Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Despre Sfinți și Sfințenie.

de Filip

Sfantul

12:11 pm, februarie 13, 2012 în Cuvinte de folos, Despre Sfinți și Sfințenie de Filip

Sfântul este cel mai mare viteaz; lumea zace la picioarele lui ca moartă.

După ce omida se preface în fluture, ca un viteaz, fluturele se aşază pe gogoaşa goală.

Dintre magazine, copilul iubeşte cel mai mult pe cel cu jucării. Pentru omul în vârstă, cel mai nesuferit magazin este cel cu jucării pentru copii.

Precum este lumea păpuşilor şi a jucăriilor pentru copil, aşa este lumea din afară pentru un sfânt, din clipa în care sufletul lui se ridică în lumea morală şi dumnezeiască.

Pentru oamenii sufleteşti, descoperirea înşelării de sine este punctul în care se termină o lume şi din care începe o altă lume.

***

Pentru un sfânt, natura reprezintă trecutul. Sfântul şi-a însuşit alfabetul naturii, a citit cuvintele sale, i-a ascultat sunetele, i-a înţeles vorbele, apoi a închis cartea ei.

Numai în omul sfânt natura şi-a ajuns pe deplin scopul. În el, ea a deşteptat omul, i-a arătat pe Dumnezeu şi la urmă s-a retras din faţa lui.

Luptând pe temelia pe care natura i-a aşezat-o sub picioare, sfântul este nevoit să se urce singur pe scările cereşti – cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea – mânat de natură şi tras de Dumnezeu.

Sfântul este nemărginit de recunoscător şi nesfârşit de bun faţă de natură. De aceea şi natura îl socoteşte pe sfânt ca pe singurul ei prieten, neiubitor de sine, pe pământ.

Într-adevăr, nu este privelişte mai mişcătoare pe pământ ca prietenia reciproca dintre sfânt şi fiarele sălbatice.

Şi, cu toate acestea, sfântul priveşte asupra întregii naturi ca omul în vârstă la prăvălia cu jucării. O privire, un zâmbet de milă, o amintire plăcută, şi călătorul prin furtună trebuie să înainteze şi să se înalţe. Trebuie să uite totul, trebuie să părăsească totul, ca să pătrundă totul şi să primească totul.

Pentru un nesăţios, natura închipuie viitorul; pentru un artist, prezentul; pentru un sfânt, doar trecutul.

(extrase din Invataturi despre Bine si Rau – Sf. Nicolae Velimirovici)

de admin

Mucenici ai zilelor noastre

12:32 pm, septembrie 29, 2011 în Despre Sfinți și Sfințenie de admin

Nu e mărturie mai mare a deplinei iubiri a lui Dumnezeu întru Hristos prin puterea Sfântului Duh decât dragostea curată şi necondiţionată a creştinului pentru aproapele său şi pentru toată Zidirea. Dragostea de Dumnezeu arătată prin dragostea de aproapele se vădeşte cel mai adesea în slujirea smerită şi sinceră a celorlalţi, şi îndeosebi în jertfa pentru altul. Să-ţi pui viaţa pentru a ajuta şi sprijini pe altcineva este culmea urmării lui Hristos, împlinirea chemării de a fi fiu al Luminii şi iubitor-de-oameni. Mărturia creştină de a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău – căci cuvântul grecesc „martyria” înseamnă „mărturie” – înseamnă a lucra asemenea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce „pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Slăviţii mucenici urmează jertfa lui Hristos şi, pentru aceasta, au fost socotiţi dintotdeauna apărători ai credinţei, pe care au păzit-o de-a lungul veacurilor întreagă şi neprihănită de toată întinăciunea diavolului. Şi fiecare Biserică Ortodoxă locală care a dat din sânul său mucenici poate fi pe drept socotită a fi fericită de Dumnezeu.

În cele ce urmează, vă vom prezenta pe scurt vieţile unor mucenici ai lui Hristos, mai puţin cunoscuţi, dar nu mai puţin însemnaţi pentru „mărturia cea bună” prin care s-au făcut bineplăcuţi înaintea Domnului.

Sfântul sfinţit-mucenic Maxim (Sandovici) (†1914)

S-a născut în Galiţia, din părinţi binecinstitori, la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea. Trece din adolescenţă graniţa în Rusia, pentru a urma cursurile seminarului ortodox din Jitomir. După absolvire, se căsătoreşte şi este hirotonit preot înaintea întoarcerii acasă.

În scurtă vreme, poliţia austriacă îi descoperă lucrarea pastorală şi misionară ortodoxă, pe atunci interzisă în Imperiul Austro-Ungar, în urma denunţului unui dascăl ucrainean din 1912. Jandarmii îl pun în lanţuri pe părintele Maxim şi-l aruncă în temniţa Lvovului. Acolo a zăcut doi ani, fără judecată, în condiţii cumplite, fiind eliberat la începutul Primului Război Mondial.

Anul 1914 a însemnat însă venirea unui nou val de prigoane asupra credincioşilor ortodocşi: la 4 august, poliţia arestează întreaga familie a tânărului preot; părintele Maxim, tatăl, mama, fratele şi soţia sa sunt siliţi să meargă pe jos, în cătuşe, îmboldiţi de baionete, până la temniţa din Gorliţe. Acolo, sunt aruncaţi în celule separate şi izolaţi.

La 6 august, un căpitan prusac, însoţit de doi soldaţi şi patru jandarmi, l-a adus pe Părintele Maxim din celulă în curtea închisorii, înaintea unei mulţimi de curioşi. Părintele şi-a păstrat pacea şi ţinuta de preot ortodox, când căpitanul i-a smuls crucea de la piept, călcându-o în picioare, apoi a înscris pe el cu creta o cruce, ca ţintă pentru trăgători. În câteva clipe, s-a citit condamnarea la moarte, apoi curtea a răsunat de focuri de armă. Părintele Maxim s-a prăvălit la pământ, rostind cu un glas slab, dar limpede: „Trăiască sfânta credinţă ortodoxă!”

Fiul Sfântului Maxim, care-i poartă numele, s-a întors mai apoi în Gorliţe, ajungând conducătorul unei înfloritoare comunităţi ortodoxe.

În 1994, Biserica Ortodoxă Poloneză l-a proslăvit pe Sfântul Maxim în ceata mucenicilor, rânduind a fi prăznuit la data trecerii sale la Domnul, 6 august.

Sfântul sfinţit-mucenic Rafail din Sisatovaci (†1941)

Născut în 1875 în Serbia, în satul Déronie, primeşte din botez numele Gheorghi. Încă de la zece ani, pleacă la mănăstirea Kóvili, apoi la mănăstirea Bógeani. Se călugăreşte în 1896, la mănăstirea Manasia. Tânărul Rafail sporeşte în viaţa duhovnicească, dobândind multe biruinţe, dar se înţelepţeşte şi în învăţarea meşteşugului zugrăvirii icoanelor, pentru care se şcoleşte la cele mai bune aşezăminte ale vremii – la Belgrad, Moscova şi în Italia. Ne-au rămas de la el catapetesmele mai multor biserici şi mănăstiri din Serbia, numeroase icoane, precum şi portretele unor clerici cunoscuţi de atunci.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Arhimandritul Rafail era igumenul Mănăstirii Sisatovaci, din nordul Serbiei. La 25 august 1941, ustaşii, o grupare paramilitară naţionalistă croată, care avea printre scopuri eliminarea sârbilor ortodocşi din ţinut cu sprijinul şi binecuvântarea bisericii romano-catolice din Croaţia, l-a arestat şi pe Părintele Rafail, împreună cu alţi trei monahi de la Sisatovaci, urcându-i într-un tren spre Slavonska Požega. Pe drum, Stareţul Rafail a fost chinuit sălbatic, lovit cu tot felul de obiecte şi i s-a smuls barba fir cu fir. În lagărul de la Slavonska Požega, pătimirea cuviosului mărturisitor a continuat, iar după chinuri cumplite s-a săvârşit pe 3 septembrie, trecând la Domnul său cel mult-iubit. Nici până astăzi nu s-a aflat locul unde este îngropat.

În 1999, sinodul arhieresc al Bisericii Sârbe l-a proslăvit în ceata sfinţilor sfinţiţi-mucenici, rânduind ca zi de prăznuire data adormirii sale.

Noii-mucenici din Croaţia (†1941-1943)

În ţinutul Balcanilor, în prima jumătate a secolului al XX-lea, îndeosebi în 1913, 1914 şi 1915, s-a pus început unei mucenicii a Bisericii continuată cu aceeaşi tărie şi în a doua jumătate a secolului, sub stăpânirea nazistă şi apoi comunistă. În 1913, Mitropolitul Vichentie al Skopiei (Macedonia) a fost îngropat de viu, împreună cu 157 de preoţi. Începând cu 1941, peste 800.000 de ortodocşi sârbi au fost torturaţi şi ucişi sub regimul nazist al lui Ante Pavelici, în Croaţia, iar alte sute de mii au fost trecuţi cu sila la romano-catolicism, sub ameninţarea cu moartea. Ortodocşii erau atunci siliţi să poate asupra lor o banderolă cu litera P (de la „pravoslav”, ortodox), pentru a-i deosebi de restul populaţiei şi a fi trataţi ca atare.

Episcopului Platon al Bania-Lukăi, arestat de ustaşi, i s-a smuls barba, i s-au scos ochii, i s-au tăiat nasul şi urechile, apoi i s-a dat foc; trupul a fost aruncat în râul Vrbania. În mai 1941, Arhiepiscopul Petru al Saraievoului a fost întemniţat, torturat dincolo de orice închipuire şi ucis prin îngropare de viu, împreună cu alţi 55 de preoţi. Arhiepiscopul Dosithei al Croaţiei a fost bătut şi chinuit cu cruzime de trupele ustaşilor, cu participarea unor călugări romano-catolici, murind mai târziu la Belgrad. În iunie 1941, Episcopul Sava al Plalskiei a fost torturat cumplit într-un grajd, împreună cu câţiva preoţi; în timpul chinurilor, torţionarii au pus la un fonograf o înregistrare a cântării „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Au fost duşi apoi pe muntele Velebit şi aruncaţi într-o groapă comună. În august 1941, la Vrgin Most, 3000 de credincioşi au fost ucişi pentru că au refuzat să treacă la romano-catolicism. În iunie 1941, obştea Mănăstirii Jitomislici a fost executată de ustaşii croaţi, iar un călugăr roman-catolic a încărcat într-un tractor toate bunurile, care a fost apoi arsă şi dărâmată. Numai șîntre august 1941 şi februarie 1942 au mucenicit peste 50.000 de evlavioşi creştini ortodocşi sârbi…

În 1988, sinodul Bisericii Sârbe i-a proslăvit în rândul sfinţilor pe câţiva dintre noii-mucenici pomeniţi mai sus.

Sfântul Ierarh Gorajd al Pragăi (†1942)

Matej Pavlik s-a născut în 1879 într-o familie romano-catolică din Moravia, viitoarea Republică Cehă. Urmând unei tradiţii, studiază la universitatea teologică catolică din Olomouc, unde descoperă lucrarea Sfinţilor Chiril şi Methodie de încreştinare a slavilor, precum şi creştinismul ortodox. După sfârşitul Primului Război Mondial, climatul politic îngăduie întemeierea unor comunităţi ortodoxe (până atunci, biserica romano-catolică obţinuse interzicerea prin lege a Ortodoxiei). În acest context istoric, şi Matej devine drept-slăvitor, în sânul Bisericii Sârbe. Deja un conducător popular, este hirotonit în 1921 episcop ortodox al Moraviei şi Sileziei de către Patriarhul Dimitrie al Serbiei, cu numele de Gorajd – unul din ucenicii Sfântului Methodie.

Vreme de un deceniu, episcopul Gorajd a întemeiat parohii şi a ridicat biserici în toată Boemia. A tradus şi tipărit cărţile ortodoxe de slujbă în limba cehă, şi a ajutat mulţi ruteni şi slovaci să se întoarcă la credinţa părinţilor lor – Ortodoxia.

În 1938, armatele naziste cuceresc Cehoslovacia, iar biserica locului trece sub Mitropolia Ortodoxă a Berlinului. În 1942, un grup de luptători cehi din rezistenţă îl ucide pe Reinhard Heydrich, guvernatorul german al ţării, şi se adăposteşte în subsolul catedralei ortodoxe din Praga, fără ştirea episcopului Gorajd. Câteva săptămâni mai târziu, însă, naziştii descoperă ascunzătoarea şi îi ucid pe toţi luptătorii.

Vlădica Gorajd, din dorinţa de a-şi ocroti turma şi Biserica, a luat asupra sa toată răspunderea pentru cele petrecute în catedrală, iar în curând este arestat şi supus la chinuri. La 4 septembrie 1942, episcopul, preoţii catedralei şi câţiva membri de frunte ai laicatului ortodox au fost ucişi prin împuşcare.

Răzbunarea germanilor a mers şi mai departe, până la executarea în masă a locuitorilor unor sate ceheşti; bisericile ortodoxe din Moravia şi Boemia a fost închise, iar Ortodoxia scoasă în afara legii. Abia după încheierea războiului, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a putut să reapară.

În 1961, Biserica Sârbă l-a proslăvit pe Episcopul Gorajd ca nou-mucenic, rânduind ca zi de prăznuire data muceniceştii sale treceri la Domnul – 4 septembrie.

Grupaj alcătuit de Radu Hagiu
Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”