Milostenia – Părintele Cleopa

9:33 pm, ianuarie 9, 2011 în Cuvinte de folos, Despre milostenie, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Vreau să vă aduc aminte de milostenie. Prea bună faptă şi prea atrăgătoare de mila lui Dumnezeu este milostenia asupra tuturor celor ce o fac. Milostenia nu se cere de la toţi deopotrivă. Dumnezeu nu se uită la mulţimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică sau în lume, ci la voinţa cu care se aduce darul. Nu stă fericirea în a da mult sau a da puţin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Aţi văzut: Mântuitorul era în Ierusalim şi veneau boierii iudei, oameni bogaţi, şi dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani. Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Şi Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon unde învăţa lumea. A venit o biată văduvă, necăjită, săracă şi avea şi ea doi bănuţi legaţi într-o batistă, cu două-trei noduri.

Şi îi era şi ruşine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era ruşine că erau doi bănuţi, nimica faţă de cât dădeau aceia. Dar când la urmă a dezlegat şi ea bănuţii aceia din basma cu lacrimi în ochi şi i-a pus şi ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde să dea mai mult. Iar ştiutorul de inimă Mântuitorul era acolo. El nu se uită la faţa noastră. El vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult decât toţi în cutia 5

templului”. „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuţi, că atâta a avut. Ăştia au dat din prisosul lor, leau rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei şi i-a primit Dumnezeu cei doi bănuţi mai mult decât tot ce-au dat aceştia”. Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră şi la voinţa cu care aducem darul.

„Amin, zic ţie, Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toţi, acei doi bănuţi. De ce? Pentru că ea atâta a avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume şi prin casete”. Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Aţi văzut când vorbeşte de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului nu-ţi vei pierde plata ta. Cine n-a fost vreodată însetat în viaţa lui? Şi ai văzut când mori de sete şi cineva îţi dă un pahar de apă cum e cristalul şi rece ca gheaţa, ţi-a dat viaţă. Câtă bucurie simţi tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveşnicul, Preasfântul şi Preaatotputernicul nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu ştie neputinţa firii omeneşti, că nu poţi trăi fără apa? Şi ca să dea pildă bună, ne-a spus aceasta.

Că a zis în altă Evanghelie: Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Tu vrei să-ţi dea un pahar cu apă când eşti însetat, dă-i şi tu altuia. Tu vrei să-ţi dea cineva o bucată de pâine când ţi-e foame, dă-i şi tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când eşti gol şi vezi că tremuri de frig şi n-ai o haină şi-i timpul de iarnă, aşa îmbracă şi tu pe cel gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem şi noi lor. La fel cu milostenia. Cât de mică milostenie facem, să ne pară rău că nu putem face mai mult şi atunci milostenia noastră e foarte primită la Dumnezeu. A lui Dumnezeu e cerul şi pământul şi munţii cei de aur şi pietrele scumpe. El n-are nevoie de lucrurile noastre, că zice Proorocul David: Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuiesc. El se uită la inimă.

Să dăm cu părere de rău că n-am făcut mai mult bine, că n-am dat mai mult. Aceea e milostenia cea mai primită la Dumnezeu. De aceea când faceţi praznic, către Mântuitorul, nu chema la praznicul tău pe bogaţi sau neamurile tale. Am pregătit, am tăiat un porc, am tăiat curcanii, am făcut plăcintele, am făcut pâine, am pregătit băuturi. Nu chema neamurile, nici pe cei bogaţi, ca nu cumva făcând şi ei vreun praznic, că te cheme înapoi, că ţi-ai luat plata pe lumea asta. Cheamă pe săraci şi pe străini. Iaca aici plătesc oamenii praznic (pomenire) de prin toată ţara. Exact după Evanghelie pot să facă praznic. Unii dintre ei nici nu mai vin pe la praznic. Şi omul trimite: „Părinte, să faci un praznic”. Trimite pomelnicul lui pentru cei morţi. Da, aici e drept după Evanghelie. Că nu vin neamurile lui, aici vin oameni străini. Uite, cum spuneţi dumneavoastră! Ia să vedem din câte judeţe sunteţi, dacă v-aş cerceta acum? Şi aici stau la masă şi toţi zic: „Bogdaproste!” (Dumnezeu să ierte!).

Dumnezeu ştie a cui e traista cu făină de grâu, ştie cine a adus făina de porumb, cine a adus borş, cine a adus untdelemn pentru un borş, cine a adus salată, cine a adus orezul şi au pomană toţi când ziceţi voi: „Bogdaproste!” Şi tu nu ştii ce pomană ai făcut, nici nu te poţi lăuda. Dar Dumnezeu ştie: asta-i de la cutare, asta-i de la cutare, îngerul a scris tot când ai adus ceva aici. Şi aşa dăruind se fac praznicele cel mai de folos. Nu ştie nimeni cine a mâncat şi cât a mâncat şi de unde s-a dat. De aceea pentru milostenie să spun: faceţi cât de puţin, numai să faceţi oleacă de milostenie. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puţin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult şi-i mai rămâne mult. Domnul primeşte şi de la unul şi de la altul, dar mai tare primeşte de la acela care dă puţin cu părere de rău că n-a dat mai mult.

Iată ce vreau să vă spun. Când a făcut Solomon templul cel mare, în 46 de ani – ia gândiţivă câtă cheltuială a făcut! –, avea un meşter insuflat de Dumnezeu, Veseliel îl chema, mai-marele meşterilor lui Solomon, care era insuflat de Duhul Sfânt cum să facă catapeteasma, cum să facă veşmintele, capitelurile la catapetesme, cum să facă tot, după porunca lui Dumnezeu. Şi când s-a sfinţit templul lui Solomon, vedeţi la Cronici, în Biblie, a ţinut sfinţirea 14 zile, şi tot poporul, cele 12 seminţii, s-au suit în Ierusalim să aducă daruri la sfinţire. Şi a tăiat Solomon 6

la sfinţirea templului 22.000 de boi şi 120.000 de oi şi milioane de păsări. Că trebuia un popor întreg să stea la masă. A făcut mii de mese de kilometrii întregi. S-a pregătit, că Solomon era înţelept tare. Atunci trăia în Ierusalim o vădană de mulţi ani, necăjită tare. Şi acea biată vădană avea doar o singură capră. Şi ea, când a văzut că trec atâtea care încărcate cu vin, cu untdelemn, cu covoare scumpe, cu lucruri, cu tămâie, cu făină, cu fel de fel de fiare, cu lumânări, a zis în limba ei: „Adonai, eloi Savaot! (adică: Doamne, Dumnezul meu!) Vai mie, păcătoasa! Că eu n-am ce duce jertfă la sfinţirea asta mare a lui Solomon, care-i împărat pe pământ şi va fi şi în ceruri, că a făcut această mare biserică”.

Dar ea ce să facă săraca? „Bani n-am, alimente n-am, untdelemn n-am, vin n-am, covoare nam”. Ce s-a gândit ea? Avea şi ea o capră. A tuns capra şi a luat părul de la capră, l-a tors şi a făcut un ghem şi la vopsit roşiatic, că a observat că au trecut atâtea care cu boi şi cu cai şi s-a gândit că poate trebuie l-a legat vreun sac, poate trebuie cineva să lege ceva – o sarcină, un pachet. Şi a luat ghemul acela de păr de capră în mână şi s-a dus. Dar îi era ruşine să spună că acela e dar. Ea îl ţinea în mână şi în inima ei plângea că n-a putut aduce daruri cum au adus ceilalţi. Se gândea aşa: „Dacă l-a cere cineva, îl dau bucuroasă, dacă nu, îl voi duce acasă înapoi”. Că n-avea săraca altă avere. Când a intrat în templu, era numai aur peste tot, leveţii – diaconii Vechiului Testament – aşezau chivotul mărturiei în sfântul altar.

Acolo era Sfânta Sfintelor, sfânta masă din aur curat, unde numai arhiereul intra o dată pe an, ca să aducă jertfe pentru sine şi pentru greşelile poporului. Acolo era chivotul legii Domnului pe masă, heruvimii slavei, tot ce aveau ei mai scump. Dar la sfânta masă, cum era chivotul legii Domnului – lada – acolo, s-au gândit ei: „Măi, vine atâta popor în templu şi are să se ridice praful şi are să ajungă pe chivotul legii Domnului. Hai să-i facem o draperie care să-l acopere”. Acela era cortul mărturiei. Cortul acesta l-au făcut din mătase răsucită, mohorâtă, cum spune în Biblie, foarte scumpă mătase. L-au făcut cu verigi de aur până sus. Şi intra o dată în an arhiereul în Sfânta Sfintelor. Dar ce au zis către altul: – Măi, dacă verigile-s de aur şi ele au să prindă praf, că se ridică de la suflarea poporului peste catapeteasmă, ar fi bine ca la verigile acestea să punem o aţă aspră, ori de păr de cal, ori de păr de capră, şi când se vor trage verigile, aţa, fiind aspră, va şterge praful de pe ele, să le cureţe de câte ori se va inra acolo.

– Bine ar fi, măi, dacă am găsi nişte păr de capră. Au căutat prin templu: – Măi, să vedem pe cine om găsi, cine are capre? O văd pe mătuşa care ţinea în mână ghemul acela de păr de capră. – Mătuşă, dar ghemul acesta de ce-l ţii? – Dragul mamei, poate-i trebuie cuiva. – Dă-ni-l nouă. – Dacă vă trebuie, luaţi-l. Ea era bucuroasă că i l-a luat. Uite a primit Dumnezeu ghemul de păr de capră al mătuşii? În Sfânta Sfintelor. Aşa iubeşte Dumnezeu inimile cele smerite. Şi i-au zis ei: – Mătuşă, ne trebuie o aţă chiar la cortul mărturiei, în Sfânta Sfintelor, să legăm verigile cele de aur ca să se cureţe cu aţă aspră. Şi când s-a dus ei, au zis: – Iată tocmai aici în templu am găsit un ghem de păr de capră. Şi au zis leviţii: – Vezi cum poartă Dumnezeu grijă de templu! Hai să-l legăm.

Şi când au pus ghemul acesta de păr de capră, de sus şi până jos, n-a fost nici mai lungă, nici mai scurtă aţa, ci exact cât trebuia. Atunci s-au minunat toţi, că a fost părul acela de capră exact cât le-a trebuit la draperie la cortul mărturiei. Şi atunci noaptea s-a arătat îngerul Domnului lui Veseliil, mai-marele meşterilor lui Solomon, şi i-a spus: „Veseliil, iubitul meu, să-i spui lui 7

Solomon că el este întâiul ctitor al bisericii şi al doilea după el e femeia aceea cu ghemul de păr de capră, că a trecut-o Dumnezeu ca al doilea ctitor”. Şi ghemul acela de păr de carpă al ei a făcut mai mult decât toate visteriile lui. S-a minunat Solomon: „Cu adevărat Dumnezeu caută la inima înfrânată şi smerită”. V-am spus aceasta că un ghem de păr de capră a făcut mai mult decât toate visteriile lui Solomon care a pus el 46 de ani la biserică. Pentru ce? Pentru că femeia l-a adus cu smerenie la Dumnezeu.

Citeam într-o carte aceasta şi mă gândeam: Ia uite măi, Preasfântul şi Preabunul Dumnezeu câtă milă are de văduve şi de oamenii necăjiţi şi cum primeşte El darul cel mai mic de la oameni, care îl aduc în smerenie, pentru că săracii nu pot face mai mult. Vedeţi voi cât iubeşte Dumnezeu smerenia? Ea a adus ghemul acela, săraca, că atâta a avut, iar Dumnezeu l-a primit în Sfânta Sfintelor, pentru că l-a adus o femeie săracă şi necăjită. De aceea, dragii mei, dacă nu puteţi să trimiteţi la biserică multe daruri, trimite un copilaş la biserică, o fetiţă, un băiat, două-trei lumânărele să le pună într-un sfeşnic acolo. Dacă ai olecuţă de untdelemn sau de vin, bine, dacă nu, atâta. Prin aceste trei lumânărele care se pun în sfeşnic, Dumnezeu blagosloveşte toată averea ta. Că aşa i-a spus Dumnezeu lui Moise: „Învaţă poporul să aducă daruri la templu, fiecare cât îl lasă inima, că prin acela voi blagoslovi toată averea lui”.

Care are mult e bun să aducă mai mult, dar care are puţin. Dacă ai pus o bucăţică de pâine, olecuţă de ulei, oleacă de vin, o prescură, o lumânărică, Dumnezeu ţi-o primeşte. El nu se uită la darul nostru cât este de mic, ci la inima noastră, dacă l-ai adus cu toată inima. El are în univers atâtea miliarde şi miliarde de stele şi planete, care sunt mai mari ca pământul şi ca soarele. Şi sunt o seamă din ele care conţin aur curat, altele pietre scumpe, smarald, onix, hrisolit. Şi ele sunt de milioane de ori mai mari ca pământul şi se mişcă înaintea lui Dumnezeu cântând şi dănţuind. Zice Sfântul Ioan Damaschin în Bogorodicia: „Dansul stelelor cel negrăit”. Dacă ar auzi omul cum cântă stelele, cum se mişcă ele împrejurul cerurilor, ar rămâne uimit. N-ar mai lucra, n-ar mai mânca, numai să le mai audă. Atât de frumos cântă. Deci vezi, Dumnezeu are miliarde şi miliarde de corpuri de aur şi pietre scumpe, iar de la noi primeşte o lumânărică şi o bucăţică de pâine.

Ce zice Duhul Sfânt? „Bunătăţile tale nu-mi trebuie. Dă-mi, fiule, inima ta”. Tu dacă ai dus o mânuţă de făină de grâu pentru prescuri sau altceva ce ţi-a dat Dumnezeu în gând, dacă ai dat ceva Bisericii cu toată inima ta, Dumnezeu primeşte darul tău ca pe un lucru mare, cât de puţin ai da. Şi, dragii mei, să vă fie milă de săraci. Dacă n-ai mai mult să-i dai, măcar nu-l ocărî. Dă-i un bănuţ, dă-i o mână de făină, dacă ai o bucăţică de pâine, dă ce poţi. Iar dacă nu, măcar nu-l orcărî. Sunt unii care cer pentru că sunt tare necăjiţi. Vreau să vă spun un lucru: Când n-aveţi ce da chiar deloc, atunci ziceţi aşa: „Iată-mă, Doamne, că n-am putut să dau nimic”. Şi când ai zis un cuvânt ca acesta înaintea lui Dumnezeu la cer se duce. Că Dumnezeu primeşte şi smerenia ca dar.

Sunt unii care aduc mult, dar ei au de unde. La ei câteva mii sunt ca şi câţiva lei la cel sărac. Dar nu vă descurajaţi, dacă ai numai o lumânărică şi o aduci lui Dumnezeu, aceea face foarte mult la El, că este toată averea ta.