Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Dreapta socoteală.

de admin

Teologii fara diploma

7:32 pm, martie 12, 2011 în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Dreapta socoteală de admin

Exista un paradox evident intre rigurozitatea acordarii titlului de “teolog” in Traditia Bisericii si usurinta cu care acesta este utilizat in limbajul curent. Astazi, prin “teolog” se desemneaza o persoana care studiaza teologia sau specialistul in teologie. Intelesul pe care Biserica il confera insa acestui cuvant este insa unul mult mai adanc.

Dintre marii sfinti ai Bisericii noastre, supranumele de Teolog il gasim numai langa trei nume, mai exact la Sfantul Ioan Evanghelistul, Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Simeon, “Noul Teolog” . Li s-au atribuit acest nume pentru ca s-a simtit autoritatea cu care ei vorbeau devenind ei insisi izvoare vii ale Teologiei.

In sens larg, in intreaga Traditie calitatea de “teolog” este accesibila oricarui crestin, dupa cum ne invata Evagrie Ponticul: “teolog este cel ce se roaga si cel ce se roaga este teolog.”

Prin urmare, conditia aceasta este data de relatia personala cu Dumnezeu, de comuniunea cu El in taina inimii, si nu de acte si raporturi exterioare. A fi teolog este, potrivit invataturii ortodoxe, o stare launtrica, nicidecum o calificare profesionala.

Mitropolitul Efrem al Bostonului intr-una din cuvantarile sale amintea cum, in urma cu 50 de ani, pe cand era student in cadrul Academiei Teologice, profesorul de Dogmatica Ioan Romanides, i-a povestit o intamplare petrecuta in vremea studentiei sale.

Pentru a obtine doctoratul in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Atena, parintele Ioan, hirotonit preot de curand (1950), trebuia sa-si sustina lucrarea de dizertatie inaintea unei comisii. Subiectul lucrarii era “Pacatul stramosesc”. La multe intrebari ce i-au fost adresate de profesori (dintre care majoritatea obtinusera titlurile academice in cadrul unor universitati romano-catolice sau protestante din Europa), parintele Ioan a raspuns cu abilitate. In final, presedintele comisiei, Dr. Panaghiotis Trembelas, avea sa-i atraga totusi atentia parintelui, in felul urmator:

“Ai multe citate in dizertatia ta din scrierile lui Simeon Noul Teolog”, a spus Trembelas.

“Asa este, domnule profesor”, a raspuns parintele Ioan.

“Trebuie sa le stergi”, a continuat Trembelas. “Simeon nu poate fi citat ca sursa in lucrarea ta, deoarece nu a primit niciodata un titlu teologic academic”.

Parintele Ioan a raspuns cu calm, “Foarte bine, dupa cum spuneti, domnule profesor. Doriti sa sterg de asemenea si toate trimiterile la Matei, Marcu, Luca si Ioan Evanghelistul, deoarece nici ei n-au primit un titlu teologic academic? Ei, de asemenea, sunt teologi fara diploma.”

Este cunoscuta atitudinea lui Panaghiotis Trembelas, un “stalp al teologiei conservatoare”,  cu privire la Sfantul Simeon Noul Teolog, care, in 1974, a declarat  intr-o brosura, chiar daca cu unele rezerve, pentru a nu soca opinia publica, ca vedeniile lui Simeon se explica printr-o simpla tensiune nervoasa! Aceasta afirmatie a lui Trembelas a provocat un val de indignare la Muntele Athos.

“Captivitatea babilonica” a teologiei ortodoxe

Remarca nefericita a lui Trembelas este o dovada solida a unei instrainari ce a afectat pentru o lunga perioada, si inca afecteaza, scolile teologice ortodoxe. Aceasta instrainare este cunoscuta sub numele de “captivitatea latina” sau “captivitatea babilonica” a teologiei ortodoxe – o istorie de peste 200 de ani in timpul careia teologia academica scolastica apuseana (mai bine spus, rationalismul apusean) a influentat academiile teologice din Rasarit.

Mitropolitul Antonie Krapovitsky, parintele George Florovsky , parintele Dumitru Staniloae, au semnalat si combatut aceasta situatie nefireasca conform careia “Teologia Ortodoxa se adapa de la izvoare straine”, in mod repetat, in scrierile lor.

Plecand de la premisa domnului profesor Trembelas, ne este usor sa intelegem de ce unii din liderii Ortodoxiei sunt deschisi unirii cu non-ortodocsii in cadrul Miscarii Ecumenice. Atat timp cat crezi ca Biserica Ortodoxa este indatorata teologic incat nu are inca o teologie a Duhului Sfant, sau are sfinti carora le lipsesc titlurile teologice si care sunt teologi “fara diploma”, atunci te poti simti atras in mod “justificat”, de alte denominatiuni crestine.

Biserica are insa metoda sa traditionala de a pregati membrii clerului, aceasta metoda dandu-si roadele sale vreme de secole, chiar si inainte ca semninariile si academiile teologice sa fie deschise.

Parintele George Florovsky, unul dintre cei mai proeminenti teologi ortodocsi ai secolului XX, nu a absolvit niciodata o academie teologica. Despre pregatirea sa in ale teologiei aminteste: “Nu am avut (daca nu cumva din vina mea) parte de o pregatire teologica obisnuita. Sunt un autodidact in teologie, un fel de diletant, unul care s-a realizat prin propriile mijloace (self-made man), ca sa folosesc o expresie americana. Eu am primit educatie pentru a deveni profesor de istorie si filosofie. [...] Teologia mi-am invatat-o nu in scoala, ci in biserica, doar ca mirean. Mai intai am dedus-o din cartile de slujba si mult mai tarziu din scrierile Sfintilor Parinti.”

Scoala Sfantului Duh

Educatia teologica elementara (dar fundamentala) o putem dobandi prin participarea constanta si cu luare aminte la slujbele Bisericii, cu alte cuvinte, prin participare la viata Bisericii. Acest fapt il invatam si din troparul care se canta la Sfintii Cuviosi: “cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand”, asemenea Sfantului Simeon Noul Teolog (in ciuda faptului ca, potrivit profesorului Panaghiotis Trembelas, sfantul Simeon nu este un “teolog cu diploma”).

Ortodoxia autentica dainuieste in imnografia noastra, in slujbele bisericesti, si in inimile multor clerici si credinciosi.

Iata cum ne invata Troparul Pogorarii Duhului Sfant: “Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaintelepti pe pescari ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant…”

In acest fel, si-au primint Sfintii Evanghelisti Matei, Marcu, Luca si Ioan “diplomele in teologie”. Le-au primit  in “scoala Duhului Sfant”, urmand fagaduintei Mantuitorului: “Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14,26)

Intreaga experienta a Bisericii se intemeieza pe relatia personala cu Duhul Sfant. Nu intamplator ii numim pe sfinti “de Dumnezeu inspirati” sau “purtatori de Dumnezeu”. Nu intamplator alergam la ei pentru a ne vindeca trupeste si sufleteste. Nu intamplator ne inchinam la Sfintele lor moaste si cerem mijlocirea lor.

Despre modul de a teologhisi al Sfintilor Parinti, parintele Florovsky spunea: “Parintii m-au invatat libertatea crestina. Ei au fost mai mult decat simpli legiuitori, au fost adevarati profeti, in sensul propriu al acestui cuvant – ei au contemplat taina lui Dumnezeu (au fost, inainte de toate, oameni de profunzime si credinta). Ei au fost oameni ai lui Dumnezeu.”

Tot el aminteste ca scopul teologhisirii nu este satisfacerea cunoasterii intelectuale “oricat de legitima poate aparea aceasta indatorire, ci pentru a trai – pentru a avea viata din abundenta – in Adevarul care este, intr-adevar, nu un sistem de idei, ci o Persoana, chiar Iisus Hristos. In acest punct, Parintii pot fi singurii ghizi competenti si siguri.”

Articolul de fata nu doreste sa puna in discutie nici necesitatea si nici eficienta studiilor teologice sau teologiei academice. Invatamantul teologic a imbracat de mult structurile si formele invatamantului laic in virtutea raporturilor dintre Biserica si Stat. Ce nu trebuie sa uitam este ca improprierea acestora nu trebuie sa insemne pierdere a ceea ce ne este specific, a ceea ce ne defineste, adica a raportului personal dintre om si Dumnezeu si cel dintre om si om.

Acest lucru il arata parintele Rafail Noica in “Cultura Duhului”: “Biserica – si as zice cultura Bisericii – nu tine a ne informa pentru orisice. Dumnezeu, prin Biserica, tine a impartasi omului. Impartasind omului ceva din viata Lui, daca omul primeste, poate sa mearga mai departe, fiindca, cum scrie in Psalmi, “Adanc cheama catre adanc.” Omul adancindu-se, descoperind adancurile tainelor lui Dumnezeu, cauta mai departe, si merge mai departe; merge nu “studiind,” ci traind merge pana unde, intr-o buna zi, va si sti toate cate stie Dumnezeu.”

Radu Alexandru

de admin

Este timpul prea scurt? Este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea…

11:00 pm, februarie 21, 2011 în Cuvinte de folos, Despre rugăciune, Despre simplitate, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Sfaturi Duhovnicești de admin

De îndată ce veţi fi deprins să nu vă mai agitaţi, veţi putea face orice, indiferent în ce ritm, cu toată atenţia şi repeziciunea dorită, fără să aveţi impresia că timpul vă scapă sau vă depăşeşte prin viteză. E exact ca impresia pe care o ai când eşti în vacanţă. Aşa cum am subliniat mai sus, poţi merge repede sau încet, fără să te ocupi de timp, fără cea mai neînsemnată noţiune de timp, fiindcă nu faci ceea ce eşti pe cale să faci şi fiindcă nu urmăreşti nici un obiectiv precis. Veţi descoperi că vă este posibil să vă rugaţi în toate situaţiile şi că nu există nici o circumstanţă în lume care să vă poată împiedica. Singura piedică adevărată în calea rugăciunii intervine când vă lăsaţi înghiţiţi de furtună, când lăsaţi furtuna să pătrundă în voi, în loc s-o lăsaţi să bântuie în jurul vostru.

A acţiona astfel este în puterea noastră şi trebuie să ajungem la aceasta. Dar aici ca şi în alte domenii se cere un antrenament sistematic şi inteligent. Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând: „Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”. O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem, spre ea ar trebui să tindem. Cum putem ajunge?

Este esenţial să fii la pândă şi treaz, şi totodată calm şi destins, echilibru foarte greu, dispoziţie contemplativă, spre tăcere contemplativă, pe de o parte o disponibilitate trează – în deschiderea totală a unui spirit liber de orice prejudecată, ca şi de orice expectativă – de a permite şocul a tot ce se va întâmpla pe cale; pe de altă parte pacea care va permite să primeşti acest şoc în mod obiectiv, fără să proiectezi asupra lui imaginea distrugătoare a propriului vis interior.

Acum 20 de ani, puţin timp după hirotonisirea mea, am fost trimis înaintea Crăciunului într-un azil de bătrâne. Una din pensionare – care avea să moară mai târziu în vârstă de 102 ani – a venit la mine după terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo. Ea mi-a spus: – Părinte, doresc să-mi daţi câteva îndrumări cu privire la rugăciune. Răspunzându-i să se adreseze altor persoane, ea mi-a spus: – De ani de zile întreb, relativ la aceasta, oameni care au reputaţia că se pricep şi niciodată n-am putut scoate de la ei un răspuns raţional! Aşa că m-am gândit că, întrucât dv. Probabil nu ştiţi nimic în această problemă, s-ar putea să-mi daţi răspunsul cel bun.

Era o intrare în subiect care mă încuraja! Aşadar am întrebat-o:

- Care este problema dv.?

- De 14 ani, recit aproape continuu Rugăciunea lui Iisus şi niciodată n-a simţit prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa cum am putut i-am exprimat gândul meu: – Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!

- Ce trebuie să fac?

Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă: – Ştiţi, merge!

- Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.

- Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.

Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”.

Ea a mai trăit încă vreo zece ani şi spunea că îi era posibil întotdeauna să găsească tăcerea, când însă era liniştită şi paşnică. Aceasta nu înseamnă că ea încetase să se roage, ci că putea păstra câtva timp această tăcere contemplativă. Când spiritul ei începea să se agite, ea se ruga cu voce tare până când îşi recăpăta pacea; atunci ea se regăsea curând cufundată în tăcere.

Am putea face adesea aceeaşi experienţă dacă, în loc să voim cu orice preţ să facem ceva, ne-am mulţumi să spunem: „Mă găsesc în faţa lui Dumnezeu: ce fericire! Să nu ne mai mişcăm!” Cunoaşteţi desigur, din viaţa preotului din Ars, episodul privind pe bătrânul ţăran care petrecea ore întregi la biserică nemişcat şi fără să facă ceva. La întrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el răspunse: „Eu îl privesc şi El mă priveşte!”

Nu putem ajunge la o asemenea rugăciune, decât dacă am putut realiza o anumită calitate a tăcerii. trebuie să începem prin tăcerea buzelor, tăcerea sensibilităţii, tăcerea spiritului, tăcerea corpului. Dar ar fi o greşeală să credem că putem începe cu sfârşitul: tăcerea inimii şi a spiritului.

E necesar să începem prin a pune tăcere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzându-ne să rămânem calmi, să ne destindem, să nu cădem în visare sau în delăsare; este necesar să fim – potrivit formulei unuia din sfinţii ruşi – asemenea unei corzi de vioară, acordată astfel încât să dea nota justă, o coardă nici prea întinsă, gata să se rupă, nici prea destinsă şi incapabilă să vibreze. Pornind de aici, este necesar să ne deprindem a asculta tăcerea, a ne menţine într-o pace absolută: atunci vom descoperi poate, şi mai des decât credem, cât de adevărate sunt cuvintele cu care se încheie Apocalipsa:

”Stau la uşă şi bat”.

(Extras din cartea: Mitr. Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii)