Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2011 septembrie.

de admin

Mucenici ai zilelor noastre

12:32 pm, septembrie 29, 2011 în Despre Sfinți și Sfințenie de admin

Nu e mărturie mai mare a deplinei iubiri a lui Dumnezeu întru Hristos prin puterea Sfântului Duh decât dragostea curată şi necondiţionată a creştinului pentru aproapele său şi pentru toată Zidirea. Dragostea de Dumnezeu arătată prin dragostea de aproapele se vădeşte cel mai adesea în slujirea smerită şi sinceră a celorlalţi, şi îndeosebi în jertfa pentru altul. Să-ţi pui viaţa pentru a ajuta şi sprijini pe altcineva este culmea urmării lui Hristos, împlinirea chemării de a fi fiu al Luminii şi iubitor-de-oameni. Mărturia creştină de a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău – căci cuvântul grecesc „martyria” înseamnă „mărturie” – înseamnă a lucra asemenea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce „pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Slăviţii mucenici urmează jertfa lui Hristos şi, pentru aceasta, au fost socotiţi dintotdeauna apărători ai credinţei, pe care au păzit-o de-a lungul veacurilor întreagă şi neprihănită de toată întinăciunea diavolului. Şi fiecare Biserică Ortodoxă locală care a dat din sânul său mucenici poate fi pe drept socotită a fi fericită de Dumnezeu.

În cele ce urmează, vă vom prezenta pe scurt vieţile unor mucenici ai lui Hristos, mai puţin cunoscuţi, dar nu mai puţin însemnaţi pentru „mărturia cea bună” prin care s-au făcut bineplăcuţi înaintea Domnului.

Sfântul sfinţit-mucenic Maxim (Sandovici) (†1914)

S-a născut în Galiţia, din părinţi binecinstitori, la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea. Trece din adolescenţă graniţa în Rusia, pentru a urma cursurile seminarului ortodox din Jitomir. După absolvire, se căsătoreşte şi este hirotonit preot înaintea întoarcerii acasă.

În scurtă vreme, poliţia austriacă îi descoperă lucrarea pastorală şi misionară ortodoxă, pe atunci interzisă în Imperiul Austro-Ungar, în urma denunţului unui dascăl ucrainean din 1912. Jandarmii îl pun în lanţuri pe părintele Maxim şi-l aruncă în temniţa Lvovului. Acolo a zăcut doi ani, fără judecată, în condiţii cumplite, fiind eliberat la începutul Primului Război Mondial.

Anul 1914 a însemnat însă venirea unui nou val de prigoane asupra credincioşilor ortodocşi: la 4 august, poliţia arestează întreaga familie a tânărului preot; părintele Maxim, tatăl, mama, fratele şi soţia sa sunt siliţi să meargă pe jos, în cătuşe, îmboldiţi de baionete, până la temniţa din Gorliţe. Acolo, sunt aruncaţi în celule separate şi izolaţi.

La 6 august, un căpitan prusac, însoţit de doi soldaţi şi patru jandarmi, l-a adus pe Părintele Maxim din celulă în curtea închisorii, înaintea unei mulţimi de curioşi. Părintele şi-a păstrat pacea şi ţinuta de preot ortodox, când căpitanul i-a smuls crucea de la piept, călcându-o în picioare, apoi a înscris pe el cu creta o cruce, ca ţintă pentru trăgători. În câteva clipe, s-a citit condamnarea la moarte, apoi curtea a răsunat de focuri de armă. Părintele Maxim s-a prăvălit la pământ, rostind cu un glas slab, dar limpede: „Trăiască sfânta credinţă ortodoxă!”

Fiul Sfântului Maxim, care-i poartă numele, s-a întors mai apoi în Gorliţe, ajungând conducătorul unei înfloritoare comunităţi ortodoxe.

În 1994, Biserica Ortodoxă Poloneză l-a proslăvit pe Sfântul Maxim în ceata mucenicilor, rânduind a fi prăznuit la data trecerii sale la Domnul, 6 august.

Sfântul sfinţit-mucenic Rafail din Sisatovaci (†1941)

Născut în 1875 în Serbia, în satul Déronie, primeşte din botez numele Gheorghi. Încă de la zece ani, pleacă la mănăstirea Kóvili, apoi la mănăstirea Bógeani. Se călugăreşte în 1896, la mănăstirea Manasia. Tânărul Rafail sporeşte în viaţa duhovnicească, dobândind multe biruinţe, dar se înţelepţeşte şi în învăţarea meşteşugului zugrăvirii icoanelor, pentru care se şcoleşte la cele mai bune aşezăminte ale vremii – la Belgrad, Moscova şi în Italia. Ne-au rămas de la el catapetesmele mai multor biserici şi mănăstiri din Serbia, numeroase icoane, precum şi portretele unor clerici cunoscuţi de atunci.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Arhimandritul Rafail era igumenul Mănăstirii Sisatovaci, din nordul Serbiei. La 25 august 1941, ustaşii, o grupare paramilitară naţionalistă croată, care avea printre scopuri eliminarea sârbilor ortodocşi din ţinut cu sprijinul şi binecuvântarea bisericii romano-catolice din Croaţia, l-a arestat şi pe Părintele Rafail, împreună cu alţi trei monahi de la Sisatovaci, urcându-i într-un tren spre Slavonska Požega. Pe drum, Stareţul Rafail a fost chinuit sălbatic, lovit cu tot felul de obiecte şi i s-a smuls barba fir cu fir. În lagărul de la Slavonska Požega, pătimirea cuviosului mărturisitor a continuat, iar după chinuri cumplite s-a săvârşit pe 3 septembrie, trecând la Domnul său cel mult-iubit. Nici până astăzi nu s-a aflat locul unde este îngropat.

În 1999, sinodul arhieresc al Bisericii Sârbe l-a proslăvit în ceata sfinţilor sfinţiţi-mucenici, rânduind ca zi de prăznuire data adormirii sale.

Noii-mucenici din Croaţia (†1941-1943)

În ţinutul Balcanilor, în prima jumătate a secolului al XX-lea, îndeosebi în 1913, 1914 şi 1915, s-a pus început unei mucenicii a Bisericii continuată cu aceeaşi tărie şi în a doua jumătate a secolului, sub stăpânirea nazistă şi apoi comunistă. În 1913, Mitropolitul Vichentie al Skopiei (Macedonia) a fost îngropat de viu, împreună cu 157 de preoţi. Începând cu 1941, peste 800.000 de ortodocşi sârbi au fost torturaţi şi ucişi sub regimul nazist al lui Ante Pavelici, în Croaţia, iar alte sute de mii au fost trecuţi cu sila la romano-catolicism, sub ameninţarea cu moartea. Ortodocşii erau atunci siliţi să poate asupra lor o banderolă cu litera P (de la „pravoslav”, ortodox), pentru a-i deosebi de restul populaţiei şi a fi trataţi ca atare.

Episcopului Platon al Bania-Lukăi, arestat de ustaşi, i s-a smuls barba, i s-au scos ochii, i s-au tăiat nasul şi urechile, apoi i s-a dat foc; trupul a fost aruncat în râul Vrbania. În mai 1941, Arhiepiscopul Petru al Saraievoului a fost întemniţat, torturat dincolo de orice închipuire şi ucis prin îngropare de viu, împreună cu alţi 55 de preoţi. Arhiepiscopul Dosithei al Croaţiei a fost bătut şi chinuit cu cruzime de trupele ustaşilor, cu participarea unor călugări romano-catolici, murind mai târziu la Belgrad. În iunie 1941, Episcopul Sava al Plalskiei a fost torturat cumplit într-un grajd, împreună cu câţiva preoţi; în timpul chinurilor, torţionarii au pus la un fonograf o înregistrare a cântării „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Au fost duşi apoi pe muntele Velebit şi aruncaţi într-o groapă comună. În august 1941, la Vrgin Most, 3000 de credincioşi au fost ucişi pentru că au refuzat să treacă la romano-catolicism. În iunie 1941, obştea Mănăstirii Jitomislici a fost executată de ustaşii croaţi, iar un călugăr roman-catolic a încărcat într-un tractor toate bunurile, care a fost apoi arsă şi dărâmată. Numai șîntre august 1941 şi februarie 1942 au mucenicit peste 50.000 de evlavioşi creştini ortodocşi sârbi…

În 1988, sinodul Bisericii Sârbe i-a proslăvit în rândul sfinţilor pe câţiva dintre noii-mucenici pomeniţi mai sus.

Sfântul Ierarh Gorajd al Pragăi (†1942)

Matej Pavlik s-a născut în 1879 într-o familie romano-catolică din Moravia, viitoarea Republică Cehă. Urmând unei tradiţii, studiază la universitatea teologică catolică din Olomouc, unde descoperă lucrarea Sfinţilor Chiril şi Methodie de încreştinare a slavilor, precum şi creştinismul ortodox. După sfârşitul Primului Război Mondial, climatul politic îngăduie întemeierea unor comunităţi ortodoxe (până atunci, biserica romano-catolică obţinuse interzicerea prin lege a Ortodoxiei). În acest context istoric, şi Matej devine drept-slăvitor, în sânul Bisericii Sârbe. Deja un conducător popular, este hirotonit în 1921 episcop ortodox al Moraviei şi Sileziei de către Patriarhul Dimitrie al Serbiei, cu numele de Gorajd – unul din ucenicii Sfântului Methodie.

Vreme de un deceniu, episcopul Gorajd a întemeiat parohii şi a ridicat biserici în toată Boemia. A tradus şi tipărit cărţile ortodoxe de slujbă în limba cehă, şi a ajutat mulţi ruteni şi slovaci să se întoarcă la credinţa părinţilor lor – Ortodoxia.

În 1938, armatele naziste cuceresc Cehoslovacia, iar biserica locului trece sub Mitropolia Ortodoxă a Berlinului. În 1942, un grup de luptători cehi din rezistenţă îl ucide pe Reinhard Heydrich, guvernatorul german al ţării, şi se adăposteşte în subsolul catedralei ortodoxe din Praga, fără ştirea episcopului Gorajd. Câteva săptămâni mai târziu, însă, naziştii descoperă ascunzătoarea şi îi ucid pe toţi luptătorii.

Vlădica Gorajd, din dorinţa de a-şi ocroti turma şi Biserica, a luat asupra sa toată răspunderea pentru cele petrecute în catedrală, iar în curând este arestat şi supus la chinuri. La 4 septembrie 1942, episcopul, preoţii catedralei şi câţiva membri de frunte ai laicatului ortodox au fost ucişi prin împuşcare.

Răzbunarea germanilor a mers şi mai departe, până la executarea în masă a locuitorilor unor sate ceheşti; bisericile ortodoxe din Moravia şi Boemia a fost închise, iar Ortodoxia scoasă în afara legii. Abia după încheierea războiului, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a putut să reapară.

În 1961, Biserica Sârbă l-a proslăvit pe Episcopul Gorajd ca nou-mucenic, rânduind ca zi de prăznuire data muceniceştii sale treceri la Domnul – 4 septembrie.

Grupaj alcătuit de Radu Hagiu
Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

de admin

Părintele Adrian Făgețeanu – Ultimele zile, ultimele cuvinte

8:40 am, în Părintele Adrian Făgețeanu, Sfaturi Duhovnicești de admin

“(…) După un accident cerebral pe care l-a traversat în noiembrie anul trecut cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (și greu de găsit) la spitalele din Târgu-Jiu și București. În spitalul bucureștean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care el respira foarte greu. Anunțasem deja credincioșii să vină să-l viziteze și să-i ceară o ultimă binecuvântare, gândindu-ne că se poate întâmpla orice. Joi i-am citit câteva rugăciuni pentru întărirea sănătății, iar vineri dimineața, Părintele Adrian s-a împărtășit cu Sfintele Taine. În două zile s-a înzdrăvenit treptat, duminică respirând deja foarte ușor. Ieri dimineață, în urma vizitei, medicul a considerat că Părintele poate părăsi spitalul, eliberându-i biletul de externare, care ar fi trebuit să aibă loc azi dimineață, după ora 8.

Dar, în timp ce mânca ajutat de Părinții Macarie și Mihai care-l îngrijesc de ani de zile, Părintele Adrian s-a săvârșit din această viață pământească în urma unui stop cardio-respirator, fără durere. S-a lăsat într-o parte și ”s-a adăugat părinților săi”. Înțeleg, însă, dincolo de contextul spațio-temporal și medical, că viața și moartea și ale Părintelui sunt în Pronia veșnică și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Încât, cred că sub ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, pe care l-a iubit și cinstit, sufletul Părintelui Adrian s-a despărțit de la vederea ochilor noștri temporar, odihnindu-se acum de toată osteneala vieții sale…

Ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian duminică, la precedenta întâlnire, au fost:

”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”

(vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU – Ultimele zile, ultimele cuvinte (FOTO INEDIT))