In intampinarea Zilei Crucii ( 14 Septembrie )

5:18 pm, septembrie 12, 2012 în Cateheza, Sfânta Cruce de admin

Axion la Înălţarea Sfintei Cruci


Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pămînt s-a sădit. Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

CÎTEVA SEMNIFICAŢII ALE CRUCII


Prin verticala ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pămînt, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea (ecclesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer.

Punctul de întretăiere, de “cuminecare” a orizontalei cu verticala semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mîntuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin conexarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfînt).În vechime, crucea, deşi avea pe alocuri şi semnificaţie sacră (în spiritul păgîn al “religiilor cosmice”), era cunoscută mai ales ca un instrument de supliciu (ajuns în cele din urmă şi în lumea romană). În mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio, “a răstigni”, “a tortura”).

Pentru creştini, crucea a fost sfinţită prin jertfa lui Hristos şi poartă în ea toată taina răscumpărării. Lemnul Crucii Domnului a fost aflat la Ierusalim de către Sfînta Elena, maica Sfîntului Constantin cel Mare. Tradiţia spune că la cererea mulţimii, neputînd să se apropie şi să o atingă fiecare, Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălţat Sfînta Cruce deasupra amvonului (cum se arată şi în icoana marelui praznic din 14 septembrie), să o poată vedea tot poporul (care atunci a strigat cu înfiorată bucurie: “Doamne, miluieşte-ne cu puterea crucii Tale!”).

Creştinul adevărat se legitimează prin semnul Sfintei Cruci, căruia nu doar că i se închină, dar cu care se şi închină el însuşi (şi se cuvine să conştientizăm cît mai îndeaproape semnificaţia complexă a gestului ritual de “a ne face cruce” – care astăzi, din păcate, este adeseori “luat în deşert”): după rînduiala ortodoxă, ţinem trei degete ale mîinii drepte bine împreunate (semnificînd unitatea treimică a lui Dumnezeu), iar pe celelalte două lipite în podul palmei (semnificînd cele două firi unite “fără amestecare” în Hristos, dar şi cele două ipostaze ale umanului – bărbatul şi femeia – prosternate dinaintea Sfintei

Treimi, ba încă şi unitatea sufletului cu trupul în firea noastră omenească); ducem mîna întîi la frunte (cinstind raţiunea umană subsumată Raţiunii Divine), apoi la piept (unde bate inima, centru al vieţii biologice, dar şi duhovniceşti), iar la urmă pe umărul drept şi pe cel stîng (ca într-o cuprindere a întregii noastre fiinţe); şi rostim concomitent (cu voce tare sau doar în gînd) marea taină a Dumnezeirii creatoare şi proniatoare: “în numele Tatălui” (cînd ne ducem mîna în sus) “şi al Fiului” (cînd ne ducem mîna în jos) “şi al Duhului Sfînt” (cînd ne-o ducem în lateral), încheind cu cuvîntul Amin(care se tălmăceşte: “Adevărat”, “Aşa să fie!”) – întărirea mărturisirii noastre “în Duh şi în Adevăr”. În închinarea cu semnul Sfintei Cruci avem, aşadar, rezumatul întregului nostru crez creştinesc şi mărturia simplă a faptului fundamental că “toate se cer după Cruce” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).
Răzvan CODRESCU   ( http://razvan-codrescu.blogspot.ro )