Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2013 iunie.

de admin

Despre spovedanie

10:56 am, iunie 28, 2013 în Sfânta Spovedanie de admin

Bătătorim calea spre biserică ani de-a rândul, suntem creştini practicanţi, lăsăm celor din jurul nostru impresia unor oameni cu viaţă virtuoasă şi totuşi în momentele noastre de taină şi sinceră problematizare, înaintea propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu, trebuie să mărturisim că nu-L cunoaştem pe Cel pe Care ne străduim să Îl urmăm. Pentru mulţi dintre noi există o fiinţă supremă, un creator şi un cârmuitor al întregului univers; pentru alţii există cineva acolo sus cu care trebuie să te pui bine (ca să-ţi meargă bine, să fii sănătos, să iei examenele, să fii iubit, să-ți găsești un serviciu…), să-ţi faci datoria faţă de el, mergând la biserică, aprinzând lumânări şi plătind slujbe de pomenire, ca nu cumva să te ajungă mânia lui, că doar ştim ce înseamnă să-i superi pe zei! Nu L-am întâlnit însă în viaţa nostră pe Dumnezeul cel Viu, cu Care să putem stabili o relaţie personală de iubire. De ce? – vom întreba şi, pentru sinceritatea noastră, răspunsul nu va întârzia: viaţa sau moartea sufletelor noastre de la spovedanie se trage. Ea este cheia ce ne deschide uşa spre Hristos – „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Mt. 14; 6).

Spovedania (cunoscută şi sub denumirile de pocăinţă şi mărturisire) este Taina Bisericii prin care omul primeşte împăcarea cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor. Curăţit prin Sfântul Botez de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale, omul se naşte prin lucrarea Duhului Sfânt într-o viaţă duhovnicească şi sfântă, primeşte chipul lui Hristos, se uneşte cu El. Mare este însă neputinţa omului de a păstra nevătămată legătura cu Domnul Dumnezeul său şi neîntinată îmbrăcămintea sufletului. Aceasta pentru că purtăm înlăuntrul nostru înclinaţia spre păcat şi întru libertate, singuri hotărâm dacă prin puterea primită la Botez vom păzi, străduindu-ne, darul cel mare al vieţii celei noi întru Hristos sau ne vom lăsa pradă moleşelii şi plăcerilor păcătoase, despărţindu-ne de Hristos şi murind prin păcat. Dar cine mai bine decât Iubitorul de oameni cunoaşte neputinţa firii omeneşti, nestatornicia ei? Tocmai de aceea El ne-a dăruit şansa unui al doilea botez: spovedania. Să nu ne amăgim, deci! Păcatul se plăteşte cu moartea – moartea sufletului prin înstrăinarea de Domnul („plata păcatului este moartea”– Ro. 6; 23). Numai iertarea păcatelor ne dăruieşte viaţa, adică pe Domnul („Eu sunt învierea şi viaţa”– In. 11; 25). Să nu credem că mergând la biserică şi făcând fapte bune ne sunt iertate  fărădelegile. Singură spovedania ne înlesneşte aceasta.

Cu siguranţă, va izbucni cu revoltă din străfundurile multora dintre noi întrebarea: „Da’ ce mari păcate am săvârşit?! Doar n-am omorât pe nimeni, n-am furat, n-am spart casa nimănui …” Şi numai acest fel de a pune problema dovedeşte că nu ne cunoaştem pe noi înşine, cu atât mai puţin pe Dumnezeul Care ne spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter.  Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5; 27, 28) . Iată la ce subţirime suntem chemaţi. E un moment decisiv când conştientizăm aceasta. Dacă vrem să-L cunoştem pe Domnul (şi aceasta se poate numai împlinind poruncile Lui), dacă vrem să-I fim asemenea, trebuie să trecem dincolo de această barieră a superficialităţii în care ne complacem şi să mergem la spovedanie pentru a mărturisi mai mult decât omorul sau furtul. E  un pas important acesta, deşi numai unul. Mulţi dintre noi îl facem pentru a găsi uşurare, pentru a scăpa de apăsarea vinovăţiei sau pentru frica de a nu ne pedepsi Dumnezeu. Alţii o facem din obligaţie sau obişnuinţă, mai ales înaintea sărbătorilor, ca să ne putem împărtăşi. Dar nu este spovedanie simpla înşirare a păcatelor noastre, ci este absolut necesară simţirea păcătoşeniei.

Omul contemporan nu mai are acest simţ al păcatului. În aceste vremuri de progres, ideea de păcat nu mai poate fi acceptată, e ceva depăşit, ce ţine de fanatismul religios. Ce simplu e să refuzi! mult mai comod decât să cauţi să înţelegi. Ce este de fapt păcatul? El este deviere de la ţintă, de la gândul Domnului pentru om, de la sensul iniţial al omului şi, implicit, ruperea relaţiei cu Dumnezeu. Nu ne simţim păcatul, pentru că nu simţim în primul rând prezenţa Domnului. Cum să ne doară că ne rupem prin păcat de cineva absent? Când inima se frânge în noi, conştientizând că prin păcat L-am întristat pe Dumnezeu şi că iubirii Sale negrăite i-am răspuns cu nerecunoştinţă, se naşte în noi ceea ce dă autenticitate spovedaniei – pocăinţa.

Pocăinţa (în greceşte: metanoia) înseamnă schimbarea în întregime a vieţii, a mentalităţii. Ea  nu se limitează doar la recunoaşterea şi dezvăluirea păcatelor, ci e răspunsul pe care sufletul îl dă chemării Domnului de a se face asemenea Lui. Să înţelegem dar că pocăinţa trebuie să devină un fel de a fi, să n-o reducem la acte ocazionale de smerenie, să nu ne împărţim viaţa în vreme pentru pocăinţă şi restul timpului. Să nu o confundăm cu regretele, cu remuşcarea, cu mustrarea de cuget. Pocăinţa e mult mai mult decât acestea: este moarte a deprinderilor păcătoase din trecut şi viaţă primită în dar de la Domnul. Este esenţa vieţuirii creştineşti. Ea este totul, iar în afara ei tot binele nu are valoare veşnică. Tocmai de aceea Biserica nu-şi împarte fiii în „buni” şi „răi”, căci prostituata care se căieşte de relele ce le-a făcut devine sfântă, iar în Rai primul intrat a fost tâlharul. Căinţa nu înseamnă deloc privirea în jos, la imperfecţiunile proprii, la ceea ce n-am reuşit să fim, ci în Sus, spre iubirea lui Dumnezeu, spre ceea ce putem deveni cu harul lui Hristos; nu în urmă – cu reproş, ci înainte – cu încredere. Însuşi Mântuitorul numeşte fericiri treptele pocăinţei („Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia / Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” – Mt. 5; 4,6 ).

Încercând împreună să desţelenim calea care ne duce la o adevărată spovedanie, nu pentru a face din ea un scop în sine, ci pentru a ajunge la cunoaşterea Dumnezeului nostru şi a menirii noastre, la înţelegerea voii Sale pentru tot omul şi pentru fiecare în parte, ajungem să ne poticnim într-o altă piatră de sminteală: „La ce bun să mă spovedesc? Ce, popa nu e tot om? De ce să nu-I spun personal Domnului tot păcatul ce mă desparte de El?” La această întrebare aş aduce mai întâi răspunsul Bisericii: pentru iertarea păcatelor şi împăcarea noastră cu Dumnezeu este nevoie de un mijlocitor. Această învăţătură respectă întocmai cuvântul Mântuitorului spus apostolilor şi prin aceştia urmaşilor lor – duhovnicii: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18;18).

Duhovnicul, prin slujirea încredinţată lui, aceea de a-l împăca pe om cu Dumnezeu, se învredniceşte a primi de Sus un dar mare şi unic, acela de a fi purtător al cuvântului lui Dumnezeu pe care îl dăruieşte celor ce cu credinţă şi pocăinţă vin la scaunul de spovedanie. El poate deosebi glasul lui Hristos, răspunsul Domnului la frământările omului, soluţia pe care Însuşi Cel Preaînalt o dă fiecăruia în parte, pentru a-l ajuta să-şi vindece sufletul bolnav. Prin smerenie şi discernământ, părintele duhovnic ştie să deosebească ceea ce vine de la Domnul de viziunea personală, de propriile valori, fie ele şi după voia lui Dumnezeu. Încerc să lămurim un pic de ce nu ne putem spovedi direct sau cel mult în faţa icoanei şi nu a unui om. Nefiind chemaţi la o asemenea slujire, pe care numai duhovnicul o are, ne vom răspunde singuri la problemele sufletului nostru; mintea noastră, ea va zămisli soluţii, pentru că darul deosebirii este al duhovniciei. Nevrând să ne plecăm cuminţi celor care Domnul le-a rânduit spre mântuirea noastră, încăpăţânându-ne şi rămânând înţepeniţi în orgolii dintre cele mai ieftine, vom culege roadele amare ale eşecului tentativei de autovindecare, riscând chiar să ne mutăm în sfera patologicului, cât şi ale eşecului tentativei de autodeculpabilizare, pentru că omul îşi va da mereu dreptate sieşi, se va autojustifica (numai o luptă duhovnicească susţinută şi asumată pe viaţă ne poate salva din lanţurile victimizării, îndreptăţirii de sine, întemeierii în sine.) Atât din punct de vedere psihologic, cât şi duhovnicesc, numai destăinuirea ne poate ajuta să ajungem să ne conştientizăm propria vină, păcatul.

Cât despre cei ce refuză categoric să-şi mărturisească păcatele duhovnicului, dacă-i înconjurăm cu dragoste şi-i chemăm cu tact la o discuţie lămuritoare, vom observa că cei mai mulţi dintre ei fac un salt extrem de la „La ce bun să mă spovedesc? Ce, popa nu e tot om?” la  „Oare, eu mai pot fi iertat vreodată?” Refuzul lor iniţial este de fapt o cerere disperată de ajutor, sunt oameni care-şi doresc mult să se spovedească, dar se tem că vor fi dăscăliţi, trataţi cu superioritate, primiţi ca la tribunal. Iar dacă duhovnicul la care au nimerit are mintea doldora de calcule, pentru a aprecia exact profitul şi pierderile afacerii în care a intrat, cum să mai creadă că acesta mai poate primi într-o aşa minte ocupată şi răspunsul Domnului la problemele sufleteşti ale altora, ale fiilor duhovniceşti?

Când trupul se îmbolnăveşte, căutăm medici pricepuţi, ca să fim trataţi bine şi să ne vindecăm. Ţine de datoria noastră să purtăm grijă de suflet cel puţin cât de trup. Nu se cade să ne permitem să ne mutăm din duhovnic în duhovnic, la voia întâmplării, ci, cu seriozitate şi responsabilitate trebuie să ne căutăm un părinte bun, doctor priceput, care să ne dea leacul potrivit bolii noastre sufleteşti. Alegerea acestuia n-o facem la repezeală, ci cu rugăciune şi răbdătoare căutare. Avem nevoie de încredere pentru a ne descoperi gândurile şi simţămintele cele mai intime, deseori atât de ruşinoase şi cumplite în urâţenia lor. Avem nevoie de o inimă de părinte, care să pătimească împreună cu noi, să trudească pentru tămăduirea sufletelor naostre, să ne sfătuiască, să ne renască la o viaţă nouă în Hristos – „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4;19) – nu doar să asculte păcatele înşiruite şi să ne citească rugăciunea de iertare. Trebuie să căutăm un astfel de om al lui Dumnezeu, căruia să ne încredinţăm sufletele, care să aibă priceperea de a diagnostica precis tumorile păcatului din adâncurile noastre. Dacă vrem să îmbătrânim întrebaţi fiind la spovedanie: câţi ani avem, ce rugăciuni ştim, ce profesie am avut, dacă am minţit, vina e doar a noastră, suntem inconştienţi şi nesinceri. (iertaţi-mă!)

Mai ezitând, mai înţelegând, începând să ne privim existenţa în lumina veşniciei, nu redusă la dimensiunea ei pământească şi trupească, punând pas lângă pas, nădăjduim că vom reuşi de acum să privim mai în profunzime rostul spovedaniei. Cugetul mă îndeamnă să mai punctăm câteva aspecte. O spovedanie curată se face mărturisind păcatele limpede, direct (fără să ne ascundem pe după cuvinte meşteşugite sau exprimări ambigue), fără a arunca vina pe alţii, fără să ascundem vreun păcat, căci spovedania este momentul adevărului, iar adevărul ne obligă la aceasta. Spovedania este sinceră numai dacă e însoţită de hotărârea fermă de a nu mai repeta păcatul. Asta nu înseamnă că, dacă vom cădea iarăşi, slabi fiind, vom deznădăjdui de îndreptarea noastră şi vom renunţa să ne mai spovedim. Dimpotrivă, pentru a dezrădăcina din noi o obişnuinţă păcătoasă trebuie să avem răbdare cu noi înşine, să ne pocăim şi să ne mărturisim mai des, pentru ca harul să ne vindece sufletul încet-încet, din aproape în aproape. În mănăstiri, mai ales în trecut, dar şi în zilele noastre pe alocuri, ucenicii îşi mărtiriseau (mărturisesc) gândurile zilnic părinţilor duhovniceşti, pentru că de la gând începe păcatul şi pentru că procedând astfel, nu dau voie păcatului să prindă rădăcini în suflet. În ceea ce priveşte ruşinea care ne   împiedică, care devine un obstacol în calea spovedaniei, ar fi câteva aspecte pe care nu trebuie să le neglijăm. Când aud de spovedanie, oamenii simt nevoia să se apere, inconştient opun rezistenţă, pentru că îşi simt ameninţat prestigiul. Trebuie să fim atenţi, că cel ce profită mult de acest sentiment este diavolul (simt mâna multora dintre dumneavoastră mângâindu-mi creştetul cu condescendenţă sau indulgenţă; în secolul XXI să mai crezi în existenţa diavolului e cu totul depăşit şi pueril. Şi totuşi, oameni buni, diavolul există! Cu cât ne bântuie mai distrugător viaţa, cu atât mai puţin îl putem recunoaşte. Biblia denunţă existenţa lui de la prima ei Carte – „Facerea” şi până la ultima – „Apocalipsa”.Vă sugerez să nu-l priviţi ca pe o apariţie de coşmar, cu coadă şi copite, ci ca pe un instigator al păcatelor noastre, ca pe cel ce crează situaţii extreme, fără ieşire, ca pe cel ce distruge valorile morale şi transformă păcatele obişnuite într-o ameţitoare şi mincinoasă inocenţă, ca pe cel ce nu ne lasă să ne vedem răi, meschini, mincinoşi, egoişti, ci bolnavi, stresaţi, abili, prudenţi). Când săvârşim păcatul, diavolul micşorează ruşinea, iar când trebuie să-l spovedim o măreşte exagerat de mult. (Socotesc potrivit să facem o paranteză şi să vă întreb dacă aţi băgat de seamă că cei ce se ocupă cu magia, cu vrăjile, pentru a-i înşela pe oameni, pentru a-i deruta, îi trimit la biserică, la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, îi pun să se roage? Aţi auzit însă vreodată să fie trimişi oamenii la spovedanie de către aceste unelte ale duhului rău? Niciodată. Spovedania strică lucrarea vrăjitorească, satanică). Ruşinea, privită dintr-un alt unghi, ţine şi de nevoia persoanei de a fi ocrotită în intimitatea ei, în demnitatea ei. Un duhovnic bun nu forţează graniţele intimităţii omului, nu pătrunde în adâncurile de taină ale unei conştiinţe, dând buzna. Omul vrea să fie lăsat să fie el însuşi, să spună cât poate spune; se va destăinui nu dintr-o dată, ci pe măsură ce va căpăta încredere.

Spre finalul acestui periplu mi-aş dori să facem un ultim şi scurt popas în tărâmul apropierilor şi diferenţelor dintre spovedanie şi psihoterapie. Spovedania este o Taină a Bisericii şi, ca toate Tainele, revarsă în suflet harul lui Dumnezeu. Ea urmăreşte vindecarea sufletului. Psihologia, psihiatria şi celelalte discipline înrudite cu acestea sunt ştiinţe omeneşti care urmăresc o vindecare psihologică prin metode psihoterapeutice specifice fiecărei ramuri. Psihoterapia urmăreşte să-l pună pe om în acord cu sine însuşi şi cu lumea; spovedania, îndrumarea duhovnicească continuă drumul până la realizarea acordului integral, atât în privinţa primelor două coordonate, dar şi a acordului omului cu Dumnezeu. Scopul psihoterapiei este remisiunea simptomului, schimbarea unui comportament (pe termen scurt) sau restructurarea de personalitate (pe termen lung). Scopul duhovniciei este însănătoşirea sufletului şi deschiderea unei noi perspective de viaţă. Una te lansează pe orbita vieţii de aici şi de acum, alta te propulsează pe traiectoria eternităţii, a vieţii de apoi. Prima se poate încheia uneori printr-un simplu catharsis (eliberare sufletească  – prin conştientizarea trăirilor refulate şi descărcare emoţională), a doua – prin iertarea primită de Sus  şi împăcarea cu Domnul. Nu se poate vorbi de substituirea uneia prin cealaltă, nici de anularea uneia de către cealaltă, ci de o complementaritate.

Câteva ultime gânduri… Mulţi dintre noi ne dorim să plecăm de la spovedanie „uşuraţi”. Dar scopul ultim al spovedaniei nu este ca omul să dobândească pace, echilibru, bucurie. Ar trebui, de fapt, să plecăm conştientizându-ne mai adânc starea păcătoşeniei, dar şi cu simţământul puternic, de nezdruncinat al iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. El ştie bine că-i este imposibil făpturii umane să nu alunece şi să nu cadă în păcat; nici nu ne cere asta. Prin spovedanie ne dăm seama că hăurile sufletului, întunericul gros nu-L împiedică pe Hristos să fie aproape de noi, înlăuntrul nostru. S-avem deci curajul de a-L întâlni aşa cum suntem : „păcătoşi plini de nădejde, eşuaţi plini de credinţă, prieteni dragi ai Lui: cu îndrăzneală în iubirea Sa, cu nădejde în harul Său” – cum frumos spune un părinte al zilelor noastre.

Pr.Cristian Guiu

de admin

Ce este Biserica?

10:52 am, în Despre Biserica de admin

Cel puţin o dată în viaţă, îndeosebi în necazuri şi în momente de cumpănă, glasul tainic al conştiinţei şopteşte sufletului fiecărui om: Caută scăparea în Biserică! Şi pentru că şoapta conştiinţei devine incomod de insistentă, şi pentru că amărăciunea vieţii nu ocoleşte pe nimeni, mulţi sunt cei ce o ascultă şi-i urmează îndemnul. Dintre aceştia mulţi însă, puţini sunt cei ce rămân fii statornici ai Bisericii, pentru că vrăjmaşul diavol urzeşte sminteala, iar cei nepricepuţi cad pradă minciunii: se poticnesc de neputinţele preoţilor şi ale credincioşilor. Până să-L găsească pe Dumnezeu, după care sufletul său însetează, cel ce intră în biserică o întâlneşte mai întâi pe gospodina de la lumânări, cicălitoare şi atotstăpânitoare, neîntrecută în a păzi cu neînduplecare respectarea rânduielilor bisericeşti şi grabnic sfătuitoare. Ajunge astfel să se ruşineze chiar şi numai pentru că i-a trecut fugar prin minte ideea că Biserica, această instituţie retrogradă, care prin practici medievale atrage şi îndobitoceşte prostimea – cum bine se spune la televizor şi în presă – îl poate ajuta. Preferă deci să se roage în cămara ascunsă a inimii Dumnezeului său şi să-şi „spovedească” necazurile în faţa icoanei sau a vecinului, decât să-şi încredinţeze tainele sufletului unui popă afacerist, alcoolic sau afemeiat.

Cu adevărat, nicicum nu poate fi justificată nevrednicia unora dintre slujitorii Bisericii, însă nedreaptă este osânda ce cade, fără drept de apel, asupra Bisericii înseşi din pricina acestora. Pe de altă parte înfricoşător de mare este paguba pe care diavolul o aduce acelor suflete în care toarnă necurăţia clevetelilor meschine şi ucide dorul după Dumnezeu, îndepărtându-le de Biserică. Pentru că această rătăcire se întemeiază pe necunoaşterea scripturilor, pentru că ignoranţa întunecă orizontul multor credincioşi – creştini după Botez, dar străini de Biserică sau chiar duşmani ai acesteia – ne simţim responsabili a risipi măcar în parte norul neştiinţei, aducând câteva lămuriri. Inspirându-ne din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii vom încerca să răspundem la întrebarea „Ce este Biserica” şi implicit „Cine este Biserica”, pornind în demersul nostru de la cele mai simple şi lumeşti înţelesuri la cele mai adânci şi dumnezeieşti.

Ce este Biserica?

I.

Îndeobşte numim biserică locaşul sfânt, public, consacrat lui Dumnezeu, unde se adună creştinii pentru ca laolaltă să ia parte la aducerea Sfintei Jertfe a Mântuitorului Hristos şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Încă de la începuturile creştinismului, începând cu sec. al II-lea, creştinii au început să-şi ridice locaşuri proprii de rugăciune, adică biserici, iar în vremea împăratului Constantin cel Mare, care prin edictul de la Milan a dat libertate creştinismului, încep a se construi nenumărate locaşuri de închinare. Însuşi împăratul împreună cu mama sa, Sfânta Elena, au zidit mari biserici în Betleem, Ierusalim, Constantinopol, Roma ş.a.

Astăzi, chiar şi în aglomeraţia marilor oraşe, locaşul bisericii de departe atrage atenţia. Nu numai locul în care a fost plasată îi evidenţiază prezenţa, ci însăşi înfăţişarea exterioară, mult deosebită de arhitectura clădirilor obişnuite, ne vorbeşte despre rosturile ei.

Spre exemplu, ca să ne înveţe că Mântuitorul Hristos se află în permanenţă în mijlocul credincioşilor Săi, biserica se zideşte, pe cât este posibil, în mijlocul parohiei, pe un loc mai ridicat. Apoi, forma ei ne vesteşte mântuirea: forma alungită, dreptunghiulară, care în partea de răsărit se încheie cu un semicerc numit absidă – cea mai veche formă a bisericilor creştine – o aseamănă cu corabia lui Noe în care şi-a aflat izbăvirea de potop pârga întregii făpturi, cuvântătoare şi necuvântătoare; forma de cruce – care a început să se răspândească mai ales de când împăratul Constantin cel Mare a primit crucea ca semn de apărare şi scut al imperiului său şi al creştinismului – este însă cu mult mai grăitoare: prin patimile Domnului Iisus Hristos durerea, întristarea, moartea, păcatul au fost biruite.

Chiar şi în afara dumnezeieştilor slujbe, singură împărţirea spaţiului bisericii şi ţesătura de icoane ce o împodobeşte, dau mărturie că biserica este calea care înalţă de la pământ la cer:

-         pronaosul sau tinda este partea prin care se intră în biserică; aici sunt zugrăvite chipuri de ctitori, voievozi, cuvioşi şi cuvioase, pustnici şi pustnice – cei ce caută mântuirea; bisericile mai vechi au şi un pronaos exterior, un pridvor străjuit de coloane

-         naosul este partea de mijloc a bisericii, cea mai încăpătoare, unde stau credincioşii la rugăciune şi unde sunt pictate scene din viaţa şi lucrarea Mântuitorului în lume, chipuri ale sfinţilor mucenici, ierarhi, proroci, ucenici ai Domnului

-         altarul este partea cea mai sfântă a bisericii unde se află Sfânta Masă pe care se aduce Jertfa cea nesângeroasă a Noului Testament, sub chipul pâinii şi al vinului, la Sfânta Liturghie; pe boltă este zugrăvită Maica Domnului, cea care petrece cel mai aproape de Tronul dumnezeiesc, pe pereţi chipuri ale Sfinţilor Părinţi care au avut un important rol în alcătuirea şi slujirea Sfintei Liturghii (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie cel Mare, Sf. Arhidiacon Ştefan), iar mai sus Sfinţii Îngeri slujind Liturghia cerească, Cina cea de Taină sau alte scene din istoria Bisericii, legate de Sfânta Liturghie

Cel ce-şi îngăduie răgazul de a păşi pragul bisericii urcă o tainică scară: naosul semnifică pământul, lucrarea în lume a puterii dumnezeieşti, văzutul, trupul omenesc, iar altarul este tărâmul nevăzutului, al desprinderii de lume, închipuind cerul, taina Treimii, dumnezeirea nevăzută, sufletul omului. Înaintând spre răsărit, căci astfel orientat este altarul bisericii, omul ce-şi deschide ochii sufletului Îl află pe Hristos – Răsăritul cel de Sus, Lumina lumii, Care va veni a doua oară dinspre răsărit, spre a ne învrednici de Împărăţia Sa. El este prezent în chip real în Sfânta Împărtăşanie ce se păstrează pe Sfânta Masă şi tot celui ce crede se face călăuză spre o a altă dimensiune a existenţei – cea a Tronului de sus pe care şade Tatăl, Părintele ceresc.

Ţesătura de icoane ce acoperă pereţii şi turla bisericii, precum şi iconostasul (peretele de lemn sau de zid care desparte naosul de altar), dincolo de faptul că ne predă în imagini întreaga învăţătură de credinţă creştină, ne şi şopteşte tainic: în biserică lumea se înnoieşte, făptura omenească se curăţă de păcat, golul imens deschis de căderea omului între cer şi pământ se umple, distanţa dintre om şi Dumnezeu se anulează.

II.

Tot Biserică numim şi comunitatea celor ce, ca pecetluire şi plinire a credinţei lor, primesc botezul în numele lui Hristos.

Din Sfânta Scriptură, mai precis din Faptele Sfinţilor Apostoli, aflăm că prima comunitate de creştini a răsărit în lume la cincizeci de zile după Învierea Mântuitorului Hristos şi la zece zile de la Înălţarea Sa cu trupul la cer, când Duhul Sfânt Mângâietorul este trimis în lume şi pogoară asupra ucenicilor Domnului, care erau adunaţi „toţi împreună în acelaşi loc”, în locul cunoscut din Ierusalim. Astfel că cei ce până atunci se ascundeau înfricoşaţi, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă cu Învăţătorul lor ce fusese răstignit, încep să propovăduiască mulţimilor „despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”, cu uşurinţa şi cu înţelepciunea celor mai experimentaţi vorbitori, deşi ei erau oameni simpli, neînvăţaţi. „Fără de carte şi simpli” îi numeşte Sfântul Apostol Luca (Fapre 2, 11). Încă din acea zi botează „trei mii” de oameni.

După evenimentul Cincizecimii, Apostolii au purces în întreaga lume să întemeieze comunităţi creştine, Biserici, punând în fruntea fiecăreia câte un episcop, care să poarte grijă de mântuirea sufletelor credincioşilor săi şi pe care l-au investit cu puterea de a  transmite mai departe, la rândul său, însuşi darul preabogat al Sfântului Duh ce i-a fost dăruit. Astfel, de-a lungul secolelor până în zilele noastre ei şi-au împlinit nu numai această sfântă datorie: să-L facă prezent pe Hristos şi faptele Sale mântuitoare în orice loc, prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin săvârşirea Sfintelor Taine, adică a slujbelor Bisericii, ci au transmis neîntrerupt acel dar al Duhului Sfânt ce a pogorât în istorie la Cincizecime, dar care poate fi oricând înnoit.

Prin urmare Cincizecimea a avut loc o singură dată în istorie, dar în viaţa credincioşilor ea are loc în mod repetat. Cei ce urcă pe drumul anevoios al vieţii duhovniceşti şi ating culmile slăvirii lui Dumnezeu şi ale îndumnezeirii, participă şi ei la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Hristos. Fiecare dintre noi se poate învrednici de aceeaşi vedere a lui Dumnezeu şi de aceeaşi împărtăşire din harul Cincizecimii ca şi Apostolii. Cincizecimea reprezintă deci o poartă deschisă pentru totdeauna spre împărtăşirea cu Dumnezeiescul Duh a tuturor celor ce prin credinţă, primind botezul creştin, intră şi participă la viaţa Bisericii.

Pe de altă parte „Pogorârea” Sfântului Duh în Sfintele Taine ale Bisericii este o lucrare continuă în Biserică şi o înnoire neîncetată. Încă dintru începuturi Sfânta Liturghie a constituit centrul vieţii Bisericii, al comunităţilor creştine (în Faptele Sfinţilor Apostoli este menţionată imediat după Cincizecime sub numele de frângerea pîinii).

Important este însă să sesizăm că şi după primirea prin botez a Duhului Sfânt, creştinii nu s-au transformat pe dată în nişte supra-oameni, infailibili în sfinţenie. Citind cu atenţie Faptele Sfinţilor Apostoli, vom observa că şi în acele vremuri, atât de apropiate de lucrarea în lume a Mântuitorului Hristos, când râvna creştinilor era mult mai arzătoare, pentru că evenimentele mântuitoare erau mult mai actuale, vremuri considerate de noi, creştinii de astăzi, de mult apuse şi aproape paradisiace, creştinii nu erau lipsiţi cu desăvârşire de neputinţe. Ba chiar printre Apostoli se iscă neînţelegeri. Botezul cu adevărat ne face să murim păcatului şi să înviem cu Hristos pentru o viaţă nouă, dar nu ne transmite această viaţă nouă în starea ei desăvârşită, în deplina sa maturitate. El ne dă numai germenele, iar  această sămânţă, sădită în inimile noastre, nu poate să crească şi să se dezvolte decât dacă ne aducem fiecare în mod liber contribuţia. Creştinul rămâne un păcătos, dar pentru păcat el cunoaşte un remediu: pocăinţa.

Biserica este alcătuită deci din toţi cei care cred şi-l mărturisesc pe Hristos – ca Dumnezeu şi Om – , care sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi îşi petrec viaţa după poruncile pe care Însuşi Dumnezeu le-a dat lumii. Există într-adevăr şi o ierarhie bisericească, unii dintre membrii Bisericii primind responsabilităţi aparte prin taina hirotoniei, dar aceasta nu înseamnă că singur clerul – adică diaconii, preoţii şi arhiereii – constituie Biserica. Toţi membrii Bisericii, clerici şi mireni, călugări şi cei căsătoriţi, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, tuturor le este accesibilă în egală măsură calea sfinţirii şi a îndumnezeirii şi toţi poartă deopotrivă responsabilitatea. O cinste deosebită se cuvine însă episcopilor şi preoţilor, ca cei ce sunt în Biserică asemenea unor icoane vii ale lui Hristos. Ei sunt trimişii Săi în lume, iar El vrea să-i vadă trataţi ca pe Sine Însuşi şi, în cele din urmă, ca pe Tatăl Său: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă…”.

III.

Înţelesul adânc, deplin al Bisericii nu se identifică însă numai cu locaşul de cult, nici măcar cu comunitatea creştinilor. Faptul că de-a lungul veacurilor, în prigoanele împotriva creştinilor, s-au dărâmat sau au fost profanate atâtea locaşuri de cult, iar ereziile şi schismele n-au întârziat să apară chiar din vremurile apostolice, smintindu-i pe creştini şi fărâmiţând comunitatea cea una, ne face să ne întrebăm: Ce este Biserica?, Unde este Biserica? Iată că în zilele noastre Creştinismul este împărţit în: Ortodoxie, Catolicism şi Protestantism, pe lângă care au mai apărut şi puzderie de secte, fiecare revendicându-şi calitatea de adevăraţi urmaşi ai Apostolilor. Unde este deci Biserica despre care Mântuitorul Hristos a zis că porţile iadului nu o vor sfărâma?

Credinţa ortodoxă – cea care a păstrat cel mai fidel tezaurul învăţăturii mântuitoare vestite lumii de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mai apoi de trimişii Acestuia, adică de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora – numeşte Biserica Mireasă a lui Hristos, Trupul lui Hristos. Înţelegem de aici că Biserica este acel loc mai presus de spaţiu, în care omul se întâlneşte cu Dumnezeul cel Viu. Nu este nicidecum o simplă instituţie pământească, ci este cadrul în care creatul se uneşte cu necreatul, dumnezeirea cu omenirea, în care făptura cea căzută se înnoieşte, îşi află nădejdea vieţii nemuritoare. Înnoirea vieţii creaturii se realizează prin intervenţia Duhului Sfânt. Duhul Sfânt se revarsă din omenitatea slăvită a lui Hristos şi însufleţeşte Trupul Său care este Biserica. Pogorârea Duhului Sfânt nu transformă natura oamenilor şi a lucrurilor, ci modul lor de existenţă. Omul rămâne tot natură creată, dar se oferă să existe şi se învredniceşte a exista trăgându-şi viaţa nu din posibilităţile sale vitale – care sunt trecătoare şi stricăcioase – ci din însăşi iubirea şi comuniunea cu Dumnezeu.

Inima oricărui om care trăieşte în Hristos şi mărturiseşte credinţa cea adevărată se face astfel Biserică. Comunitatea ai cărei membrii vieţuiesc, fiecare în parte, împlinind cuvântul dumnezeiesc cel nemincinos, este Biserica lui Hristos.

Trupul Mântuitorului Hristos a fost în vremea vieţuirii sale pe pământ şi este şi acum, în sânul Sfintei Treimi, un trup deplin omenesc, îndumnezeit însă, pătruns până în cele mai adânci fibre de Duhul cel dumnezeiesc. Tot astfel şi Biserica are un chip văzut, care s-a conturat în lume la Cincizecime şi care constituie o punte între fiinţa dumnezeiască şi cea omenească. Aceasta înseamnă că locaşul de cult şi comunitatea creştinilor, pe care îndeobşte le numim biserică, sunt de fapt ferestre către Biserica cea una, sfântă, adevărată: în ele şi prin ele suntem atraşi şi începem să dorim a gusta din viaţa cea nouă întru Hristos; în ele şi prin ele intrăm în comuniune cu Dumnezeul cel Viu, cu sfinţii din toate timpurile, cu sufletele celor adormiţi din veac. Prin Sfântul Botez omul se face mădular al Trupului lui Hristos, al Bisericii şi îşi păstrează această calitate atâta vreme cât crede în Mântuitorul Hristos, moare vieţii lumeşti şi trupeşti şi viază sorbind puterea cea nouă, din cer, a harului dumnezeiesc, merge statornic pe calea virtuţii, pe care ne-a predanisit-o Dumnezeu şi Omul Iisus Hristos. Celui ce nu întrupează în viaţa sa acestea, apartenenţa numai de formă, cu numele, la Biserică nu îi aduce nici un folos, ci implicit este exclus din sânul ei şi socotit eretic şi schismatic.

Din faptul că este Trup al lui Hristos, înţelegem că Biserica este un organism ierarhizat în care nu toţi au aceeaşi slujire. Pe de o parte, toţi, de la patriarh până la cel mai neînsemnat creştin, sunt mai întâi credincioşi, chemaţi să-şi lucreze mântuirea şi să agonisească Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Pe de altă parte unii credincioşi au primit de la Hristos o slujire deosebită. Însă mădularele Bisericii se află într-o nedespărţită unire, între ele însele şi deopotrivă cu Hristos; au legătură funcţională precum mădularele unui trup: ochi, urechi, mâini, picioare şi altele. Nici unul nu este independent de celelalte, ci toate împreună slujesc întregului. Harismele (darurile) sunt felurite, dar acelaşi este Duhul care le împarte.

În chip văzut Biserica este condusă de episcopi şi preoţi, dar în chip nevăzut Hristos Însuşi o conduce, de aceea slăbiciunea firi omeneşti nu o pătează. Biserica nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută: chipul văzut al Bisericii se prelungeşte în nevăzut, iar nevăzutul  penetrează văzutul cu dumnezeirea lui. Lucrările Duhului se fac cunoscute prin oameni, atâta vreme cât oamenii se fac vase ale Duhului Sfânt. Aşa cum trupul este nedespărţit de cap, tot astfel Biserica este nedespărţită de Hristos. Din El îşi trage izvorul fiinţării. Întru El rămâne veşnic neclătinată şi biruitoare.

Au fost perioade tulburi în istorie, când Biserica a viat în câteva persoane. Spre exemplu Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Marcu al Efesului, fiecare în vremea lui, mărturisind dreapta credinţă, au întrupat Biserica. Clerul acelor vremuri în majoritate căzuse din har, căzuse în înşelare, se depărtase de adevărul dumnezeiesc şi prin vieţuire şi prin mărturisire. Dar Biserica lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu, nu a pierit, căci Dumnezeu întotdeauna şi-a avut aleşii Lui întru care Şi-a lucrat toată voia Sa cea sfântă.

Fiecare mădular în parte – fiind vorba de persoane cu voie liberă – se află în pericol în orice clipă, supus ispitei vrăjmaşului şi pizmaşului diavol, care caută neobosit să-l surpe. De aceea în fiecare moment creştinul trebuie să se acordeze cu întregul, trebuie să lucreze neîncetat în deplină unitate cu Biserica, cu Duhul Sfânt care la rându-I lucrează neîncetat spre mântuirea tuturor.

Este necesar deci să facem deosebire între Biserică şi membrii ei, chiar dacă pe de altă parte ea îi cuprinde. Adevăratul ei conţinut îl constituie Hristos cel sfânt şi cei ce îşi actualizează continuu comuniunea cu El, biruind păcatul şi moartea. Biserica este izvorul sfânt care îi tămăduieşte pe bolnavi, dar nu se molipseşte de microbii lor, ci-i dizolvă. Ea niciodată nu este desfigurată de neputinţele şi patimile omeneşti, căci şi-a aflat plinătatea în Hristos, Cel ce a îndumnezeit întru Sine firea omenească.

Câţi sunt ochii care să vadă acestea, mai ales în vremurile noastre? Stăpâniţi de pofte trupeşti, cotropiţi de materialism, oamenii de azi nu mai văd nevăzutul, ci ca nişte orbi se tot afundă în mocirlă, bătându-ţi joc până şi de cele mai nobile simţăminte – ale lor şi ale celorlalţi. Cei ce se zbat însă nemulţumiţi de lipsa de orizont a vieţii pământeşti şi răspund chemării Domnului, vor afla mare bucurie: vor afla Biserica cea adevărată şi, până şi în cel mai păcătos om, vor vedea chipul lui Hristos, trăind suferinţa Domnului pentru neamul omenesc cel căzut din cinstea cu care a fost împodobit la creaţie. Cât de mare este făgăduinţa pe care ne-o face Dumnezeu prin Biserică!

Pr.Cristian Guiu