Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Catolicism.

de admin

Părintele Rafail Noica despre ortodoxie

12:34 pm, februarie 19, 2011 în Catolicism, Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Erezii, Parintele Rafail Noica de admin

Iată vedem un Apus, care de 1000 de ani nu a mai cunoscut Biserică, de când Roma s-a despărţit de Biserică, şi a căzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totuşi, acum, Apusul, în mare măsură, vine la Ortodoxie, sau poate nu în măsură aşa mare, dar în comparaţie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la Ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cat de neortodocşi au fost străbunii lor ?”, care n-au ştiut de Ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut de Ortodoxie, aşa cum ştiu fii lor de astăzi ?

Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: în baza cuvintelor dumnezeieşti, a vieţii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrăjmaşi (când noi eram vrăjmaşii, el ne-a iubit şi s-a jertfit), cum putem gândi că Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre pierzanie (pentru că nu-s ortodocşi) ? Însă, am văzut-o, tot pe pielea mea, că nu numai ce numim noi Ortodoxie, este Ortodoxie ! Vă spun că Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca pe firea adevărată a omului, către care tânjeşte tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, Ortodoxia, noi suntem ortodocşi, dar vai de ortodoxia noastră! Părintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, şi pe Acela L-au rastignit”.

Dar, când zic că Ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă fie greu să înţelegeţi aceasta. Eu am trăit-o (iarăşi vă zic) tot pe pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în protestantism, şi intrând înapoi în Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie şi împărtăşanie, a început în mine să trăiască o viaţă şi să-mi dezvăluie nişte lucruri de unde am înţeles că numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele acestea, pământul pe care toţi îl caută, drept şi strâmb.

Aşa că, greutatea Bisericii şi greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, că nu trebuie să micşorăm importanţa a ceea ce numim „Ortodoxia” […] ( Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare şi prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului, prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arătat-o Hristos; dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze şi, prin cinstit sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgam de seamă să nu pierdem Ortodoxia) iar, pe de altă parte, a fi ortodox înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiască dragoste, până şi pe vrăjmaş. Nu ne încumetăm, la nivel ascetic, să iubim pe draci sau aşa ceva, fiindcă sunt prea puternici faţă de noi, şi riscăm să cădem în plasele lor, aşa cum a suferit părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experienţă ne-a dezvăluit el (las carte să ne spună mai departe), însă în nevoinţă noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui Dumnezeu, sfinţii ajung la măsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoară şi Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu sileşte pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileşte să iasă dintre aceia. I-ar dori cu preţul jertfei lor, i-ar dori mântuiţi.

Deci, apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi şi îl putem înţelege pe Dumnezeu cel adevărat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni şi pe vrăşmaşi, şi a avea încredere în Dumnezeu. Dacă cineva îşi pune problema, şi mulţi, poate toţi şi-o pun: oare numai ortodocşii se mântuiesc? – eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar răbda gândul că cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu aş putea fi în afara ortodoxiei, şi aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adică, dacă cel din afară ortodoxiei neapărat se pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea lui şi nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: Dacă în mine, păcătosul, se găseşte destulă dragoste să mă gândesc şi la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai puţină dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, şi cu conştiinţa că Dumnezeu iubeşte mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta şi atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toţi, şi îmi caut în ortodoxia pe care am găsit-o şi în care mă aflu şi în care cred, îmi caut mântuirea [...]

Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi înşine, şi unii pre alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam”. Dacă încrederea pe care o avem în Dumnezeu şi în dragostea Lui, o încredinţăm la toţi cei din alte confesiuni, ba şi religii, ba şi pe atei (ce ştim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arătat în istorie) şi ne ocupăm de mântuirea noastră, şi, dacă nu vrem să fim egoişti, purtăm în rugăciune şi pe aceştia (Doamne, mântuieşte-ne pe noi, şi lumea Ta întreagă!), mântuirea noastră nu este şi nu poate fi egoistă, şi dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă peste întreaga lume.

( extras din conferinţa „Ce este omul?”,

6 noiembrie 2006, Alba-Iulia )

de admin

Catacombele Romei – Părintele Cleopa

11:15 pm, ianuarie 5, 2011 în Catolicism, Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Dacă am venit de la moaştele Sfântului Mare Ierarh Spiridon de la Kerkira din Corfu, peste Marea Adriatică am mers cu un vapor cu şase etaje, şi am mers 330 de km până la portul Bari. Aici se află moaştele Sfântului Mare Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, la care ne-am închinat. De acolo am plecat la Neapoli; acolo e şi Vezuviu – vulcanul cel mare. La portul Neapolelui e Marea Tiraniană.

Am luat-o cu acceleratul la Roma, unde am ajuns a doua zi, când a răsărit soarele. Şi am stat la Roma trei zile. Acolo era un cunoscut de-al Părintelui Ioanichie, un inginer, care a fost în ţară la noi. Ne-a condus săracul, cu maşina lui. Multe am văzut la Roma, acolo am văzut şi catedrala Sfântul Petru, unde sunt moaştele Sfântului Apostol Petru, catedrală cu 25 de altare, unde slujeşte papa. După aceea am vizitat muzeul din Vatican, care e unul din cele mai mari muzee ale lumii. M-au durut picioarele cât am mers prin palatul acela.

Tot ne arătau: Capela Sixtină, etc. nu mai ajungeai la lumină. Numai balcoane aurite, numai picturi, numai sculpturi, numai busturi de aur, de marmură, fel de fel de minunăţii. Eram obosiţi, că am intrat la 9.30 în Muzeul Vatican şi am ieşit la 14.30. Şi n-am văzut decât o parte a lui, nu l-am văzut tot. – Părinte, dar luxul acesta este plăcut lui Dumnezeu, aduce vreun folos? – Să vă spun ce este: e plăcut-neplăcut, au fost bani, s-a făcut.

E lux, parcă în lux stă Dumnezeu? Dar acolo este muzeu, dacă a fost împărăţia papei atâţia ani, că stăpânea şi pe împăraţi. Nici un împărat din Europa de Apus nu se ungea fără voia lui. Stăpânea şi armata şi biserica. Pe atunci s-au făcut lucrurile acestea groaznice, acum nu s-ar mai putea face. După catedrala Sfântul Petru, am vizitat catedrala Santa Maria Maggiore; mare biserică, făcută de Sfântul Constantin cel Mare.

Aici sunt picturi bizantine, o frumuseţe rară. Care aţi fost la Ierusalim, catedrala din Betleem, cât este de mare, încape cu tot cu cruce într-însa. Santa Maria Maggiore înseamnă Sfânta Maria Mare pe limba lor. Şi catedrala San Giovani, Sfântul Ioan Evanghelistul, straşnică catedrală şi alte biserici. Columna lui Traian; am fotografiat-o, vedeţi pe sală.

Am vizitat şi teatrul Maximus şi alte edificii, că Roma are peste cinci milioane de locuitori, dar are clădiri vechi: Arcul lui Constantin cel Mare, Forul Roman, Forul lui Adrian, Columna lui Antonin şi câte şi câte. Şi am vizitat şi vestitul Coliseum. Vai şi amar cât sânge de creştini s-a vărsat acolo. Dumneavoastră nu ştiţi! Gândiţi-vă că 300 de ani Biserica noastră a fost persecutată de 11 împăraţi tirani de la Roma. Atunci s-au făcut milioane de sfinţi, iar la Roma s-au făcut 6 milioane de martiri, de mucenici.

Prigoana şi persecuţia asupra Bisericii a ţinut de la Nero până la Sfântul Constantin cel Mare. Şi bieţii creştini, atunci nu numai că nu-ţi dădea voie să te închini lui Dumnezeu, dar era destul să te arate pe tine unul că tu eşti creştin, şi atunci te dădea la fiare, atunci te răstignea, te băga în cuptoare, te dădea la lei.

Şi de marea prigoană şi de focul prigoanei care era, ei au făcut săracii pe sub pământ biserici şi mănăstiri. Am fost la Coliseum unde au pătimit martirii şi am văzut cele mai cumplite unelte cu care îi chinuiau pe sfinţi acolo. Am văzut cuştile leilor şi a panterelor şi a tigrilor şi a leoparzilor.

Coliseumul este o clădire rotundă mare, unde intrau 100.000 de spectatori să vadă cum îi mâncau fiarele pe creştini, cum îi răstigneau pe creştini, cum îi fierbeau în călduri pe sfinţi. Am fost acolo şi am văzut unghiile de fier, că spune în Vieţile Sfinţilor că-i strunjeau cu unghii de fier. Sfântul era legat de un lemn sau de-o cruce şi un unghiile de fier îi rupeau carnea.

Şi unghiile de fier le-am văzut, că se păstrează ca obiecte de muzeu; sunt sute. Sunt nişte lanţuri, cum sunt acelea de la puşcăriaşi şi au gheare de oţel ascuţite pe ambele părţi, cu două tăişuri şi sunt ascuţite ca briciul. Şi când prindeau pe sfânt şi când trăgeau pe dânsul în jos, căngile acelea de oţel făceau zece brazde de carne odată, şi tot sângele îl pierdea.

Am văzut acestea pline de sângele martirilor. Când ai vedea ce e acolo! Vai de noi şi de noi, că noi n-am suferit nimic pentru Biserica lui Hristos, sfinţii lui Dumnezeu care îi avem în calendar cât au suferit! Multe ar fi de spus, dar să trecem peste toate, cea mai inpresionantă privire care ne-a fost la Roma au fost catacombele Romei.

La câţiva metri sub pământ te cobori şi e o împărăţie creştină, cum a zis Deciu: „Degeaba vrei să distrugi împărăţia creştină de pe pământ, că ea s-a întemeiat sub pământ”. La câţiva kilometri de Roma încep catacombele Romei. Ia gândiţi-vă voi, când o cârtiţă face muşuroi, o vezi că ea scoate ţărâna afară, mişcă. Dacă ai săpa, o prinzi atunci, că ea scoate ţărâna la suprafaţă. Cum s-a scos atâta ţărână să facă un oraş aşa de mare sub pământ, şi nimeni să nu vadă ţărâna?

Aici e ceva! Am întrebat pe ghizii care conduceau: „Domnule, atâtea biserici şi spitale şi cimitire sub pământ, zeci de metri, atâtea străzi, cum s-au putut face de nu i-a prins, mai ales că-i urmărea aşa de tare?” Ce făceau săracii? Numai papa Damas avea 4000 de gropari şi papa Urban – că toţi papii aceştia îi avem uite colo în calendar – Sfântul Leon, papa Romei, Sfântul Grigorie al Romei, Sfântul Urban sunt toţi sfinţi, că nu erau atunci catolici, eram o singură Biserică, până la 1054 nu existau catolici sau protestanţi, toţi erau ortodocşi.

Şi sfinţii papi care conduceau Biserica la Roma stăteau ascunşi în pământ. Aşa de tare îi căutau. Pe cine îi căuta? Întâi îi căuta pe arhierei, pe mitropoliţi şi pe preoţi, ca să-i omoare, ca să nu aibă poporul capi. Ei n-aveau nevoie de popor, că ziceau: „poporul dacă n-are cine să-i înveţe credinţa, îi întoarcem la închinarea de idoli”. Dar aceştia erau căutaţi mai tare şi de aceea puneau armata prin catacombe; prin munţi îi căutau, unde să-i găsească pe conducătorii Bisericii.

Numai papa Damas avea 4000 de gropari, îi conducea unul Diogene. Aceştia săpau acele tuneluri. Dar ce făceau cu ţărâna? O puneau în tărgi pe roate, în căruţă, şi în puterea nopţii săpau în malul fluviului Tibru – Tibrul trece prin mijlocul Romei – şi ţărâna o dădea toată noaptea în apa Tibrului. Şi până în ziuă astupau gaura, puneau pietre şi nisip, şi chiar dacă trecea o corabie nu ştia ce a fost acolo. Şi toată ţărâna o dădea în apa Tibrului şi din apa Tibrului se ducea în mare.

Şi aşa ţărâna de sub pământ nu ştia nimeni unde se duce. Cum şi-au făcut ei acolo atâtea lucruri? Să vezi acolo picturi din secolul I, din secolul II, din secolul III! Acolo e începutul picturii bizantine – din catacombe a început. Să vezi Mântuitorul cu mielul după cap. Să vezi săpată în piatră nunta din Cana Galileii, înmulţirea pâinilor, intrarea Mântuitorului în Ierusalim, să vezi atâtea şi atâtea altare şi atâtea morminte şi atâtea locuri şi ascunzători.

În catacombe dacă nu ţii spatele celui dinaintea ta, că ghizii merg înainte, e pericol de moarte, nu te mai găseşti; atâtea ascunzători sunt. Că ne-a spus ghidul: „Să vă ţineţi de spatele celui din faţa voastră, că dacă nu ştii şi calci în altă parte, te-ai pierdut! Te mai găseşte din atâtea hrube câte sunt acolo?” Numai catacomba Sfântului Calist are 20 de km pe sub pământ şi e ţesută ca sita. Gândiţi-vă ce e acolo! Străzile merg în toate părţile şi sunt făcute cu piatră şi sunt becuri puse.

Da, că altfel pe întuneric acolo e iad, nu mai poţi pe întuneric să răzbaţi. Să vezi acolo altare şi biserici. Când intrai la catacombe, intrai în genunchi, iar când treceai dincolo o biserică de femei şi biserica de bărbaţi. Biserica de bărbaţi deoparte – cum scrie acolo în latineşte – şi bazilica de femei de altă parte, iar drept înainte baptisteriul – aghiasmatarul –, unde îi boteza pe cei care treceau la creştinism. Să vezi şipuri cu apă precum cristalul, mese de piatră, scaune. Într-un loc erau vreo 30 de capete de martiri.

Căci atunci când îi mâncau fiarele sau le tăiau capetele la Coliseum sau la teatrul Maximus, porunceau la soldaţi să ducă trupurile lor în Tibru, toate sfintele moaşte, ca să nu le fure creştinii şi să le aibă de blagoslovenie în casele lor. Şi soldaţii puneau în căruţe resturile care rămâneau de la fiare şi plecau la Tibru. Creştinii ieşeau pe altă parte prin munţi cu pungi cu bani de aur şi le ziceau: „Hai la catacombe cu ele!” Şi aşa au ajuns atâtea sfinte moaşte în catacombe.

Într-un loc era o grămadă cât casa asta, numai bucăţi de cap, mâini, picioare; ardeau candele de aur la ele. Ce era? Scria: „Aceste resturi sunt rămase de la mâncarea fiarelor în arene şi au fost ascunse în catacombe”. Şi căruţele pline de sânge pe osii, tot închegat, cum au adus acele resturi de martiri, că soldaţii le-au lăsat cu tot cu căruţe. Le ţineau ca obiect de muzeu. Într-un loc am văzut un ulcior mare de lut şi am întrebat:

„Ce e cu dânsul?” Şi scria: „Acesta este ulciorul în care aduceau vin pentru Preacuratele Taine, pentru Liturghie”. Că aveau biserici mari. Într-un loc ardea o candelă şi era o cruce mare albă şi scria: „Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Flavia fecioara, care a fost mâncată de lei şi capul şi mâna dreaptă i s-au adus aici”, cât a putut fi luat din arenă. Dacă mergeai mai încolo, vedeai morminte în formă de arc: „Aici se află cutare martir, aici cutare…”, că ce puteau căpăta din arene aduceau în catacombe, dar cele mai multe erau aruncate de păgâni în apa Tibrului.

Când am ajuns la mormântul Sfântului Tarsisius am plâns, că pentru mine nu erau o noutate catacombele. Eu le-am povestit cu lacrimi în ochi la atâta popor cu zeci de ani în urmă, că citisem toată istoria lor în „Tezaurul liturgic” şi în „Biserica din catacombe”, dar nu le văzusem, iar acum mergeam pe acolo. Când am ajuns la mormântul lui Tarsisius, pruncul acela martir de 10 ani care a murit pentru Sfintele Taine, acolo era scris în latină, franceză şi engleză. Bietul Ioanichie ştia franceză, din care ne traducea, şi din italiană aveam inginerul care cunoştea şi ştia şi Părintele Ioanichie puţin.

Ce-i aici? Martirul lui Hristos, Tarsisius, a murit aduncând Preacuratele Taine la temniţa Eschiliană la anul 301, în ziua cutare, la ora cutare. Acolo au plâns mulţi oameni şi s-a oprit şi ghidul, că acolo-i mormânt mare şi-i pictată viaţa martirului. Şi era totul organizat – unde era mai grozav ne adunam cu toţii, că eram mulţi turişti şi vorbea la toţi odată.

Aici unde este martirul Tarsisius, eu ştiu pe de rost viaţa lui. Cum a fost? Pe vremea lui Diocleţian, ultimul prigonitor, în ajunul marelui Constantin, primul general al armatei lui Diocleţian era Sfântul Sebastian – este în calendar la 18 decembrie, cu Sfântul Modest într-o zi. El a condus pe creştini în taină şi i-a ajutat 20 de ani.

Era ostaş, ofiţer mare la împărat, şi nu numai aşa, dar el şi scria cu mâna edictele care se dădeau de împărat contra creştinilor, iar pe de altă parte le spunea: „Fugiţi şi vă ascundeţi, că uite ce ordine s-au dat”. Era mare ajutător creştinilor. El s-a descoperit cu ocazia lui Marcelin şi Marcu, care ştiţi istoria, cei doi fraţi.

Atunci s-a descoperit el că e creştin. Împăratul Diocleţian, marele prigonitor, a dat ordin să trimită în catacombe 14 regimente de armată, ca să-i caute pe creştini. Şi au făcut sute de lăzi de făclii, de torţe. Făceau beţe înfăşurate cu păcură şi cu smoală şi le dădeau foc, că în catacombe, dacă n-ai lumină, acolo mori.

Soldaţii mergeau cu făclii, că armata dacă s-ar fi băgat în catacombe şi ar fi rătăcit, acolo mureau, nu mai ştiau pe unde să iasă. Iar creştinii când vedeau lumini sau simţeau fum de păcură, ştiau că a intrat armata şi se ascundeau în cele mai ascunse locuri. Sfântul Sebastian a scris către papa:

„Părinte, aveţi mare grijă că mai vine o primăvară”. Ei, când anunţau o prigoană, ziceau că vine o primăvară. Acesta era cuvântul secret între creştini: „vine o primăvară”. „Şi iată un edict dat de împăratul, trimitea atâta armată în catacombe şi a zis că unde va găsi creştin, să-l scoată şi să-l piardă cu cele mai groaznice munci. Şi ascundeţi-vă în cele mai adânci catacombe sub pământ, astupaţi gurile catacombelor, astupaţi intrările”.

Că nouă ne-au arătat numai una-două intrări, ca să vedem cum erau: una era peste o rădăcină de copac, intrai în pădure şi de acolo în catacombe. Una intrai printr-un mormânt, era un cimitir la marginea pădurii.

Că mormintele din Occident sunt ca lăzile, sunt de piatră şi au o lespede. Se dădea lespedea la o parte, mormântul era spart şi de acolo mergeai kilometri întregi pe sub pământ până la catacombe. Iar la intrarea în catacombe erau puse santinele creştine, bărbaţi puternici care ştiau să păstreze secretul. Şi era monograma lui Hristos pe care o vedeţi pe Filocalie.

V-aţi pus întrebarea vreodată ce înseamnă? Hristos Împăratul, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Aceasta o purtau creştinii la mână în timpul celor mai mari persecuţii. Şi când intrai în catacombe, veneai cu soţia, cu copiii, santinela care păzea intrarea întâi zicea: „Adă mâna încoace”. Şi dacă vedea monograma, bine, iar dacă nu, îl oprea, ca să nu fie spion, că aşa mulţi au intrat şi au omorât zeci de mii de creştini. Şi avem alte semne şi simboluri în catacombe. Să vezi peştele în catacombe – ihtis pe greceşte – sculptat şi pictat în bisericile de acolo. Ihtis pe greceşte are iniţialele de la „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.

Peştele, porumbelul, crucea. Când te duceai în casa unui creştin, bunăoară satul acesta era păgân, dar erau 10-20 de familii de creştini, şi tu, fiind creştin, dacă te-ai dus la masă, creştinul avea ordin aşa de la episcopii din catacombe: „Voi când împărţiţi mâncare să o împărţiţi în cinci, iar dacă aveţi peşte la masă să nu puneţi pe masă mai mult de doi peşti”. Şi eu când veneam la matale la masă şi mă pofteai, te ştiam că eşti creştin.

După ce? Vedeam cinci pâini şi doi peşti, simbolul Evangheliei. Creştinii purtau toiege, aşa îi învăţau preoţii din catacombe. Şi el stând de vorbă cu tine, făcea un peşte pe pământ, nu crucea, că nu era cunoscută. Ihtis – adică Hristos. Şi când mergea printre creştini, se ştia: „Ăsta cu toiagul a făcut semnul peştelui, se vede că e creştin”. Aşa se cunoşteau. Aveau simbolurile lor cu care se cunoşteau, ca să nu-i prindă păgânii. Atunci au început să folosească toaca, toaca asta de lemn cu care toacă în jurul bisericii.

Aceea de fier a ieşit în secolul XII, în timpul lui Alexie Comneanul, pusă de el în Sfântul Munte, dar toaca de lemn e foarte veche. Asta la catacombe a slujit mult ca semn de adunare a creştinilor. Un creştin se făcea nebun toată viaţa. A luat cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Cel nebun pentru Hristos e mai înţelept decât toată lumea. Înţelepciunea lui Dumnezeu, nebunia lumii.

Ăsta se făcea nebun. Prin satele acestea erau creştini amestecaţi cu păgâni, dar ei se păzeau tare să nu se descopere unii pe alţii. Cel nebun lega o scândură de gât şi trecea pe stradă şi bătea semnele slujbelor. Şi păgânii ziceau: „A, nebunul acela cu scândura de gât!” Şi când bătea o dată, zicea alte cuvinte neînţelese. Şi când anunţa de trei ori, creştinii ziceau: – Măi, a bătut toaca. – Ce-a zis? De câte ori a bătut? – A bătut de trei ori – Sfânta Treime. Mergem cu copiii la botez. Toţi pregăteau copiii, că adunarea în numele Sfintei Treimi era botezul.

Şi toaca mergea prin sat şi creştinii anunţau botezul că a bătut de trei ori. Şi când mergea prin sat şi bătea ca ciocănitoarea, anunţa privegherile şi atunci se făceau cununiile. – Măi, a bătut aşa des pe toacă, a anunţat privegherile şi cununiile. Şi ştiau că merg la cununie în catacombe, pe unde ştiau că sunt intrările secrete. Aveau toate semnalele pe toacă şi acel „nebun” făcea cel mai mare serviciu Bisericii lui Hristos, anunţând pe creştini să ştie când să vină la biserică şi cu ce să fie pregătiţi, pentru cununie sau pentru altceva.

Crezi că era ca acum, cu cruce pe vârful bisericii şi să tragă clopotele şi toaca şi noi să stăm acasă? Şi să ai libertate să te duci pe la mănăstiri? Ehei, stai că la sfârşitul lumii spune că are să fie prigoană de mii de ori mai grea. Toţi sfinţii spun şi Mântuitorul spune, dar noi n-am apucat vremurile acelea, noi n-am suferit nimic, noi stăm în rai pe faţa pământului, cum stăm acum. Şi atunci ştiai: „Gata, a trecut toaca, a făcut semnele, pregăteşte-te, cutare…

La care biserică mergi? La Sfânta Cecilia, la Sfântul Sebastian, la sfântul cutare, la Sfântul Calist…”. Că ei aveau bisericile lor, erau organizaţi pe sub pământ, cu parohiile lor, cu episcopii lor. Aşa era pe timpul când a pătimit Sfântul Tarsisius pruncul. Sfântul Sebastian a scris: „Retrageţi-vă în cele mai adânci catacombe, astupaţi gurile catacombelor şi ieşirile, ca nu cumva să prindă păgânii secretul şi să intre după voi”.

Şi el i-a mai rugat ceva: „Fraţilor, vă rugăm din inimă, primăvara care vine, la temniţa Echiliană sunt 3500 de creştini bătrâni şi tineri, femei şi copii şi tot felul, care mâine la ora trei îi scoate la mâncarea fiarelor”. Am fost unde i-au mâcat, am văzut şi cuştile leilor şi toate. Că nu i-au dat o dată, ci de zeci de mii de ori i-au scos acolo pe creştini în trei sute de ani. Ăsta a fost un caz. Şi l-a rugat Sfântul Sebastian pe părinte: „Părinte, vă roagă cei de la temniţe să trimiteţi Preacuratele Taine, ca înainte de a merge la măselele leilor să primească pe Hristos.

Au la închisoare pe preotul Lucianus, care are aproape 90 de ani şi se roagă cu lacrimi ca să ajungă Sfintele Taine la ei, ca mai înainte de a-şi vărsa sângele pentru Hristos şi a-şi da viaţa, să-i împărtăşiţi ca să se întărească cu Hristos”. Ce rugăciune era atunci! Persecuţia pe timpul lui Diocleţian – ne-a arătat ghidul de la Roma, că eram atent – era în cinci feluri. Mai întâi, dacă te prindea că crezi în Hristos, te dădea afară din serviciile statului, nu aveai voie să ai serviciu la stat. Era prima persecuţie. A doua persecuţie, îţi lua averea. „N-ai voie să ai nimic, nici o avere, dacă eşti creştin”.

A treia persecuţie, dacă nici aşa nu te lepădai de credinţă, te punea la munci obşteşti. De la munţi şi până la Roma, conductele de apă, cele mai grele munci ale oraşului le făceau cu creştini pedepsiţi, care nu se lepădau de Hristos. Zeci de mii mureau de foame, că le dădeau mâncare puţină şi munci grele, să moară făcând canale şi cazărmi şi orice aveau ei nevoie.

Aceasta era a treia persecuţie. Care nici aşa nu se lepăda de sfânta credinţă, de împărăţia cerurilor, îi băga la temniţă. A patra era temniţa. Şi în temniţă îi ţinea ani de zile. Şi dacă nu se lepădau, a cincea persecuţie te aştepta mâncarea fiarelor, sau arderea pe rug, sau răstignirea, sau căldările cu smoală şi cu plumb topit, cu ulei încins; asta îi aştepta. Aceşti creştini de la temniţa Eschiliană care îi scotea a doua zi la moarte răbdaseră toate celelalte persecuţii şi erau de mai mulţi ani la închisoare, iar acum erau la ultima persecuţie, să-i scoată la mâncarea fiarelor.

Şi au scris ei Sfântului Sebastian, iar Sfântul Sebastian, pentru că era general creştin, a pus la uşa temniţei caporali de schimb creştini, santinele creştine, că erau şi în armată creştini. Şi a pus comandantul gărzii pe un ofiţer, unul Radus, tot creştin: – Măi Radus, mâine are să scoată la moarte atâţia fraţi de-ai noştri. Tu ai grijă ca să vină Sfintele Taine. Dar trimite să aducă Sfintele Taine de la catacombe.

Că acolo erau biserici, pe sub pământ. Erau şi în Roma vreo 60 de biserici, dar nimeni nu ştia unde sunt. În beciuri, sub case, prin podurile creştinilor, în case. Nimeni nu ştia pe unde erau preoţii, că aici, în Roma, ţineau legătura cu cei din catacombe. Calea Apiană, vestita Cale Apiană, care scie acolo în „Biserica din catacombe” şi în „Fabiola”. Am călcat-o cu nevrednicie acum şi mă sfiam să merg pe ea, că noi mergeam cu taxiul:

„Vai! Aşa se merge pe aici? Cât sânge s-a vărsat şi câte lacrimi pe acest drum!” Acum este asfalt şi-i spune Apia Antica – Calea Apiană între Roma şi catacombe. Mergeam, erau copaci de o parte, asfalt, păduri, frumos. Ehei, cu câtă frică şi cutremur se mergea pe aici! Şi a zis Sfântul Sebastian: „Dar băgaţi de seamă, Calea Apiană este foarte păzită, că se ştie că face legătură între catacombe şi oraş! Să nu cumva să trimiteţi un om zdravăn, voinic, care ar părea că-i vrednic să facă legătură, ceva.

Să puneţi o babă bătrână, şchioapă, cu o traistă rea în spate sau un copil nebăgat în seamă. Dacă îl întreabă de unde vine, că acolo-s păduri, să zică: «Vin de la bureţi!» ca să nu bănuiască că aduce ceva sau că face ceva legătură”. Când a venit scrisoarea Sfântului Sebastian, era duminică. Bisericile erau pline de lume şi bătrânul patriarh a anunţat din altar:

– Dragi fraţi, mai vine o primăvară peste noi – adică o prigoană. Iată ce ne scrie fratele nostru Sebastian, generalul: să astupăm uşile catacombelor, intrările, să ne băgăm în cele mai ascunse locuri şi, totodată, să trimitem Preacuratele Taine că la temniţa Eschiliană se roagă cu lacrimi de sânge 3500 de fraţi ai noştri care mâine vor fi scoşi la amfiteatrul Maximus şi la Coloseum să-i mănânce fiarele, şi ei îşi doresc să primească Sfintele Taine.

Dar auzi ce spune: să trimitem Sfintele Taine sau printr-un copil mic, sau printr-o bătrână, sau printr-un bătrân nebăgat în seamă, cu o traistă veche, îmbrăcat rupt, ca nu cumva paznicii care-i păzesc să-i poată afla pe aceştia că fac legătura între catacombe şi Roma.

Şi acum, după ce au citit aceea, a întrebat patriarhul în biserică: – Ei, care are curajul să se ducă cu Sfintele Taine? – Părinte, mă duc eu. Erau oameni de jertfă. – Nu, nu, nu, a zis patriarhul. S-a aflat altul, care ştia intrările. – Nu trimitem oameni mari. Uite ce scrie aici. Acela ştie de ce: „Un copil”. Atunci se ridică un copil, numai zece ani avea: – Părinte, mă duc eu cu Sfintele Taine. – Mă copile mă, dar tu ştii ce înseamnă Sfintele Taine?

– Vai de mine, e Trupul şi Sângele Domnului. – Dar dacă te prinde cineva şi ţi-l ia? – Părinte, eu mor şi nu le dau. – Măi băiete, dar dacă te întâlneşti cu cineva? – Nu spun, că eu mor şi nu spun. Şi atunci patriarhul era bucuros pentru că un copil se oferea, dar se temea: „Măi, dau Sfintele Taine, se poate să le profaneze, să cadă în mâinile unui păgân, păcatul e al meu”.

Erau părinţii lui la biserică, taică-său şi maică-sa. Şi îi cheamă: – Ce ziceţi, să trimit copilul ăsta? Dar părinţii se temeau: – De, noi l-am învăţat că Sfintele Taine sunt cu adevărat Trupul şi Sângele Domnului. Dar ştim noi? Minte de copil! Dar dacă vrea el… El când are să se împărtăşească nu se supără. Se roagă mult, posteşte. Noi îl învăţăm, că în toată sâmbăta se pregăteşte de împărtăşit. Se împărtăşau creştinii în fiecare duminică pe vremea aceea. În fiecare duminică. Duminică dimineaţa în zori de zi se împărtăşeau – Stato die ante decem conveniret, după cum spune Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian.

Şi a zis bietul patriarh: – Măi copile, dar dacă te prinde? – Nu le dau, părinte. A luat atunci patriarhul cinci pâini şi vin curat, care le aduceau cu mare greutate de unde îl căpătau, şi a făcut Sfânta Liturghie, a chemat Sfântul Duh şi a sfinţit şi a prefăcut toate pâinile şi vinul în Trupul şi Sfângele Domnului. După aceea le-a împachetat în pânză curată, a pus procoveţe, a pus sfânta anafură şi a făcut un pacheţel cam mare.

Şi Sfintele Taine când mergi cu ele pe drum – că eu le-am purtat atâţia ani – n-ai voie să le porţi la subsuori, ci totdeauna în partea inimi, aici. – Măi copile, poţi să duci aşa pachetul? – Îl duc, părinte. A pus într-o traistă veche pachetul şi deasupra de pachet a pus nişte şervete vechi cu un fel de pâine, cu nişte ceapă, ca să creadă că-i mâncarea băiatului.

Şi după ce le-a pregătit toate, când să plece copilul, a îngenuncheat toată biserica să se roage să întărească Dumnezeu pe copil să ajungă la cei care aşteptau moartea. Şi toţi au îngenuncheat – şi arhiereii şi preoţii – şi s-au rugat pentru copil: „Să-l păzeşti, Doamne, să ajungă Sfintele la cei ce le doresc”. După ce s-au rugat, a pus mâna pe capul copilului şi i-a zis: – Ştii pe unde să ieşi din catacombe? – Ştiu. Dar i-a dat doi oameni gospodari şi le-a zis: – Duceţi-l până la Calea Apiană să-l scoateţi în cutare loc.

Să nu grăiască cu nimeni şi să meargă cu frica lui Dumnezeu, zicând rugăciuni. Şi toţi s-au uitat după copil. „Uite copilul ce odor duce la el, duce Sfintele şi la atâta lume, care merg la moarte”. A plecat copilul. L-au scos oamenii din catacombe şi când a intrat pe Calea Apia Antica aceasta – erau drumuri rele pe atunci, nu ca acum cu asfalt – l-au întrebat: – Copile, ştii drumul? – Ştiu de aici.

Şi a plecat. Şi iaca ispita! Când a ajuns în marginea Romei, acolo era şcoala unde învăţa el, că era elev de 10 ani. Iar copiii, ca şi copiii, când l-au văzut cu pachetul acela, cu traista, au sărit la el: – Măi Tarsisius, ce-ai acolo? – Bureţi am. Nu voia să spună. Şi pe fugă, ei după el. Nu l-au prins. A fugit copilul. În timpul acela, Sfântul Sebastian a văzut că nu vin Sfintele Taine şi ora trece, iar la ora trei trebuia să-i scoată pe soldaţii creştini de gardă, că erau ordine şi paraordine, se schimba garda şi intrau păgânii, nu cei pe care i-a pus el.

Nu se mai putea face mişcarea asta cu Sfintele Taine. Intrau ofiţeri păgâni şi un caporal tot păgân, care era împotriva lui Hristos şi a Sfintelor Taine. Şi atunci ca să se grăbească în timpul cât era garda lui, a trimis pe Radus ofiţerul. Acela era un om spătos, voinic, înalt ca un brad: – Du-te, Radus, pe Calea Apia, şi vezi ce-i întâlni, femeie, copil, bătrân… Trebuie să vină Sfintele, că dacă nu vin, ăştia merg la moarte cu oleacă de îndoială, zic că nu au Sfintele Taine. Şi cât i-ar întări Sfintele Taine pe ei! S-a dus Radus.

Copilul, după ce a fugit de la şcoală şi nu l-au prins copiii, iaca iese un fierar, care potcoveşte caii, boii. Era păgân şi, când a văzut că copilul fuge şi ţine ceva în traistă – un pachet –, ce a zis? Pe atunci creştinii, unde, îi mâncau fiarele pe martiri, pe ucenici, trimiteau copiii să fure vreun os: „Du-te măi, adu de la mână un os, de la picior, un os cât de mic!” – sfinte moaşte pe care le avem acum.

Era mare preţ că aducea osul unui martir care a pătimit, că acela făcea minuni în casa ta. Şi trimiteau copiii să fure oasele, că pe copii nu-i suspectau tare. Şi ce a zis fierarul ăsta păgân când a văzut că copilul fuge şi ţine strâns un pachet? „Ăsta e un drac de copil de creştin care a furat oase din arenă, care rămân de la lei”. Şi a strigat după el: – Stai, măi copile!

Şi copilul pe fugă. Copilul, mai sprinten. Dacă a văzut fierarul că nu-l poate prinde, a zvârlit cu o osie de fier ce avea în mână. Şi l-a lovit pe copil în cap. Când l-a lovit, i-a crăpat capul. Copilul a căzut jos ţinând strâns pachetul cu mânuţele. În timpul acela venea şi ofiţerul Radus. Drept atunci a rânduit Dumnezeu. Când a văzut că a căzut copilul, a strigat la fierar: – Stai, măi, criminalule! Ce ai făcut? De ce ai lovit copilul? Acela a văzut că e ofiţer, s-a pus pe fugă.

Ce, ştia că e creştin? Era autoritate. Când a zis ofiţerul „Stai!”, acela a fugit. Ofiţerul s-a apropiat. Copilul era în agonia morţii, dar îl vedea pe ofiţer că venea la biserică şi îl cunoştea. Şi ofiţerul când l-a văzut, n-a ştiut că copilul are Sfintele, dar a văzut că are ceva la dânsul. L-a luat în braţe, copilului îi curgea sângele din cap, şi prin lacrimi şi sânge l-a cunoscut pe ofiţer.

Şi când a văzut că-l cunoaşte, el ţinea strâns pachetul cu Sfintele Taine, nu era sigur că-l vede pe Radus. Şi a strigat acest cuvânt şi a murit: – Radus, Radus, dacă eşti tu, nu da Sfintele Taine! Acest cuvânt a mai zis şi a murit în braţele ofiţerului. Auzi ce grijă a avut copilul! Ultimul lui cuvânt! Că el a zis acolo în biserică: „Eu viu nu le dau!” Ai văzut copil de creştin de pe atunci! A murit cu acest cuvânt: „Radus, Radus, nu da Sfintele Taine!” Zicând aceasta, a murit.

Ofiţerul, când a văzut că copilul are Sfintele Taine, a plâns, a luat în braţe copilul şi Sfintele Taine şi l-a dus acasă la Casianus, profesorul din Roma, unde era biserică înăuntru. El ştia ce biserici sunt în Roma. Şi i-a zis: – Măi frate, păstrează odorul acesta. Uite un martir care a zburat la cer aducând Sfintele Taine la ceilalţi. Uite! Şi a luat el pachetul şi a început a plânge că vedea că erau picături de sânge din capul copilului pe pachetul cu Sfintele Taine.

El era martir înainte de martiri, că şi-a vărsat sângele înainte de a se împărtăşi aceia cu Sângele lui Hristos. Şi s-a dus Radus la temniţă, iar când a ajuns acolo, i-a găsit pe toţi în genunchi la rugăciune. Toţi se rugau împreună cu preotul să vină Sfintele Taine. Şi Radus i-a adunat pe toţi şi le-a ţinut o predică: – Fraţii mei creştini, suferiţi de atâţia ani, dar câţi au murit în temniţa asta şi s-au dus la cer.

Bucuraţi-vă! Nu vă mâhniţi, fraţilor, că Hristos v-a împlinit cererea. Iată a ajuns la voi Însuşi Hristos viu, cu Trupul şi Sângele Său. Dar gândiţi-vă că cel ce a adus aceste Preacurate Taine, a zburat înaintea voastră la ceruri. Uite un copil de zece ani a murit în braţele mele ţinând strâns pacheţelul şi strigând cu toată inima: „Radus, Radus, dacă eşti tu, nu da Sfintele Taine!” Şi zicând acestea, a adormit copilul. Au plâns toţi şi s-au înflăcărat.

Şi atunci s-a dezbrăcat unul cu o haină mai curată care o avea şi a pus-o unde era un loc mai curat în temniţă, apoi au desfăcut pachetul şi au găsit acolo şi scrisoarea de la catacombe: „Am trimis Sfintele Taine şi ne rugăm în biserică – ei n-au contenit în biserică de a se ruga – să ajungă Preacuratele Taine la voi, ca să vă fie spre îmbărbătare, sfinţire şi înnoirea puterilor sufleteşti”. Şi i-a împărtăşit cu Preacuratele Taine preotul Lucianus pe toţi, iar peste o oră a venit garda păgână şi i-a schimbat pe aceştia care în taină erau creştini, dar nimeni nu ştia.

Şi a dat ordin Diocleţian: „Creştinii care merg la mâncarea fiarelor să fie dezbrăcaţi de hainele lor şi să fie îmbrăcaţi cu piei de dobitoace: de oi, de capre, de viţei, de cai”. De ce? Când i-ar vedea fiarele, să nu-i mai socoată oameni, să sară mai tare pe ei. Şi i-au scos împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Şi leii, când au ieşit, au făcut aşa o roată de trei ori şi se uitau la dânşii.

Iar preotul, bătrânul, le-a zis: „Dragii mei, îngenunchiaţi, că-i ultima rugăciue”. S-au rugat la Dumnezeu ca prin dinţii fiarelor să meargă la cer. Şi după ce s-au rugat şi s-au iertat unii pe alţii, leii au început să-i mănânce. Am fost la cuştile acelea de fier unde stăteau leoparzii, tigrii, panterele şi leii. Am fost şi leam văzut acolo şi ne zicea: „Uite, de aici a dat drumul la lei, uite aici i-a mâncat”.

Şi sus priveau în amfiteatru o sută de mii de spectatori cum îi mănâncă fiarele. O femeie avea copilul în braţe când a scos-o în arenă şi copilul, când a văzut că leul a pus labele pe pieptul mamei sale, a ţipat şi l-a iritat. Şi atunci leul s-a întors şi a prins capul copilului ca o nucă. Şi a rupt şi mâna dreaptă a femeii şi pe copil deodată l-a omorât. Şi în câteva ceasuri au rămas din ei grămezi de oase.

Leii erau plini de carne, de sângele martirilor, cu labele însângerate şi mustăţile şi gurile pline de sânge. Stăteau tolăniţi la soare sătui de carne de martiri, căci pântecele leilor se făcuseră morminte de martiri. Şi am văzut rămăşiţele acestor martiri care au murit în anul cutare. În altă parte altele de altădată care au fost la fiare, că nu numai acum au fost daţi. Şi când am ieşit din aceste catacombe de la Roma, am ieşit cu jumătate de inimă: „Ia, măi frate, o mână de ţărână de aici că asta toată e udată cu sânge de martir”.

Am luat şi noi cum am putut. Şi aceia s-au dus la cer şi noi îi pomenim acum: „Sfinte mare mucenic Gheorghe, roagă-te lui Dumnezeu!” şi atâţia sfinţi. În calendare sunt trecuţi o parte, dar în mineie sunt mai mulţi şi în martirologul roman. Şi vă spun, dragii mei, de aceea să cinstiţi pe sfinţi, că sfinţii lui Dumnezeu şiau dat viaţa şi şi-au pus sufletul pentru Hristos.

Mântuitorul a spus: Cel ce mărturiseşte pentru Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi pentru dânsul înaintea Tatălui Meu care este în ceruri… Cel ce îşi cruţă sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va afla. Deci Biserica noastră s-a împodobit ca cu o porfiră cu sângele a zeci de milioane de sfinţi mucenici. Pe unde te duceai, numai morminte de sfinţi. Şi ce puteai să faci, că o catacombă avea 20 de kilometri. Noi am mers două ore şi ne-am întors înapoi. Când ne-am ridicat deasupra, ne arătau munţi, ogoare de porumb, grâu, copaci şi ne spuneau: „Pe acolo tot catacombă este”.

Dar zic eu: „În cât timp se poate vizita catacomba asta?” „Cam într-o lună jumătate-două, ca să o vezi toată”. Atâtea biserici şi minuni am văzut pe sub pământ. Şi la catacomba Sfintei Domitilla şi la a Sfântului Sebastian şi a Sfintei Cecilia, cea oarbă. Să vedeţi acolo cum s-a întemeiat Biserica noastră. Când am fost la Ierusalim am zis: „Din Mormântul Domnului a înviat Hristos!”, iar acolo am zis: „De sub pământ a înviat Biserica lui Hristos trei sute de ani!”.

Căci catacombe nu erau numai la Roma, ci erau şi în Cartagina Africii şi în Nicomidia, unde este Turcia astăzi, că era reşedinţa de vară a lui Diocleţian. Au fost peste 750 de km de catacombe pe sub pământ făcute de creştini, în timpul marilor persecuţii şi necazuri de atunci. Iată cum a trăit Biserica noastră. Astăzi suntem liberi, ne trage clopotul, ne sună toaca, ne cheamă preoţii la biserică să se citească Evanghelia şi Apostolul şi să ne ţină predici, şi nu mergem, că suntem liberi.

Atunci uite cu câtă greutate ţineau credinţă. De aceea s-au făcut sfinţi, şi auzi ce spune Scriptura: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel! Şi iarăşi: Sfinţilor care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale întru dânşii! Dar vă spun: Toţi sfinţii lui Dumnezeu spun şi Mântuitorul o spune: Înainte de vremea cea de la urmă o să vină prigoană mai mare peste Biserică. Pentru că Sfântul Ioan Evanghelistul la Apocalipsă zice: Am văzut sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea care au dat-o.

Şi strigau către tronul mielului, către tronul lui Hristos: Până când, Doamne, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru de la cei ce locuiesc pe pământ? Şi auzi ce le-a spus Mântuitorul: Staţi şi aşteptaţi până ce vor plini şi cei dimpreună cu voi care vor veni la sfârşitul veacurilor. Şi iarăşi spune Sfântul Ioan: Am văzut mulţime mare de sfinţi îmbrăcaţi cu haine de in albe şi purtând ramuri de finic. Şi erau din toată limba şi neamul sub cer şi nimeni nu-i putea număra.

Şi strigau: Aliluia, aliluia, aliluia, slavă şi mântuirea este a Dumnezeului nostru în vecii vecilor. Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au albit în sângele Mielului. Sfinţii n-au luat plată, ei stau în rai, dar n-au luat împărăţia cerurilor până nu vin şi sfinţii cei de la sfârşit. Şi de aceea v-am spus: Noi, săracii de noi, suntem în timpurile cele mai fericite că avem libertatea să ne închinăm oricând, oriunde, e mare fericire pe noi.

Noi n-am suferit nimic pentru dragostea Mântuitorului, dar în sufletele noastre şi în adâncul inimii să fim hotărâţi să suferim, că Mântuitorul spune: Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Deci pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor milioanelor de sfinţi care au suferit pentru Biserica noastră, să fie mila Domnului cu noi cu toţi, să ne mântuim şi noi şi dumneavoastră să vă meargă bine în veacul de acum şi în cel viitor.

Amin.