Parintele Serafim Rose – Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului (partea 3)

9:09 pm, februarie 10, 2011 în Cuvinte de folos, Despre învătături greșite, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Parintele Serafim Rose de admin

6. Întrebări şi răspunsuri

Î: Dacă demonii se arată întocmai ca şi îngerii şi spun lucruri pe care le pot spune şi îngerii, cum se poate deosebi adevărul?
R: Iată o întrebare bună. Trebuie să te smereşti pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să doreşti adevărul lui Dumnezeu şi să nu umbli după „experienţe”. Desigur, aş spune să devii creştin ortodox şi să urmezi întreaga rânduială care conduce viaţa creştină. Asta ajută, deşi nu există nici o garanţie, pentru că poţi fi înşelat şi ca ortodox.
Părinţii Bisericii dau câteva sfaturi fundamentale. Spre exemplu, ei afirmă că, dacă ţi se arată cineva ca înger al luminii, să nu te încrezi în el. Dumnezeu nu te condamnă dacă într-adevăr doreşte să ţi se arate şi tu Îl respingi, pentru că dacă într-adevăr vrea să-ţi trimită un mesaj, va reveni şi va găsi o cale să ajungă la tine. De altfel, chiar te laudă că nu te-ai arătat încrezător, ca să nu cazi în înşelare.
Cei care se află într-un stadiu duhovnicesc mai înaintat, cu mai multă experienţă în astfel de lucruri, au procedat altfel. Avem un exemplu din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care vedea tot timpul demoni. Atunci când a fost întrebat cum deosebeşte duhurile, a spus: „Când apare un înger mă simt foarte liniştit şi când apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare”. Aceasta rămâne totuşi o încercare foarte primejdioasă pentru începători, pentru că te poţi simţi foarte calm şi în prezenţa demonilor, dacă nu eşti experimentat.
Răspunsul fundamental la întrebarea pe care mi-ai pus-o este, repet, să pătrunzi în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Dacă citeşti relatări ca aceea despre Sfântul Nichita şi vezi cum se manifestă demonii, adeseori, numai cunoscând modul în care aceştia vor încerca să te păcălească, poţi să respingi imediat amăgirea.
Î: Aţi putea să ne vorbiţi despre concepţia ortodoxă asupra Duhului Sfânt şi, în legătură cu aceasta, despre viziunea asupra Tainelor neortodoxe – dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu în ele?
R: Duhul Sfânt a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de ziua Cincizecimii, a 50-a zi după Învierea Sa şi a zecea zi după Înălţarea Sa la ceruri, pentru a rămâne cu Biserica până la sfârşitul timpurilor. Din punct de vedere istoric, atunci a întemeiat Biserica.
Există cazuri în timpurile moderne în care oamenii au căutat să găsească această Biserică pe cale istorică. Avem ca exemplu întreaga istorie a Bisericii din Uganda. În anii ‘20, doi seminarişti din Uganda studiau într-un seminar anglican şi au început să observe că învăţătura care li se dădea nu era aceeaşi cu a Părinţilor din vechime. Au crezut atunci că Romano-Catolicismul este răspunsul – că acesta trebuie să fie Biserica veche. În căutarea lor „după Biserica adevărată, a primelor secole” (aşa o numeau ei), s-au dus să studieze într-un seminar romano-catolic şi au văzut din nou că învăţătura pe care o primeau era diferită de cea a Părinţilor Bisericii. Au început să se întrebe: „Dacă adevărul poate fi schimbat în felul acesta, atunci unde este adevărul lui Hristos?” Apoi au auzit de credinţa ortodoxă şi au încercat pe toate căile să o găsească. Mai întâi au găsit pe cineva care se numea pe sine ortodox, dar era un şarlatan şi care le-a arătat ceea ce numea el Taine. Când un mirean grec le-a explicat că era destul de „amuzant” ce le arătase omul acesta, şi-au dat şi ei seama, le-a părut rău că s-au lăsat înşelaţi, şi-au schimbat gândul şi au început din nou să caute. Primul episcop pe care l-au întâlnit nu era unul prea bun şi le-a spus: „A, nu vă mai osteniţi. Toate religiile sunt la fel; întoarceţi-vă la anglicani.” Dar ei nu s-au lăsat descurajaţi de aceste vorbe. În cele din urmă au găsit un episcop ortodox care i-a învăţat ce trebuia să-i înveţe şi au devenit ortodocşi. Astăzi Biserica se răspândeşte în Africa: prin Uganda, Kenya, Zair, Tanzania şi aşa mai departe. Avem chiar înregistrări ale slujbelor lor, care sunt foarte impresionante. Au preluat muzica grecească bizantină şi, fără să încerce să o modifice (o cântă pur şi simplu în limba lor), slujbele sună ireproşabil, cu o culoare locală specific africană. Au făcut din cântarea bizantină acelaşi lucru pe care l-au făcut grecii când au preluat psalmodierea ebraică.
Astfel, aceşti africani au cercetat lucrurile din punct de vedere istoric şi au descoperit că există o Biserică care se trage direct de la Hristos şi învaţă ceea ce se învăţa în vremurile vechi: Biserica Ortodoxă. Tot din perspectivă istorică, puteţi vedea cum au deviat celelalte biserici: mai întâi romano-catolicii în secolul XI, când problema referitoare la poziţia papei în Biserică a atins punctul ei culminant, iar papa a respins răspunsul ortodox, trăgând după sine întregul Occident.
Până în ziua de astăzi, Duhul Sfânt lucrează în Biserica Ortodoxă. În cea mai mare parte a grupurilor occidentale protestante, rareori se vorbeşte despre Taine, aşa încât nu puteţi căuta cu adevărat harul Duhului Sfânt în ceea ce nici ei înşişi nu socotesc Taine. Desigur, romano-catolicii şi alte câteva grupuri consideră că au Taine. Eu unul vă spun că adevăratele Taine, în sensul în care le-a instituit Hristos, se găsesc numai în Biserica Ortodoxă; cât despre cei care, preluând denumirea de Taină, încearcă să profite cum pot de ea – este o problemă care se pune între sufletul omului şi Dumnezeu şi orice ar dori Dumnezeu să facă acelui suflet – este treaba Lui. S-ar putea să nu fie vorba doar de o problemă psihologică; nu ştiu – asta va alege Dumnezeu. Dar mijloacele pentru mântuire pe care le-a pus Dumnezeu în Biserică s-au transmis până astăzi în Biserica Ortodoxă. De altfel, dacă cercetaţi istoric, veţi vedea că facem aceleaşi lucruri care se făceau în Biserica primară. Filip, spre exemplu l-a luat pe eunuc în râu şi l-a botezat, fără îndoială în felul în care o facem şi noi: prin cele trei scufundări în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea Ortodoxia este cunoscută ca fiind „de modă veche”: noi păstrăm cu bună ştiinţă căile „demodate” care ni s-au transmis de la Hristos, de la Apostoli şi de la primii Părinţi ai Bisericii.
Î: Vreţi să ne vorbiţi de atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine?
R: Hristos a venit să lumineze neamul omenesc. Există multe religii în afara revelaţiei Sale în care adepţii sunt sinceri – nu neapărat practicanţi ai vreunui cult demonic – şi încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Aş putea spune că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii erau bune, dar nu puteau conduce la adevăratul ţel. Iar ţelul este viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu a venit în trup ca să ne-o deschidă. De aceea creştinismul este adevărat; putem lua în discuţie diferite elemente comparative ale adevărului în alte religii şi adesea observăm că sunt foarte profunde, dar acestea nu ne deschid raiul. Numai când Hristos a venit pe pământ şi i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, raiul s-a deschis cu adevărat pentru oameni.
Î: Prin urmare, oamenii care nu au aflat nimic despre Hristos nu au acces la adevăr?
R: Cei care nu au auzit niciodată de Hristos? – numai Dumnezeu poate să judece. Nici în Vechiul Testament oamenii nu auziseră de Hristos, dar El a venit şi le-a predicat în iad. De asemenea, înainte de Învierea lui Hristos, şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit la iad şi a predicat că Hristos va veni acolo să-i elibereze pe cei care doreau să creadă în El. Aşa că Dumnezeu poate descoperi adevărul şi celor care nu au avut niciodată şansa să-l audă, adică celor care nu au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce ai primit revelaţia, atunci eşti, bineînţeles, mult mai responsabil decât toţi ceilalţi. Un om care a primit revelaţia că Dumnezeu a venit în trup şi nu trăieşte potrivit cu aceasta – este mult mai rău decât orice preot păgân sau decât oricare altul.
Î: Ceva despre care nu ştiu prea mult şi probabil că o mulţime de oameni nu ştiu este: care sunt diferenţele şi asemănările concrete dintre, să zicem, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică cu privire la diverse dogme şi idei, cum ar fi Sfânta Treime, sau dacă preoţii să se căsătorească sau nu – toate acele 1001 de mici diferenţe.
R: Există o mulţime de mici diferenţe, dar o singură diferenţă principală legată tocmai de Duhul Sfânt, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este cea care dăruieşte oamenilor harul; iar în Vest, când Roma s-a rupt de această Biserică, acest har s-a pierdut efectiv (poate că oamenii îl găsesc întâmplător pe ici, pe acolo, însă din Biserica lor harul s-a retras). Eu consider romano-catolicismul modern o încercare de a substitui harul pierdut cu ingeniozitatea umană. De aceea, pentru a răspunde la întrebarea „unde este adevărul?”, Biserica Romano-Catolică îl face pe papă „infailibil”.
Sunt unii care cercetează Biserica noastră Ortodoxă şi spun: „Este imposibil ca oamenii să găsească acolo adevărul. Voi spuneţi că nu credeţi în niciun papă sau episcop, dar în felul acesta nu există nicio garanţie. Nici nu credeţi în Scripturi aşa cum o fac protestanţii care le consideră absolut «infailibile». Dacă apare o dispută, cine are ultimul cuvânt?” Iar noi spunem că Duhul Sfânt Se revelează pe Sine. Acest lucru se petrece mai ales când episcopii se adună într-un sinod, dar chiar şi atunci poate fi un sinod fals. S-ar putea spune atunci: „Nu există nădejde!” Dar noi spunem că Duhul Sfânt conduce Biserica şi de aceea nu o va părăsi. Dacă nu ai convingerea că lucrurile stau aşa, atunci ajungi să inventezi lucruri de genul: Biblie infailibilă, papă infailibil. De asemenea, poţi să împlineşti rânduielile ortodoxe – aşa cum o fac romano-catolicii – ca pe un fel de „lege”, astfel încât totul să fie perfect definit: dacă încalci această lege, mergi la duhovnic, primeşti canonul cutare şi vei fi iarăşi perfect „reabilitat”. Ortodoxia nu crede în felul acesta. Această nevoie de a controla lucrurile a condus la întreaga concepţie despre indulgenţe, care este o pervertire perfect legalistă a ideii de pocăinţă. Dacă te căieşti, ca tâlharul pe cruce, poţi să te mântuieşti chiar în acel moment. Ortodoxia a evidenţiat totdeauna acest aspect al relaţiei dintre un suflet şi Dumnezeu; şi toate Tainele şi rânduiala Bisericii nu sunt decât căile de împăcare a sufletului cu Dumnezeu: aceasta este toată credinţa noastră. În Biserica Romano-Catolică, până de curând, când lucrurile au început să se mai clarifice, accentul era pus mai degrabă pe respectarea unui întreg set de legi prin care omul se punea „de acord” cu Dumnezeu într-un sens „legalist”, care este un substitut al Duhului Sfânt.
Î: Ne-aţi putea vorbi despre caracteristicile Anglicanismului, pentru că există o anumită asemănare între ceea ce aţi afirmat despre romano-catolicii care susţin că papa este infailibil şi protestanţii care susţin că Biblia este infailibilă. Eu consider Anglicanismul e o încercare de a echilibra aceste două perspective, deşi îmi dau seama că aţi putea răspunde că, din punct de vedere istoric, s-a petrecut o ruptură de Biserica primară.
R: În multe cazuri anglicanii se străduiesc din greu, dar ei pornesc de foarte departe. Când te apropii de Dumnezeu, nu te limitezi doar la „cugetare” sau la „elaborarea unui sistem”: trebuie să intri într-o legătură vie cu harul lui Dumnezeu. De aceea, răspunsul pentru Anglicanism este că trebuie să intre în legătură cu Biserica.
Î: Biserica Ortodoxă păstrează posturile şi toate tradiţiile primare cu privire la Postul cel Mare al Paştelui?
R: Da, există o disciplină clară a postului, ca în timpurile vechi. Acestea ni s-au transmis încă de la începuturile istoriei Bisericii. Cunoaştem din Didahia (Învăţătura celor 12 Apostoli) că în primul secol se postea miercurea şi vinerea.
Î: Seara trecută aţi ţinut o conferinţă despre Apocalipsă. Aţi putea să o rezumaţi pentru noi?
R: Am analizat evenimentele care se întâmplă astăzi ca semne ale sfârşitului şi am vorbit despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii faţă de acest sfârşit. Nu trebuie să numărăm anii, nici să socotim cine este „Împăratul Sudului”, „Împăratul Nordului” şi aşa mai departe, ci să vedem lucrurile mai profund. Toţi Apostolii scriu în epistolele lor că, pentru pregătirea personală, şi mă refer aici în primul rând la pregătirea duhovnicească, este esenţial să înţelegem că Hristos este aproape. Dacă ne vom afla permanent în această stare de aşteptare a lui Hristos Care vine, într-un sens spiritual, la noi, fie în sufletele noastre prin har, fie în momentul morţii noastre, atunci întrebarea despre timpul venirii Lui fizice pe pământ la sfârşitul lumii nu ne va mai tulbura atât de mult, încât să ne alăturăm vreunei secte care se duce să aştepte ziua aceea pe vreun vârf de munte. Nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul; principala prioritate este pregătirea spirituală.

Vremurile noastre, totuşi, sunt atât de pline de ceea ce se poate numi evenimente „apocaliptice”, încât ar trebui să fim foarte conştienţi de ele. Domnul nostru spune că, deşi nu cunoaştem nici ziua, nici cea