Duminica Sfintei Cruci

2:02 pm, martie 27, 2011 în Cuvinte de folos, Duminica Sfintei Cruci de admin

Evanghelia zilei

34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos

OMILIA LV

„Atunci Iisus a spus ucenicilor Săi: «Dacă cineva voieşte să vină după

Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie»

(Matei, 16, 24)”

” -Cînd ,”Atunci” ?

-Cînd Petru a spus: „Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta (Matei, 16, 22)” şi

cînd a auzit: „Mergi înapoia Mea, satano! (Matei, 16, 23)”.

Domnul nu S-a mulţumit numai să-l mustre pe Petru, ci, voind să arate cu

prisosinţă nechibzuinţa cuvintelor sale şi cîştigul patimii Lui, a spus: „Tu,

Petre, îmi spui: «Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta!» Eu însă îţi spun: Nu

numai că îţi este vătămător şi pierzător să împiedici şi să opreşti patimile

Mele, dar nici tu nu vei putea să te mîntui dacă nu eşti pregătit

totdeauna de moarte”. Hristos îi învaţă pe ucenici cîştigul mare al patimilor

Sale, nu numai prin cuvintele spuse mai înainte, ci şi prin cele de mai tîrziu, ca

nu cumva să socotească ei că patimile Sale sînt nevrednice de El.

În Evanghelia după Ioan, spune: „Dacă bobul de grîu, care cade în

pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, multă roadă aduce

(Ioan 12, 24)”. Prin aceste cuvinte vrea să arate cu mai multă putere de

expresie acelaşi lucru; nu spune numai despre El că trebuie să moară, ci şi

despre apostoli. „Atît de mare cîştig are lucrul acesta, le spune Hristos

ucenicilor Săi, încît şi pentru voi este cumplit lucru dacă nu vreţi să muriţi şi

bun lucru, dacă sînteţi gata de moarte”. Toate acestea însă le va spune mai

tîrziu; deocamdată îi pregăteşte de moarte numai într-o singură privinţă.

Uită-te cît de neconstrîngător este cuvîntul Lui! N-a spus: „De vreţi sau

de nu vreţi, trebuie să pătimiţi asta!”

-Dar ce a spus?

- „Dacă vrea cineva să vină după Mine”. Nu silesc, nu constrîng, ci las pe

fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva“.

“Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osîndă, ca sa

constring. Însăşi natura lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă“.

Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care

întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-l lasă pe

ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult. Cuvîntul bun e

mai puternic decît constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea: „Daca vrea

cineva“. „Mari sînt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos. Sunt atît de

mari încît voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!” Dacă cineva ţi-ar da

aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuinţeze sila ca să te

cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă,

apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din

ceruri. Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici

nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai

seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne

îndeamnă, avînd grijă de noi.

Deoarece cuvintele lui Hristos despre patimile Sale păreau că pricinuiseră

multă frămîntare şi tulburare în sufletele apostolilor, Hristos le spune: „Nu-i

nevoie să vă frămîntaţi şi să vă tulburaţi! Dacă socotiţi că spusele Mele nu sînt

pricinuitoare de nenumărate bunătăţi, dacă socotiţi că nu veţi avea parte de

bine de veţi suferi şi voi, nu vă silesc, nici nu vă constrîng; ci, dacă cineva

vrea să Mă urmeze, pe acela îl chem. Să nu socotiţi că a Mă urma

înseamnă a face numai ceea ce faceţi voi acum! Nu! Trebuie să vă

osteniţi mult, să înfruntaţi primejdii dacă voiţi să mergeţi după Mine!

Nu, Petre! Să nu te aştepţi să meriţi cununi numai pentru că ai

mărturisit că sînt Fiul lui Dumnezeu şi să socoteşti că îţi este de ajuns

aceasta pentru mîntuire! Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi

cum ai fi făcut totul! Pot, pentru că sînt Fiul lui Dumnezeu, să fac să nu

vină peste tine nici necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau;

vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat”. Un

organizator de jocuri atletice publice, dacă ar avea un prieten printre atleţi, nar

voi să-l încununeze numai pentru că este prieten cu el, ci şi pentru

ostenelile sale, pentru vrednicia lui; şi aceasta mai cu seamă pentru că îl

iubeşte. Tot aşa şi Hristos; pe aceia pe care-i iubeşte, pe aceia mai ales vrea

săi vadă biruitori şi prin propriile lor puteri, nu numai prin ajutorul Lui.

Vezi cit de uşor de suportat îşi face Hristos cuvîntul Lui! Nu-i împresoară pe

ucenicii Săi numai cu necazuri şi suferinţe, ci dă întregii lumi dogmă de obşte,

spunînd: „Daca vrea cineva!” Fie femeie, fie bărbat, fie conducător, fie

supus, sa meargă pe această cale!

Cele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind , întâi – sa

se lepede de sine, apoi în al doilea rând -să îşi ia crucea şi al treilea – să

Îmi urmeze Mie.

Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să

vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te

lepăda de tine.

-Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul?

-Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-l ajută,

nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit

pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini

vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este

biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci

avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc

dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a

spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!”, ci ceva mai mult: „Să te lepezi de

tine însuţi!”, adică: „Să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai

primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu

acestea, ci altul!”. Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască”, ci: „Să se lepede”.

Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.

„Şi să-şi ia crucea lui“. Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca

să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele,

ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea

de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a

spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte”, ci: „Să-şi ia crucea lui”, arătînd

moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de

două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor

moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au

dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea,

ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să

lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la junghiere. De-ar trebui să

sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte

cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se

bucure de această moarte“.

„Şi să-mi urmezi Mie!”. Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-L

urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El – că şi tîlharii, jefuitorii de

morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu

socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina

pentru care să înduri suferinţele.

-Care este pricina aceasta?

-Să urmezi lui Hristos făcînd şi suferind acestea; să suferi toate pentru

Hristos şi să ai şi celelalte virtuţi; că şi aceasta vor să spună cuvintele: „Sămi

urmeze Mie”; nu trebuie să araţi bărbaţie numai in suferinţe ci să arăţi şi

castitate şi blîndeţe şi toată filozofia. Asta înseamnă a-L urma cum

trebuie; înseamnă a săvîrşi şi celelalte virtuţi şi a suferi toate pentru

Hristos. Sînt oameni care urmează diavolului şi suferă chinuri şi-şi dau pentru

el sufletele lor; noi însă suferim pentru Hristos; dar, mai bine spus, pentru noi

înşine; aceia, ca să se vatăme pe ei, şi aici şi dincolo; noi însă, ca să cîştigăm

şi viaţa aceasta şi pe cealaltă. Nu-i, oare, cea mai mare ticăloşie ca noi să

nu arătăm acelaşi curaj ca şi cei care suferă chinuri spre pieirea lor,

cînd avem să culegem atîtea cununi? Şi doar în ajutorul nostru stă

Hristos, pe cînd în ajutorul acelora nimeni!

Porunca aceasta a mai dat-o Hristos apostolilor Săi (Matei,10, 38) cînd i-a

trimis la propovăduire, zicîndu-le: „în calea paginilor să nu mergeţi (Matei, 10,

5)”6; şi: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor (Matei 10, 16)”; şi: „La dregători

şi împăraţi veţi fi duşi (Matei 10, 18)”; acum însă este mai tare şi mai aspru.

Atunci le vorbise numai de moarte; acum însă le vorbeşte şi de cruce,

şi de o cruce continuă. Că spune: „Să-şi ia crucea lui”, adică să o ia şi să o

poarte mereu. Aşa obişnuieşte să facă totdeauna Hristos. Poruncile cele mari

nu le dă la început, ci treptat, încetul cu încetul, ca să nu descurajeze pe

ascultătorii Săi.

Apoi, pentru că spusele Sale păreau greu de îndeplinit, vezi cum uşurează

greutatea lor prin cuvintele ce le spune în urmă. Dă răsplăţi care depăşesc cu

mult mai mult sudorile; şi nu numai răsplăţi, ci şi pedepse celor ce săvîrşesc

răul. Şi stăruie mai mult asupra pedepselor decît asupra răsplăţilor,

pentru că de obicei pe oameni îi înţelepţeşte nu atît darea bunătăţilor,

cît ameninţarea cu pedepse. Uită-te că şi acum începe cu pedepsele şi

tot cu pedepsele sfîrşeşte!

„Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va

pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va

dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul

în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 25-26) ?”

Ceea ce spune Hristos are acest înţeles: „Nu vă dau această poruncă pentru că

nu vreau să vă cruţ, ci pentru că vreau foarte mult să vă cruţ”. Tatăl care

cruţă pe copilul lui îl pierde; dar dacă nu-l cruţă îl scapă. Lucrul acesta

îl spunea şi un bărbat înţelept: „Dacă-l vei bate cu nuiaua pe fiul tău

nu va muri; vei izbăvi sufletul lui de moarte (Prov 23, 13)”; şi iarăşi: „Cel

ce este moale cu fiul lui va lega rănile lui (Înţ. Sir 30, 7)”. Aşa se întîmplă şi cu

ostaşii. Dacă generalul îşi cruţă ostaşii şi-i lasă să stea mereu în cetate, îi

pierde şi pe ei şi pe cei din cetate. „Ca să nu vi se întîmple şi vouă lucrul

acesta, spune Hristos, trebuie să fiţi pregătiţi necontenit de moarte. Ca

şi acum are să izbucnească un cumplit război. Nu sta, dar, înăuntru, ci

ieşi afară şi luptă; atunci trăieşti, cînd cazi pe cîmpul de bătaie!” Dacă

în războaiele acestea de pe pămînt ostaşul, care este pregătit totdeauna să fie

ucis, caută să fie mai viteaz şi mai de neînvins, caută să fie înfricoşător pentru

duşmani, deşi, dacă moare împăratul lui, pentru care a pus mîna pe armă, nu

are putere să-l învie, cu mult mai mult în războaiele acestea duhovniceşti,

unde sînt atîtea nădejdi de înviere, cel care-şi va da sufletul său spre moarte îl

va găsi. În primul rînd, pentru că nu va fi biruit iute; în al doilea rînd, pentru

că dacă moare va fi călăuzit spre o viaţă mai bună.

Apoi Hristos a spus: „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde, iar

cel care-şi va pierde sufletul îl va afla“. Şi într-un caz e vorba de mîntuire

şi de pierdere şi în celălalt caz e vorba tot de mîntuire şi de pierdere. A grăit

aşa ca să nu socoteşti că e vorba de aceeaşi pierdere şi de aceeaşi mîntuire în

primul caz ca în al doilea caz, ci ca să cunoşti bine că este tot atît de mare

deosebire între o mîntuire şi alta cîtă deosebire este între pierdere şi mîntuire.

Hristos argumentează prin contrarii. Şi continuă: „Ce va folosi omul dacă va

dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său?” Ai văzut că o

mîntuire dobîndită cum nu trebuie este o pierdere mai rea decît orice pierdere,

pentru că nu se mai poate răscumpăra cu nici un chip? „Să nu-Mi spui, ne

grăieşte Domnul, că cel care fuge de astfel de primejdii şi-a mîntuit sufletul

său!” Nu şi l-a mîntuit! Hristos pune pe fiecare faţă în faţă cu sufletul lui.

Ce folos va avea de-ar dobîndi toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul? Spunemi,

ce ai cîştiga din faptul că eşti stăpîn, dar ai vedea pe slugile tale

desfătîndu-se, iar tu suferind cumplit? Nimic! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi de

sufletul tău! Cînd trupul se desfătează şi se îmbogăţeşte, sufletul îşi

aşteaptă pieirea.

„Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Hristos stăruie iarăşi

asupra aceluiaşi lucru. „Ai, oare, alt suflet, îţi spune Domnul, ca să-l dai în

schimbul sufletului tău?” Nu ai! Dacă pierzi bani, paguba o poţi repara tot cu

bani; aşa e şi dacă pierzi case, robi sau orice altceva din averile tale; dar

dacă-ţi pierzi sufletul, nu mai poţi da în schimbul lui alt suflet. De-ai avea

lumea toată, de-ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cumperi un singur suflet,

chiar de-ai da pentru el toate bogăţiile lumii, cu lumea la un loc! Şi ce e de

mirare dacă se întîmplă aceasta cu sufletul, cînd şi cu trupul se

întîmplă la fel? De-ai purta nenumărate coroane pe cap, dar dacă îţi

este bolnav trupul de o boală de nevindecat, nu-ţi vei putea însănătoşi

trupul de-ai da toată împărăţia ta, de-ai adăuga nenumărate trupuri,

oraşe şi bani! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi despre suflet; dar, mai bine

spus, chiar cu mult mai mult despre suflet. Lasă, dar, totul la o parte şi

cheltuieşte-ţi toată rîvna numai pentru suflet!

Nu te îngriji de lucruri străine! Ingrijeşte-te de tine şi de cele ale tale!

Noi cei de astăzi ne asemănăm, în ceea ce facem, cu muncitorii din mine. De

pe urma muncii lor n-au nici folos şi nici nu se îmbogăţesc, ci se vatămă mult,

că-şi pun viaţa în primejdie pentru alţii, se primejduiesc în zadar şi nu cîştigă

nimic de pe urma sudorii şi morţii lor. Şi astăzi sînt mulţi care imită pe aceştia,

care robesc în mine pentru îmbogăţirea altora; dar, mai bine spus, sînt chiar

mai nenorociţi decît aceştia, cu atît mai mult cu cît pe noi ne aşteaptă şi iadul

după aceste munci. Sudorilor muncitorilor din mine le pune capăt moartea;

pentru noi însă moartea este început de nenumărate munci. Iar dacă ai

spune că îmbogăţindu-te te desfătezi de ostenelile tale, arată-mi că îţi este

fericit sufletul şi atunci te voi crede! Că sufletul este bunul cel mai de seamă

pe care îl avem. Dacă trupul se îngraşă, iar sufletul se ofileşte nu îţi este de

vreun folos buna stare a trupului, după cum cînd slujnica e veselă, bunăstarea

slujnicei nu-i de nici un folos stăpînei ei pe moarte şi nici frumuseţea

îmbrăcămintei, de vreun folos pentru un trup bolnav. Dar Hristos îţi va spune

iarăşi: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” Mereu şi mereu îţi

porunceşte să te ocupi numai de suflet şi numai de el să te îngrijeşti.

După ce i-a înfricoşat pe ucenici cu aceste cuvinte, Hristos îi mîngîie cu

bunătăţile Lui.

„Că are să vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri

şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27)”.

Ai văzut că slava Tatălui şi a Fiului este una? Iar dacă slava este una, atunci e

clar că şi fiinţa Lor e una. Dacă în cele de o singură fiinţă este cu putinţă să fie

deosebire de slavă, că spune Pavel: “Alta e slava soarelui şi alta slava lunii şi

alta slava stelelor, că stea de stea se deosebeşte în slavă (I Cor 15, 41)”, deşi

toate sînt de o singură fiinţă, cum ar putea să se creadă că sînt de fiinţe

diferite aceia care au o singură slavă? Hristos n-a spus că va veni cu o slavă

asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi

Fiul, ci a arătat precis că va veni „întru slava Tatălui Său“, ca să credem că au

una şi aceeaşi fiinţă.

„Pentru ce te temi, dar, Petre, îi spune Hristos, cînd auzi de moarte? Atunci Mă

vei vedea întru slava Tatălui. Iar dacă Eu sînt în slavă, veţi fi şi voi. Cele ale

voastre nu se mărginesc la viaţa aceasta de pe pămînt, ci vă aşteaptă o altă

soartă mai bună!”

Cînd Hristos a vorbit de bunătăţi, nu s-a oprit la ele, ci a amestecat cu ele şi

pedepsele cele înfricoşătoare: a vorbit de scaunul acela de judecată, de

răspunderile de care nu vom putea scăpa, de hotărîrea cea dreaptă a lui

Dumnezeu, de judecata cea neînşelată. Cu toate acestea n-a lăsat să fie

împovărător cuvîntul Său, ci a strecurat în el şi bune nădejdi. Că n-a

spus: „Atunci va pedepsi pe cei păcătoşi“, ci: „Va răsplăti fiecăruia după

faptele lui“. A spus aceste cuvinte nu numai ca să amintească păcătoşilor de

pedeapsă, ci să amintească şi celor buni de premii şi cununi.

De aici începe partea morală: Despre monahi, că sînt vrednici de laudă,

dacă socotesc timpul de acum timp de jale:

Hristos a spus aceste cuvinte ca să dea curaj bărbaţilor virtuoşi; eu însă

totdeauna mă cutremur cînd aud aceste cuvinte, pentru că nu sînt

printre cei încununaţi. Socot că şi alţii împărtăşesc împreună cu mine

teama şi neliniştea. Pe care om, care-şi cercetează conştiinţa, nu-l pot

înspăimînta cuvintele acestea, nu-l pot face să se cutremure şi să-l

convingă că avem nevoie de sac şi de un post mai aspru decît

ninivitenii? Că nu e vorba acum de distrugerea oraşului şi de pieirea

tuturora, ci de pedeapsa cea veşnică şi de focul cel nestins.

De aceea îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte

pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai bine

spus, după masa de seară – ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că ştiu

că timpul de acum este timp de jale şi de post -, deci după masa de seară

înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi de aceste cuvinte ale

lui Hristos. Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi si voi mereu, vă

voi spune rugăciunea aceea sfîntă. Cuvintele acestei rugăciuni sînt aşa:

„Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel Ce

dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca avînd

totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun, întru Hristos

Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul

Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă Ţie, Sfinte; slavă Ţie,

împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie. Umple-ne pe noi de Duhul

Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti

fiecăruia după faptele lui“.

Merită laudă tot imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de

obicei masa şi mîncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele

acestea ca un frîu sufletului, aducîndu-i aminte în timpul odihnei de

timpul judecăţii. Au aflat ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese

luxoase şi îmbelşugate. „A mincat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azvîrlit

din picioare cel iubit (Deut 32, 15)”. De aceea şi Moise spunea: „Cind mănînci,

cind bei şi te saturi adu-ti aminte de Domnul Dumnezeu tău (Deut 6, 11-12)”.

Că poporul lui Israel, după ce a mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite.

Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de

piatră şi de aur, dar caută să nu jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti

mîntuirea ta desfrînării şi nici celorlalte patimi! De aceea şi monahii,

temîndu-se de aceste prăpăstii de păcate, după masă, dar, mai bine

spus, după post, că post este masa lor, fac pomenire de

înfricoşătoarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă monahii aceia,

care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin posturi, prin culcatul pe

pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac şi prin alte nevoinţe

călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua cînd Domnul va răsplăti

fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune, oare, noi că trăim cum

trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră mii şi mii de naufragii,

cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la sfîrşitul mesei?

De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica rugăciunea de

care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem totdeauna la

masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele noastre

felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar trebui

să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste roade; dar,

pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia aceasta

duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte, începînd

aşa:

„Binecuvântat eşti, Dumnezeule“. Cu acest început de rugăciune monahii

împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice facem cu cuvîntul şi

cu fapta să o facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui

Dumnezeu şi Tatălui prin El (Col 3, 17)”. Mulţumirea pe care o aduc monahii

aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci pentru toată

viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele“. Învăţătură plină de

filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să ne îngrijim de

hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţi-ar făgădui că-ţi dă din

vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu

mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Careţi

varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste

cuvinte ca să se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să

lepede orice grijă lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea

aceasta numai pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul“,

mulţumind pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi,

aşa înalţă laudă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin

aceasta spre o dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia

pentru care mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele

de mai înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu,

sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească?

Dacă Dumnezeu dă hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au

închinat Lui viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult

mai mult celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură

spunea: „Sînteţi mai de preţ decît păsările (Luca, 12, 7)!”. Spunea acestea ca

să ne înveţe să nu ne încredem în bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că

nu ne hrănesc acestea, ci cuvîntul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte ale

rugăciunii monahii aceia închid gura maniheilor, valentinienilor1 şi tuturor

celor care bolesc de ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care

dă tuturora bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El.

Urmează apoi cererea: „Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre“.

- Dar de care bucurie e vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîntească?

- Doamne fereşte! Dacă monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula

culmile munţilor şi pustia, nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de

bucuria aceea care n-are nimic comun cu viaţa aceasta, de bucuria

îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa de mîntuială, ci cu multă

stăruinţă. Nu spun: „Dă“, ci: „Umple!“. Şi apoi nu spun: „Pe noi“, ci: „Inimile

noastre!“. Bucuria aceasta este bucuria inimii, că „roada Duhului este

dragostea, bucuria, pacea (Gal. 5, 22)”. Pentru că păcatul aduce întristare,

de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în sufletele lor dreptatea;

altfel nici nu poate fi bucurie.

„Ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun”. Iată

că împlinesc cuvintele acelea evanghelice care spun: „Pîinea noastră cea de

toate zilele dă-ne-o nouă astăzi (Matei 6, 11)“. Şi aceasta o cer tot pentru cele

duhovniceşti: „ca să prisosim spre tot lucrul bun“, spun ei.

N-au spus: „Ca să facem numai ceea ce ni s-a poruncit“, ci: „Ca să facem mai

mult decît ni s-a poruncit“. Acest înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim“. Îi

cere lui Dumnezeu să-i îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu

vor să I se supună Lui numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate.

Aceasta e faptă de robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna

şi în toate cu prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria

lor neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce

au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, adaugă: „întru Hristos

Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin”.

Începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie.

Apoi par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune.

Aşa face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie,

spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin (Gal.

1, 4-5)”, dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă

epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului,

Care este binecuvîntat în veci, Amin (Rom 1, 25)”, nu-şi termină cuvîntul, ci

continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi pe aceşti îngeri că fac ceva nepotrivit

cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor cîntări. Urmează

unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîrşesc cu doxologie. Iar

după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea spun: „Slavă Ţie,

Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă

mîncare spre bucurie“. Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru

binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii mulţumesc deci lui

Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia maniheilor şi pe toţi care

spun că viaţa aceasta pămîntească e rea. Şi pentru ca nu cumva, din pricina

înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să bănuieşti despre ei că

socotesc spurcate mîncărurile, de pildă acelea de la care se abţin, prin

rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte multe nu

pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că pun

în practică filozofia lor.

Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele primite, cer daruri şi mai mari; nu

rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe

noi de Duhul Sfînt“. Căci nici nu este cu putinţă să trăieşti cum trebuie

dacă nu eşti plin de harul Sfîntului Duh, după cum nu este cu putinţă

să faci o faptă bună sau mare dacă nu te bucuri de ajutorul lui Hristos.

După cum atunci cînd au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, au

adăugat: „întru Hristos Iisus“, tot aşa şi acum spun: „Umple-ne pe noi de

Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta“. Ai văzut că pentru cele

lumeşti nu se roagă, ci numai mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi

mulţumesc şi se roagă? Hristos spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate

acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33)”. Uită-mi-te şi la o altă filozofie a

acestor monahi! Că spun: „Ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu

ruşinaţi“. „Nu ne pasă că sîntem luaţi în rîs, că mulţimea ne

batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am apucat, orice ar

spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne; toată lupta

noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a judecăţii!”

Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel de foc, dar şi

răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi“, ci: „Ca să nu fim

ruşinaţi“. „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e mai groaznic

decît a fi aruncaţi în iad“. Dar pentru că pe majoritatea oamenilor nu-i

înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au adăugat în rugăciunea

lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.

Ai văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi

călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti

locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei,

dimpotrivă.

După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu ochii plini de multe

lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se odihnească puţin. Şi iarăşi fac

din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cîntări de psalmi.

Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în practică această filozofie,

învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor. Să ne ruşinăm, dar,

noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne mai da în vînt

după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri, după fum.

Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire; copilăria ne

este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea; vîrsta de la

mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne bucure în chip

conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură

curat de viaţă, că e pîngărită de nenumărate griji şi de osteneli. De

aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm

viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată.

Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să

pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în

lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la

început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în

oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au

avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi case, ca

Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic nu le-a vătămat

virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui

Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţenie sufletească şi

trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe

filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de

oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de

oameni a Domnului nostru lisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă,

cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea

şi în vecii vecilor, Amin”.

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic)