îi dă această lucrare, să se unească mintea cu inima şi să guste el din rugăciunea cea mai înaltă. Însă după ce a gustat din asta, când se retrage harul şi mintea a ieşit înapoi din inimă, ştii cât de tare îi pare rău? El a avut o dulceaţă duhovnicească şi o căldură pe care nu o poate tâlcui sau să o spună prin cuvânt, aşa-i de mare. El, când vede că a pierdut aceasta, suferă. Harul se retrage, însă dă ajutor pe ascuns.

Poate a simţit un gând de mândrie sau ceva, harul pleacă. „Lasă să vezi tu ce poţi fără mine!” Îndată s-a răcit omul. Îndată a pierdut harul din inimă şi lucrarea rugăciunii din inimă şi se trezeşte cu o secetă, cu o răceală, cu o uscăciune, cu o mâhnire. Îi pare foarte rău că a pierdut lucrarea din inimă. Harul şi atunci îi ajută, dar îi dă în ascuns, ca să nu se mândrească. Dar îl învaţă smerenia. Ştii cum face harul atunci? Ai văzut mama când învaţă copilaşul să meargă pe picioarele lui, când e mic? Îl duce mama olecuţă de mână, pe urmă îl lasă să meargă singur. El merge oleacă şi cade, apoi începe a plânge, că a picat jos. El cade şi nu se poate ridica. Iar când începe a plânge, mama aleargă să-l ridice de acolo, să-l înveţe a merge mai departe. Aşa şi harul în vremea rugăciunii. Te lasă oleacă singur să vezi: „Te poţi ruga fără mine?” Deodată se întunecă mintea, vine mâhnirea, vine împietrirea, vine uscăciunea, vine răceala.

Şi atunci vezi: „Măi, ăsta-s eu, iaca ce pot eu fără harul lui Dumnezeu. Ăsta-s eu, iar atunci când mă rugam cu foc, cu lacrimi, era mila lui Dumnezeu cu harul Lui. Iar ăsta sunt eu: rece ca piatra, nesimţitor, ăsta sunt eu”.

De aceea harul de multe ori se retrage ca să ne înveţe smerenia şi nu cumva să avem cutezanţă de sine, că noi suntem cineva şi pentru nevoinţa noastră a venit harul lui Dumnezeu. Harul e tot har, e mila lui Dumnezeu. * Vezi că logodna lui Hristos o avem de la Botez, iar dulceaţa rugăciunii cu Iisus, cu mirele nostru, n-o simţim. Că noi suntem logodiţi cu toţii cu Hristos, iar acum când a ajuns să se întâlnească mirele cu mireasa – că Hristos este mirele sufletului nostru, la El nu este parte bărbătească sau parte femeiască, el este mirele cel duhovnicesc al sufletului nostru –, când a ajuns sufletul să se unească cu Hristos, corpul emană sudori, adică căldură, ochii varsă lacrimi cu îmbelşugare, inima arde de dragostea lui Iisus şi numai atâta zice: „Iisuse al meu, Iisuse al meu”.

Bate repede, se închide şi se deschide, înghiţind pe Iisus şi atâta zice: „Iisuse al meu”. Şi această rugăciune a inimii, zic Sfinţii Părinţi, când a intrat omul într-o aşezare ca asta, zece minute de rugăciune din asta păzeşte cerul inimii – văzduhul inimii – până la două-trei săptămâni să nu poată primi nici un gând pătimaş din afară, aşa putere are. Că Duhul Sfânt e de faţă atunci, curăţă văzduhul inimii şi nu mai lasă pe suflet să zică cuvintele cu care a pornit întâi, cu rugăciunea minţii, ci îi dă Duhul Sfânt, cu care se hrăneşte inima omului, şi sufletul omului. Acestea vi le-am spus pe scurt, că îmi place să spun, dar n-am făcut niciodată, nici măcar rugăciunea verbală cum trebuie, dar de spus teorie, v-am spus, ca un om păcătos.