Ce este Biserica?

10:52 am, iunie 28, 2013 în Despre Biserica de admin

Cel puţin o dată în viaţă, îndeosebi în necazuri şi în momente de cumpănă, glasul tainic al conştiinţei şopteşte sufletului fiecărui om: Caută scăparea în Biserică! Şi pentru că şoapta conştiinţei devine incomod de insistentă, şi pentru că amărăciunea vieţii nu ocoleşte pe nimeni, mulţi sunt cei ce o ascultă şi-i urmează îndemnul. Dintre aceştia mulţi însă, puţini sunt cei ce rămân fii statornici ai Bisericii, pentru că vrăjmaşul diavol urzeşte sminteala, iar cei nepricepuţi cad pradă minciunii: se poticnesc de neputinţele preoţilor şi ale credincioşilor. Până să-L găsească pe Dumnezeu, după care sufletul său însetează, cel ce intră în biserică o întâlneşte mai întâi pe gospodina de la lumânări, cicălitoare şi atotstăpânitoare, neîntrecută în a păzi cu neînduplecare respectarea rânduielilor bisericeşti şi grabnic sfătuitoare. Ajunge astfel să se ruşineze chiar şi numai pentru că i-a trecut fugar prin minte ideea că Biserica, această instituţie retrogradă, care prin practici medievale atrage şi îndobitoceşte prostimea – cum bine se spune la televizor şi în presă – îl poate ajuta. Preferă deci să se roage în cămara ascunsă a inimii Dumnezeului său şi să-şi „spovedească” necazurile în faţa icoanei sau a vecinului, decât să-şi încredinţeze tainele sufletului unui popă afacerist, alcoolic sau afemeiat.

Cu adevărat, nicicum nu poate fi justificată nevrednicia unora dintre slujitorii Bisericii, însă nedreaptă este osânda ce cade, fără drept de apel, asupra Bisericii înseşi din pricina acestora. Pe de altă parte înfricoşător de mare este paguba pe care diavolul o aduce acelor suflete în care toarnă necurăţia clevetelilor meschine şi ucide dorul după Dumnezeu, îndepărtându-le de Biserică. Pentru că această rătăcire se întemeiază pe necunoaşterea scripturilor, pentru că ignoranţa întunecă orizontul multor credincioşi – creştini după Botez, dar străini de Biserică sau chiar duşmani ai acesteia – ne simţim responsabili a risipi măcar în parte norul neştiinţei, aducând câteva lămuriri. Inspirându-ne din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii vom încerca să răspundem la întrebarea „Ce este Biserica” şi implicit „Cine este Biserica”, pornind în demersul nostru de la cele mai simple şi lumeşti înţelesuri la cele mai adânci şi dumnezeieşti.

Ce este Biserica?

I.

Îndeobşte numim biserică locaşul sfânt, public, consacrat lui Dumnezeu, unde se adună creştinii pentru ca laolaltă să ia parte la aducerea Sfintei Jertfe a Mântuitorului Hristos şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Încă de la începuturile creştinismului, începând cu sec. al II-lea, creştinii au început să-şi ridice locaşuri proprii de rugăciune, adică biserici, iar în vremea împăratului Constantin cel Mare, care prin edictul de la Milan a dat libertate creştinismului, încep a se construi nenumărate locaşuri de închinare. Însuşi împăratul împreună cu mama sa, Sfânta Elena, au zidit mari biserici în Betleem, Ierusalim, Constantinopol, Roma ş.a.

Astăzi, chiar şi în aglomeraţia marilor oraşe, locaşul bisericii de departe atrage atenţia. Nu numai locul în care a fost plasată îi evidenţiază prezenţa, ci însăşi înfăţişarea exterioară, mult deosebită de arhitectura clădirilor obişnuite, ne vorbeşte despre rosturile ei.

Spre exemplu, ca să ne înveţe că Mântuitorul Hristos se află în permanenţă în mijlocul credincioşilor Săi, biserica se zideşte, pe cât este posibil, în mijlocul parohiei, pe un loc mai ridicat. Apoi, forma ei ne vesteşte mântuirea: forma alungită, dreptunghiulară, care în partea de răsărit se încheie cu un semicerc numit absidă – cea mai veche formă a bisericilor creştine – o aseamănă cu corabia lui Noe în care şi-a aflat izbăvirea de potop pârga întregii făpturi, cuvântătoare şi necuvântătoare; forma de cruce – care a început să se răspândească mai ales de când împăratul Constantin cel Mare a primit crucea ca semn de apărare şi scut al imperiului său şi al creştinismului – este însă cu mult mai grăitoare: prin patimile Domnului Iisus Hristos durerea, întristarea, moartea, păcatul au fost biruite.

Chiar şi în afara dumnezeieştilor slujbe, singură împărţirea spaţiului bisericii şi ţesătura de icoane ce o împodobeşte, dau mărturie că biserica este calea care înalţă de la pământ la cer:

-         pronaosul sau tinda este partea prin care se intră în biserică; aici sunt zugrăvite chipuri de ctitori, voievozi, cuvioşi şi cuvioase, pustnici şi pustnice – cei ce caută mântuirea; bisericile mai vechi au şi un pronaos exterior, un pridvor străjuit de coloane

-         naosul este partea de mijloc a bisericii, cea mai încăpătoare, unde stau credincioşii la rugăciune şi unde sunt pictate scene din viaţa şi lucrarea Mântuitorului în lume, chipuri ale sfinţilor mucenici, ierarhi, proroci, ucenici ai Domnului

-         altarul este partea cea mai sfântă a bisericii unde se află Sfânta Masă pe care se aduce Jertfa cea nesângeroasă a Noului Testament, sub chipul pâinii şi al vinului, la Sfânta Liturghie; pe boltă este zugrăvită Maica Domnului, cea care petrece cel mai aproape de Tronul dumnezeiesc, pe pereţi chipuri ale Sfinţilor Părinţi care au avut un important rol în alcătuirea şi slujirea Sfintei Liturghii (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie cel Mare, Sf. Arhidiacon Ştefan), iar mai sus Sfinţii Îngeri slujind Liturghia cerească, Cina cea de Taină sau alte scene din istoria Bisericii, legate de Sfânta Liturghie

Cel ce-şi îngăduie răgazul de a păşi pragul bisericii urcă o tainică scară: naosul semnifică pământul, lucrarea în lume a puterii dumnezeieşti, văzutul, trupul omenesc, iar altarul este tărâmul nevăzutului, al desprinderii de lume, închipuind cerul, taina Treimii, dumnezeirea nevăzută, sufletul omului. Înaintând spre răsărit, căci astfel orientat este altarul bisericii, omul ce-şi deschide ochii sufletului Îl află pe Hristos – Răsăritul cel de Sus, Lumina lumii, Care va veni a doua oară dinspre răsărit, spre a ne învrednici de Împărăţia Sa. El este prezent în chip real în Sfânta Împărtăşanie ce se păstrează pe Sfânta Masă şi tot celui ce crede se face călăuză spre o a altă dimensiune a existenţei – cea a Tronului de sus pe care şade Tatăl, Părintele ceresc.

Ţesătura de icoane ce acoperă pereţii şi turla bisericii, precum şi iconostasul (peretele de lemn sau de zid care desparte naosul de altar), dincolo de faptul că ne predă în imagini întreaga învăţătură de credinţă creştină, ne şi şopteşte tainic: în biserică lumea se înnoieşte, făptura omenească se curăţă de păcat, golul imens deschis de căderea omului între cer şi pământ se umple, distanţa dintre om şi Dumnezeu se anulează.

II.

Tot Biserică numim şi comunitatea celor ce, ca pecetluire şi plinire a credinţei lor, primesc botezul în numele lui Hristos.

Din Sfânta Scriptură, mai precis din Faptele Sfinţilor Apostoli, aflăm că prima comunitate de creştini a răsărit în lume la cincizeci de zile după Învierea Mântuitorului Hristos şi la zece zile de la Înălţarea Sa cu trupul la cer, când Duhul Sfânt Mângâietorul este trimis în lume şi pogoară asupra ucenicilor Domnului, care erau adunaţi „toţi împreună în acelaşi loc”, în locul cunoscut din Ierusalim. Astfel că cei ce până atunci se ascundeau înfricoşaţi, temându-se să nu aibă aceeaşi soartă cu Învăţătorul lor ce fusese răstignit, încep să propovăduiască mulţimilor „despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”, cu uşurinţa şi cu înţelepciunea celor mai experimentaţi vorbitori, deşi ei erau oameni simpli, neînvăţaţi. „Fără de carte şi simpli” îi numeşte Sfântul Apostol Luca (Fapre 2, 11). Încă din acea zi botează „trei mii” de oameni.

După evenimentul Cincizecimii, Apostolii au purces în întreaga lume să întemeieze comunităţi creştine, Biserici, punând în fruntea fiecăreia câte un episcop, care să poarte grijă de mântuirea sufletelor credincioşilor săi şi pe care l-au investit cu puterea de a  transmite mai departe, la rândul său, însuşi darul preabogat al Sfântului Duh ce i-a fost dăruit. Astfel, de-a lungul secolelor până în zilele noastre ei şi-au împlinit nu numai această sfântă datorie: să-L facă prezent pe Hristos şi faptele Sale mântuitoare în orice loc, prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin săvârşirea Sfintelor Taine, adică a slujbelor Bisericii, ci au transmis neîntrerupt acel dar al Duhului Sfânt ce a pogorât în istorie la Cincizecime, dar care poate fi oricând înnoit.

Prin urmare Cincizecimea a avut loc o singură dată în istorie, dar în viaţa credincioşilor ea are loc în mod repetat. Cei ce urcă pe drumul anevoios al vieţii duhovniceşti şi ating culmile slăvirii lui Dumnezeu şi ale îndumnezeirii, participă şi ei la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Hristos. Fiecare dintre noi se poate învrednici de aceeaşi vedere a lui Dumnezeu şi de aceeaşi împărtăşire din harul Cincizecimii ca şi Apostolii. Cincizecimea reprezintă deci o poartă deschisă pentru totdeauna spre împărtăşirea cu Dumnezeiescul Duh a tuturor celor ce prin credinţă, primind botezul creştin, intră şi participă la viaţa Bisericii.

Pe de altă parte „Pogorârea” Sfântului Duh în Sfintele Taine ale Bisericii este o lucrare continuă în Biserică şi o înnoire neîncetată. Încă dintru începuturi Sfânta Liturghie a constituit centrul vieţii Bisericii, al comunităţilor creştine (în Faptele Sfinţilor Apostoli este menţionată imediat după Cincizecime sub numele de frângerea pîinii).

Important este însă să sesizăm că şi după primirea prin botez a Duhului Sfânt, creştinii nu s-au transformat pe dată în nişte supra-oameni, infailibili în sfinţenie. Citind cu atenţie Faptele Sfinţilor Apostoli, vom observa că şi în acele vremuri, atât de apropiate de lucrarea în lume a Mântuitorului Hristos, când râvna creştinilor era mult mai arzătoare, pentru că evenimentele mântuitoare erau mult mai actuale, vremuri considerate de noi, creştinii de astăzi, de mult apuse şi aproape paradisiace, creştinii nu erau lipsiţi cu desăvârşire de neputinţe. Ba chiar printre Apostoli se iscă neînţelegeri. Botezul cu adevărat ne face să murim păcatului şi să înviem cu Hristos pentru o viaţă nouă, dar nu ne transmite această viaţă nouă în starea ei desăvârşită, în deplina sa maturitate. El ne dă numai germenele, iar  această sămânţă, sădită în inimile noastre, nu poate să crească şi să se dezvolte decât dacă ne aducem fiecare în mod liber contribuţia. Creştinul rămâne un păcătos, dar pentru păcat el cunoaşte un remediu: pocăinţa.

Biserica este alcătuită deci din toţi cei care cred şi-l mărturisesc pe Hristos – ca Dumnezeu şi Om – , care sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi îşi petrec viaţa după poruncile pe care Însuşi Dumnezeu le-a dat lumii. Există într-adevăr şi o ierarhie bisericească, unii dintre membrii Bisericii primind responsabilităţi aparte prin taina hirotoniei, dar aceasta nu înseamnă că singur clerul – adică diaconii, preoţii şi arhiereii – constituie Biserica. Toţi membrii Bisericii, clerici şi mireni, călugări şi cei căsătoriţi, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, tuturor le este accesibilă în egală măsură calea sfinţirii şi a îndumnezeirii şi toţi poartă deopotrivă responsabilitatea. O cinste deosebită se cuvine însă episcopilor şi preoţilor, ca cei ce sunt în Biserică asemenea unor icoane vii ale lui Hristos. Ei sunt trimişii Săi în lume, iar El vrea să-i vadă trataţi ca pe Sine Însuşi şi, în cele din urmă, ca pe Tatăl Său: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă…”.

III.

Înţelesul adânc, deplin al Bisericii nu se identifică însă numai cu locaşul de cult, nici măcar cu comunitatea creştinilor. Faptul că de-a lungul veacurilor, în prigoanele împotriva creştinilor, s-au dărâmat sau au fost profanate atâtea locaşuri de cult, iar ereziile şi schismele n-au întârziat să apară chiar din vremurile apostolice, smintindu-i pe creştini şi fărâmiţând comunitatea cea una, ne face să ne întrebăm: Ce este Biserica?, Unde este Biserica? Iată că în zilele noastre Creştinismul este împărţit în: Ortodoxie, Catolicism şi Protestantism, pe lângă care au mai apărut şi puzderie de secte, fiecare revendicându-şi calitatea de adevăraţi urmaşi ai Apostolilor. Unde este deci Biserica despre care Mântuitorul Hristos a zis că porţile iadului nu o vor sfărâma?

Credinţa ortodoxă – cea care a păstrat cel mai fidel tezaurul învăţăturii mântuitoare vestite lumii de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mai apoi de trimişii Acestuia, adică de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora – numeşte Biserica Mireasă a lui Hristos, Trupul lui Hristos. Înţelegem de aici că Biserica este acel loc mai presus de spaţiu, în care omul se întâlneşte cu Dumnezeul cel Viu. Nu este nicidecum o simplă instituţie pământească, ci este cadrul în care creatul se uneşte cu necreatul, dumnezeirea cu omenirea, în care făptura cea căzută se înnoieşte, îşi află nădejdea vieţii nemuritoare. Înnoirea vieţii creaturii se realizează prin intervenţia Duhului Sfânt. Duhul Sfânt se revarsă din omenitatea slăvită a lui Hristos şi însufleţeşte Trupul Său care este Biserica. Pogorârea Duhului Sfânt nu transformă natura oamenilor şi a lucrurilor, ci modul lor de existenţă. Omul rămâne tot natură creată, dar se oferă să existe şi se învredniceşte a exista trăgându-şi viaţa nu din posibilităţile sale vitale – care sunt trecătoare şi stricăcioase – ci din însăşi iubirea şi comuniunea cu Dumnezeu.

Inima oricărui om care trăieşte în Hristos şi mărturiseşte credinţa cea adevărată se face astfel Biserică. Comunitatea ai cărei membrii vieţuiesc, fiecare în parte, împlinind cuvântul dumnezeiesc cel nemincinos, este Biserica lui Hristos.

Trupul Mântuitorului Hristos a fost în vremea vieţuirii sale pe pământ şi este şi acum, în sânul Sfintei Treimi, un trup deplin omenesc, îndumnezeit însă, pătruns până în cele mai adânci fibre de Duhul cel dumnezeiesc. Tot astfel şi Biserica are un chip văzut, care s-a conturat în lume la Cincizecime şi care constituie o punte între fiinţa dumnezeiască şi cea omenească. Aceasta înseamnă că locaşul de cult şi comunitatea creştinilor, pe care îndeobşte le numim biserică, sunt de fapt ferestre către Biserica cea una, sfântă, adevărată: în ele şi prin ele suntem atraşi şi începem să dorim a gusta din viaţa cea nouă întru Hristos; în ele şi prin ele intrăm în comuniune cu Dumnezeul cel Viu, cu sfinţii din toate timpurile, cu sufletele celor adormiţi din veac. Prin Sfântul Botez omul se face mădular al Trupului lui Hristos, al Bisericii şi îşi păstrează această calitate atâta vreme cât crede în Mântuitorul Hristos, moare vieţii lumeşti şi trupeşti şi viază sorbind puterea cea nouă, din cer, a harului dumnezeiesc, merge statornic pe calea virtuţii, pe care ne-a predanisit-o Dumnezeu şi Omul Iisus Hristos. Celui ce nu întrupează în viaţa sa acestea, apartenenţa numai de formă, cu numele, la Biserică nu îi aduce nici un folos, ci implicit este exclus din sânul ei şi socotit eretic şi schismatic.

Din faptul că este Trup al lui Hristos, înţelegem că Biserica este un organism ierarhizat în care nu toţi au aceeaşi slujire. Pe de o parte, toţi, de la patriarh până la cel mai neînsemnat creştin, sunt mai întâi credincioşi, chemaţi să-şi lucreze mântuirea şi să agonisească Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Pe de altă parte unii credincioşi au primit de la Hristos o slujire deosebită. Însă mădularele Bisericii se află într-o nedespărţită unire, între ele însele şi deopotrivă cu Hristos; au legătură funcţională precum mădularele unui trup: ochi, urechi, mâini, picioare şi altele. Nici unul nu este independent de celelalte, ci toate împreună slujesc întregului. Harismele (darurile) sunt felurite, dar acelaşi este Duhul care le împarte.

În chip văzut Biserica este condusă de episcopi şi preoţi, dar în chip nevăzut Hristos Însuşi o conduce, de aceea slăbiciunea firi omeneşti nu o pătează. Biserica nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută: chipul văzut al Bisericii se prelungeşte în nevăzut, iar nevăzutul  penetrează văzutul cu dumnezeirea lui. Lucrările Duhului se fac cunoscute prin oameni, atâta vreme cât oamenii se fac vase ale Duhului Sfânt. Aşa cum trupul este nedespărţit de cap, tot astfel Biserica este nedespărţită de Hristos. Din El îşi trage izvorul fiinţării. Întru El rămâne veşnic neclătinată şi biruitoare.

Au fost perioade tulburi în istorie, când Biserica a viat în câteva persoane. Spre exemplu Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Marcu al Efesului, fiecare în vremea lui, mărturisind dreapta credinţă, au întrupat Biserica. Clerul acelor vremuri în majoritate căzuse din har, căzuse în înşelare, se depărtase de adevărul dumnezeiesc şi prin vieţuire şi prin mărturisire. Dar Biserica lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu, nu a pierit, căci Dumnezeu întotdeauna şi-a avut aleşii Lui întru care Şi-a lucrat toată voia Sa cea sfântă.

Fiecare mădular în parte – fiind vorba de persoane cu voie liberă – se află în pericol în orice clipă, supus ispitei vrăjmaşului şi pizmaşului diavol, care caută neobosit să-l surpe. De aceea în fiecare moment creştinul trebuie să se acordeze cu întregul, trebuie să lucreze neîncetat în deplină unitate cu Biserica, cu Duhul Sfânt care la rându-I lucrează neîncetat spre mântuirea tuturor.

Este necesar deci să facem deosebire între Biserică şi membrii ei, chiar dacă pe de altă parte ea îi cuprinde. Adevăratul ei conţinut îl constituie Hristos cel sfânt şi cei ce îşi actualizează continuu comuniunea cu El, biruind păcatul şi moartea. Biserica este izvorul sfânt care îi tămăduieşte pe bolnavi, dar nu se molipseşte de microbii lor, ci-i dizolvă. Ea niciodată nu este desfigurată de neputinţele şi patimile omeneşti, căci şi-a aflat plinătatea în Hristos, Cel ce a îndumnezeit întru Sine firea omenească.

Câţi sunt ochii care să vadă acestea, mai ales în vremurile noastre? Stăpâniţi de pofte trupeşti, cotropiţi de materialism, oamenii de azi nu mai văd nevăzutul, ci ca nişte orbi se tot afundă în mocirlă, bătându-ţi joc până şi de cele mai nobile simţăminte – ale lor şi ale celorlalţi. Cei ce se zbat însă nemulţumiţi de lipsa de orizont a vieţii pământeşti şi răspund chemării Domnului, vor afla mare bucurie: vor afla Biserica cea adevărată şi, până şi în cel mai păcătos om, vor vedea chipul lui Hristos, trăind suferinţa Domnului pentru neamul omenesc cel căzut din cinstea cu care a fost împodobit la creaţie. Cât de mare este făgăduinţa pe care ne-o face Dumnezeu prin Biserică!

Pr.Cristian Guiu