Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Paganism.

de agaton

ÎNVĂTĂTURI CORECTE SI ÎNVĂTĂTURI GRESITE DESPRE AGHEASMĂ SI SLUJBA SFESTANIEI

6:48 pm, decembrie 17, 2012 în Botezul Domnului (Bobotează), Paganism de agaton

-Cine si in ce conditii poate inmulti Agheasma Mare, Mica si Sfantul Mir?

Agheasma Mare nu trebuie sa o inmulteasca nimeni. Agheasma Mică se poate înmulţi, cu condiţia ca Agheazma să se toarne asupra unui vas, în care există apă neîncepută. Nicidecum să nu se toarne apa de asupra aghezmei!

-Cum si cand se foloseste agheasma de la Izvorul Tamaduirii?

Agheasma de la Izvorul Tamaduirii, de la sfintirea caselor sau a fantanilor, a troitelor si oricand se mai face peste an, se stie ca aceasta este agheasma mica si se poate lua dupa anafora.

-Ce se face cu agheasma care a prins miros?

Agheasma care are miros din pricină că a fost pusă într-un vas necorespunzător sau a avut bucăţele de busuioc în ea se toarnă intr-un loc curat, sau la rădăcina unui pom.

- Ce este Sfeştania (Agheazma mică)? Care sunt cele necesare pentru aceasta?

Este slujba de sfintire a apei care se poate face atat in biserica sau in alte locuri, cat si in casele noastre.

Pentru aceasta avem nevoie de: un vas cu apa curata, un mănunchi de busuioc sau alta planta cu care preotul sa stropeasca prin casa, 3 lumanari asezate intr-un vas sub care puneti o hartie ca sa nu curga ceara pe fata de masa, tamaier cu jar sau carbune special, tamaie, un pomelnic cu cei ai casei, un prosop cu care sa se stearga pe maini preotul. Nu puneti busuiocul in vasul cu apa pentru ca se face ceai de busuioc, nu agheasma. Cu agheasma ramasa mai stropiti prin casa (si prin curte daca aveti) si gustati din ea dimineata pe nemancate, dupa ce luati anafura si daca noaptea nu v-ati impreunat cu sotul (sotia). Nu este necesara faina sau malai la acesta slujba.

-Să punem usturoi sau busuioc lângă agheasmă ca sa nu se strice.

Mântuitorul Iisus Hristos întreba: “Dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” (Matei 5;13). Sarea nu se va strica niciodată pentru că aşa a fost făcută de Dumnezeu.  La fel şi agheasma, fiind sfinţită de Dumnezeu, nu se va mai strica în condiţii normale. De aceea nu e nevoie să se pună lângă ea usturoi sau busuioc, sau alte plante (scaieţi, flori etc.).

-Dacă strângem agheasma mare mai mulţi ani la rând, agheasma devine foarte puternică.

Sfânta Agheasmă este una şi aceeaşi în fiecare an şi la orice Sf. Biserică.

-Este păcat să fie făcută sfeştania casei seara. Trebuie făcuta până în orele 12.

Un creştin fierbinte în credinţă face trei curăţenii în fiecare din cele patru posturi mari ale anului: a) Curăţenie de praf, mizerie în toata casa; b)Curăţenie de duhuri rele cuibărite în casă, prin sfeştanie; c) curăţenie în suflet prin mărturisirea păcatelor pe care le-am mai făcut de la ultima spovedanie încoace. Sfeştania casei trebuie făcută de patru ori sau cel puţin o data pe an. Sfeştania casei este o slujbă prin care se cere lui Dumnezeu să fie alungate puterile potrivnice şi să vină binecuvântarea Sa peste casa aceea prin rugăciunile făcute de preot. Ori o rugăciune se poate face oricând, dimineaţa, la prânz, seara sau noaptea.

-In caz de necesitate (rau, frica, ganduri necurate, tulburare, suparare), in timpul zilei, ce se poate lua?

Daca persoana nu a mancat, poate lua anafura, agheasma mica, iar daca a mancat sa se unga cu ulei de la Sf. Maslu sau agheasma pe frunte, sa se afume cu tarnoseala (tarnoseala este o bucatica de panza imbibata in ceara topita luata de la sfintirea unei biserici), sa aprinda tamaie.

-Daca vreun animal de pe langa casa se imbolnaveste, il putem unge cu sfintenii, si cu ce anume?

Crestinii pot stropi cu agheasma vitele sau grajdurilor vitelor, cat si in casele in care locuiesc.

- Ce se face cu Agheasma de la Sfestanie?

Întâi trebuie să o strecurăm foarte bine dacă are în ea resturi de busuioc, deoarece chiar si o sămânţă sau o frunzuliţă de busuioc poate altera un litru-doi de agheasmă. Dacă nu o vom strecura, ci o vom păstra aşa, i se va schimba gustul si se va face amară, nemaiputându-se bea. La fel se va întâmpla şi cu agheasma care va semăna cu ceaiul de busuioc atât la culoare, cât şi la gust. Această agheasmă se poate păstra doar câteva zile deoarece se va face amară.

Aşa cum la Sfânta Împărtăşanie nu se poate pune decât făină curată, vin curat, apă curată (iar preotul care pune alte materii sau pune apă prea multă, foloseşte făină stricată sau murdară, ori vin rău la gust, săvârşeşte păcat de moarte), tot aşa nici în agheasmă nu trebuie să existe alte substanţe. Agheasma se face din APĂ CURATĂ şi nimic altceva, într-un vas curat. Orice altă substanţă care schimbă firea apei o poate face pe aceasta să se schimbe la gust sau chiar să se strice.

Dacă tradiţia Bisericii ar fi învăţat să se facă agheasmă din ceai de busuioc de exemplu, aşa cum deseori se întâmplă din neglijenţa sau neştiinţa preotului, atunci ar fi fost ceva anormal ca să se strice agheasma făcută din ceai de busuioc. Dar dacă tradiţia Bisericii ne învaţă să folosim apă şi precizează să fie curată, să facem aşa şi atunci niciodată agheasma nu se va strica.

Dacă vom căuta explicaţia ştiinţifică a faptului că agheasma nu se strică, desigur că nu vom găsi această explicaţie. Foarte rar au fost cazuri în care agheasma s-a stricat întocmai ca orice apă. Motivele sunt diverse: preotul nu a săvârşit toată slujba de sfinţire a apei, vasul în care s-a sfinţit apa nu a fost curat, sticla în care s-a turnat agheasma după sfinţire nu a fost curată, şi cel mai des întâlnit motiv, agheasma a fost turnată în sticlă cu tot cu resturile de busuioc.

Timp de 7 zile după Sfestanie, trebuie să stropim casa si curtea cu agheasmă. Este bine să si gustăm în fiecare dimineaţă din agheasmă, dar luăm întâi anaforă si apoi bem agheasmă deoarece este Agheasmă Mică. Putem gusta din agheasmă si putem stropi casa nu numai 7 zile după Sfeştanie, ci chiar si după cele 7 zile.

- Cand se bea Agheasma Mare?

Agheasma Mare se bea de la Boboteaza pana in ziua in care este scris pe calendar “Odovania praznicului Botezului Domnului”, adica data de 14 ianuarie. In restul anului nu se bea Agheasma Mare decat doar daca, atunci cand ne-am spovedit, nu am primit dezlegare la Sfanta Impartasanie. Insa chiar si atunci Agheasma Mare ne-o da preotul.

De mentionat ca la stropit putem folosi Agheasma Mare in tot timpul anului.

INVATATURI CORECTE SI INVATATURI GRESITE DESPRE SFANTA BISERICA SI SLUJBELE SAVARSITE IN ACEASTA

-Cum si cand se foloseste tarnoseala?

Tarnoseala este o bucatica de panza imbibata in ceara topita luata de la sfintirea unei biserici. Se aprinde o lumanare, se fac rugaciuni in casa bantuita de duhuri necurate, se aprinde apoi acea panza sfintita si se face cruce cu ea arzand la tocurile de la usi si ferestre si se merge in toate camerele. Se pot afuma si hainele pe care le poarta. Este mai bine (dar nu obligatoriu) sa se faca acestea miercurea si vinerea in post.

-Ne putem inchina cand trecem pe langa o biserica catolica?

Da, ne putem inchina.

-Cum sa procedam cu mergerea la Biserica atunci cand venim din schimbul trei (dupa noapte )?

De la caz la caz, dupa putere si dragoste, dupa credinta si vointa si dupa cat de obositi ne simtim.

-Se fac metanii in biserica? Cand?

In biserica se fac numai inchinaciuni, cu plecaciuni, in afara de anumite zile din Postul Mare, cand trebuie sa faca toata lumea. Metanii se fac in tot cursul anului acasa, iar in perioadele de la Craciun pana la Boboteaza si de la Inviere pana la Duminica Tomii nu se fac metanii.

-Să nu călcăm pragul bisericii pentru că este acolo o candela care arde. Când vii Ia bisericii să nu calci pragul bisericii că in prag sunt sfinte moaşte.

De frică să nu calce pragul bisericii, unii nu vin la biserică. La spovedanie, preoţii de odinioară întrebau pe credincioşi dacă au călcat pragul bisericii, în sensul “dacă s-au dus la biserică”. De asemenea, bisericile vechi aveau uşile scunde şi dacă puneai piciorul pe prag, riscai să dai cu capul de pragul de sus. De aceea se păşea peste prag, cu capul plecat. Dacă plecarea capului era şi “spirituală”, cel ce păşea peste prag se întorcea acasă ca vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, spusă de Hristos (Luca 18;11-14). Sfintele Moaşte nu stau în prag, ci se află pe Sfânta Masă, într-un buzunăraş al Sfântului Antimis.

-Dacă nu ai haine noi nu ai voie să vii la biserică de Paşti.

Într-o parabolă a Mântuitorului, un oaspete este dat afară de la masă pentru că nu avea veşminte alese. Aici Mântuitorul voia să arate că în împărăţia cerurilor nu vom intra oricum, dar nu la îmbrăcăminte se referea EI, ci la suflet. Se spune că un oaspete a fost dat afară de la masă şi s-a întors cu haine noi, dar în loc să mănânce, el a început să pună mâncarea pe haine, spunând că a fost primit la masă nu pentru el, ci pentru haine. Iubiţi credincioşi, spălaţi-vă hainele – chiar cele vechi – spălaţi-vă trupul, DAR MAI ALES SUFLETUL, şi veniţi să-L primiţi pe Hristos cu cântarea: “HRISTOS A INVIAT !”.

-Dacă vrei să blestemi pe cineva care ţi-a făcut rău trebuie să mergi la „Biserica Neagră” si să-ţi facă preotul o “slujbă întoarsă”.

În toată ţara, nu există Biserica Neagră, afară numai de cea din Brasov. Şi apoi preoţii nu fac “slujbe întoarse”, nu blestemă, ci se roagă să vină binecuvântarea lui Dumnezeu peste toată lumea. (Am aflat, spre surprinderea mea, că “slujba întoarsă” ar însemna ca preotul să se roage îmbrăcat cu veşmintele pe dos, la miezul nopţii, cu lumânările întoarse cu capul în jos şi să blesteme pe cel care a făcut răul).

-În decursul fiecărui an trebuie să treci neaparat de 3 ori prin Sfântul Altar dacă vrei să te mântuieşti (bărbat sau femeie).

Bărbaţii nu au voie să treacă prin Sfântul Altar decât în caz de nevoie şi numai cu binecuvântarea preotului slujitor. Femeile nici măcar atât. Ele pot trece prin Sfântul Altar numai atunci când se sfinţeşte sau se resfinţeşte o Biserică şi numai cu binecuvântarea arhiereului care slujeşte atunci.

Se trece numai o singura dată, căci o data ne-am şi botezat, şi mai trebuie ştiut că nu cel ce trece prin altarul Bisericii se va mântui, ci cel care prin credinţă va intra în Altarul Ceresc unde slujesc Sfinţii Îngeri.

-Mireasa trebuie să poarte la slujba de Cununie o păpuşă în sân ca să-i meargă bine în căsnicie.

Nu contează ce are mireasa cu ea sau pe ea pentru a-i merge bine. Ba mai mult, punând o păpuşă în sân este o practica vrăjitorească, iar aceasta îl mânie pe Dumnezeu. Mireasa care este credincioasă şi are suflet bun nu trebuie să poarte nimic în sân şi-i va fi bine pentru că îngerul lui Dumnezeu o va ocroti. Mireasa care este necredincioasă şi are suflet rău orice ar purta, tot rău îi va merge în căsnicie.

-La sfârşitul Sfintei Liturghii, când preotul zice “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, trebuie să faci trei paşi către preot ca să te mântuieşti.

Aceste cuvinte sfinte se rostesc de către preot adresându-se celor pregătiţi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie (post, spovedanie şi să aibă binecuvântarea preotului duhovnic de a se împărtăşi). Ceilalţi nu se pot apropia de Sfântul Potir (adică nu se pot împărtăşi). Deci, nu prin cei trei paşi ne mântuim, ci prin Sfintele Taine (Spovedania, Împărtăşania şi celelalte).

-Dacă treci de trei ori prin Sfântul Altar când se face sfinţirea sau resfinţirea unei Biserici este ca şi când te-ai boteza.

Cu alte cuvinte dacă treci de trei ori prin şcoala de şoferi este ca şi când ai avea carnet, daca treci de trei ori prin sălile unei facultăţi, este ca şi când ai avea diploma de licenţă. Botezul este o Sfânta Taină care nu se poate înlocui cu o altă lucrare a Sfintei Biserici. Trecerea prin Sfântul Altar este un prilej (pentru unii poate unic) de a vedea locul unde preotul slujeşte Sfânta Liturghie, adică Sfânta Masă, peştera Betleemului (proscomidiarul) şi Crucea răstignirii dar acest lucru nu mântuieşte pe nimeni. Se umple de bucurie duhovnicească şi va fi răsplătit de Dumnezeu pentru credinţa cu care a trecut prin faţa Sfintei Mese.

-Putem trece in pomelnicul de la Sfanta Liturghie pe cei sinucisi, necredinciosi, necununati ? Ce putem face pentru ei ? Se pot plati pomelnice anuale?

Nu se trec la pomelnicul de la Sf. Liturghie cei sinucisi si nici cei care traiesc necununati sau in desfranari. Se pot trece la acatiste, paraclise, parastase fara Liturghie. Se poate da un pomelnic anual, dar sa nu uitam sa-i spunem preotului care este situatia.

-Cand si cine poate sa „cada” la Sfintele Daruri?

Caderea la Sf. Daruri este tot un obicei si este falsa aceasta practica cu atingerea de vesmintele preotului, arhiereului, diaconului si cu pasitul preotului peste oameni. Caci multi care s-au culcat pe jos au pricinuit ispita preotului de s-a impiedicat si a varsat Sf. Daruri, facand mai mare pacatul. Deci, nu se recomanda ca sa treaca preotul peste ei cu Sf. Daruri.

-Este bine dacă preotul ne atinge pe cap cu Sfantul Potir, la ieşirea cu Sfintele Daruri?

Acest gest practicat pe alocuri este o formă de binecuvântare, care însă implică un risc enorm pentru preotul care îl practică, riscul de a vărsa Sfântul Potir, ceea ce este un păcat foarte mare. De aceea în ultima ediţie a Liturghierului (Liturghierul este cartea destinată preoţilor, care cuprinde rânduiala câtorva slujbe, între care şi Sfânta Liturghie), în urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, s-a menţionat ca preoţii să nu mai atingă pe credincioşi cu Sfântul Potir, ci să rămână pe loc în mijlocul bisericii, la ieşirea cu Sfintele Daruri.

-Cand si cine poate cere ca preotul sa se dezbrace pe el?

Dezbracarea preotului pe bolnavi, sau inchipuirea inteparii cu Sf. Copie nu este un rau si se recomanda bolnavilor.

-Putem participa la Sf. Liturghie daca suntem certati cu cineva?

Mântuitorul Iisus Hristos spune in Sf. Evanghelie de la Matei ca nu e bine sa fim certati cu cineva cand mergem la biserica si ducem darul nostru la altar. Asta nu inseamna ca trebuie sa stam asa certati si nici sa nu ne ducem la biserica. Adica sa punem peste un rau, alt rau. Cel mai bine este sa mergem la biserica dar sa avem in gand sa ne impacam si sa ne cerem iertare cat mai repede cu putinta.

-Există vreo rânduială care să oblige pe preot să pomenească CU VOCE TARE toate pomelnicele primite la Sfânta Liturghie?

Nu, aşa ceva nu există. Rânduiala Sfintei Liturghii obligă pe preot să citească pomelnicele în taină la Proscomidie. Dacă sunt pomelnice multe şi se vor citi cu voce tare toate, încât credincioşii prezenţi la slujbă vor auzi timp de 15-30 de minute spre exemplu, numai “Ion, Maria, Vasile…”, desigur că se va crea disconfort. Credincioşii se vor plictisi şi vor începe, aşa cum am văzut în multe locuri, fie să se foiască, fie să vorbească sau chiar să iasă afară din biserică.

Este bine să se pomenească cu voce tare doar numele celor ce au probleme speciale, probleme ce se încadrează în aşa-numitele “cereri speciale”. Acestea sunt rugăciuni ce se pot adăuga în caz de nevoie, într-un moment al Sfintei Liturghii. Iată care sunt aceste cereri “la felurite trebuinţe din viaţa omului”:

1. La vreme de neplouare şi foamete.

2. La vreme de necontenire a ploilor.

3. Pentru cei ce călătoresc.

4. Pentru cei bolnavi.

5. Pentru vrăjmaşii cei care ne urăsc şi ne asupresc pe noi.

6. Pentru cei ce sunt în închisori.

7. La năvălirea vrăjmaşilor (război).

8. La boli molipsitoare – pentru ferirea de moarte năpraznică.

9. Mulţumire – pentru câştigarea cererii şi pentru toată facerea de bine a lui Dumnezeu.

10. Pentru cei ce sunt asupriţi de vrăjmaşi.

11. Pentru înmulţirea dragostei şi dezrădăcinarea urii şi a toată răutatea.

12. Pentru cererea şi câştigarea celor de trebuinţă şi folos.

13.  În vreme de orice nevoie şi primejdie omenească.

Este bine ca preoţii să folosească aceste rugăciuni, adaptându-le în funcţie de problemele credincioşilor, chiar dacă credincioşii, din neştiinţă, nu solicită în mod expres preotului să citească pomelnicele lor la aceste cereri.

de admin

Parintele Serafim Rose – Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului ( partea 2 )

9:06 pm, februarie 10, 2011 în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Erezii, Paganism, Parintele Serafim Rose, Pocainta de admin

3. Suferinţa

Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca„Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor, a urmat lupta pentru păstrarea curăţiei credinţei, când mulţi învăţători încercau să substituie învăţăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credinţa noastră este cu adevărat o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se petrece ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.
Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ‘30, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranţă în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ‘60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veţi vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puţine sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.
Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toţi aţi auzit de Alexander Soljeniţîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăţi din copilărie. A dus o viaţă tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustaţă” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin, a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situaţie i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.
Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinţă în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credinţă creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experienţa sa. Monumentala sa carte, Arhipeleagul Gulag, ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.
Soljeniţîn nu este înverşunat după experienţele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credinţa creştină. A înţeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă de înţelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.
Importanţa lui Soljeniţîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraţionar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.
Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esenţial care i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experienţa Gulagului are două feţe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljeniţîn despre modul cum a ajuns la credinţă: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui.”
Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.”
Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experienţă. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferinţă, care este realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a Crucii; iar experienţa din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.
4. Naşterea din nou
Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat, a spus, mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el - am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.”
Iuri îşi povesteşte mai departe viaţa: „M-am născut în sângerosul an 1937 în satul Klişev, la treizeci de mile de Moscova… Tatăl meu, fierar de meserie, a murit în război şi nu-mi amintesc de el; mama, care a avut mai multe slujbe, era, cred, indiferentă faţă de religie. Doar bunica era credincioasă.” (De altfel, în Rusia vei găsi aproape totdeauna o bunică sau o mamă credincioasă care aduce familia la credinţă.) „…Dar ea nu avea autoritate în ochii mei, pentru că era analfabetă. Desigur, am fost botezat de mic, dar în anii de şcoală mi-am scos crucea de la gât şi până la vârsta de 25 de ani am fost ateu convins. După ce am terminat cei şapte ani de şcoală (şcoala primară), am avut şansa de a intra la Şcoala Superioară de Arte şi Industrie şi am studiat acolo cinci ani din şapte. Astfel, cel puţin în exterior, viaţa mea era încununată de succes… La vremea cuvenită aş fi primit diploma de artist şi aş fi putut lucra oriunde aş fi vrut.”
Aceasta este o biografie academică tipic sovietică. În Uniunea Sovietică, cariera academică este luată foarte în serios: dacă reuşeşti, obţii „bilet de trecere” pentru multe lucruri bune din viaţa sovietică, iar dacă nu reuşeşti, poţi primi o slujbă oarecare, cum ar fi cea de măturător de stradă.
„Dar plictisitoarea viaţă sovietică şi lipsa de satisfacţie pe plan spiritual – continuă Iuri - nu-mi dădea pace şi, pe la sfârşitul lui 1955, pe când aveam 19 ani, s-a petrecut un eveniment, în aparenţă neînsemnat, care totuşi mi-a schimbat viaţa şi (în cele din urmă) m-a adus aici. Acest eveniment s-a petrecut în sufletul meu şi constă din faptul că am înţeles în ce fel de societate trăiam. În pofida propagandei sovietice lipsite de conţinut, eu am înţeles că trăiam sub un regim ilegal, de o cruzime absolută. Foarte mulţi studenţi ajunseseră la această concluzie în acea perioadă şi au apărut în timp oameni care gândeau la fel ca mine, aşa încât am considerat cu toţii că era de datoria noastră să le vorbim oamenilor despre descoperirea noastră şi să facem ceva ca să împiedicăm triumful răului.” (Acest lucru oglindeşte, desigur, pornirea idealistă a tinereţii care se poate vedea de asemenea şi în Occident.) „Dar poliţia secretă îi urmărea cu foarte mare atenţie pe toţi cetăţenii URSS şi, pe 7 noiembrie 1958 (pe atunci aveam 21 de ani), când ne-am adunat la o întâlnire a organizaţiei pentru a discuta despre apariţia unei publicaţii secrete, şase dintre noi au fost arestaţi şi toţi cei care nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsă pentru agitaţie antisovietică, adică şapte ani într-un lagăr de concentrare. Aşa a început un nou drum în viaţa mea.”
Până aici, trebuie să observăm, nu este vorba de nici o convertire religioasă. Iuri este încă un tânăr idealist care a fost „eliminat” şi trimis în Gulag.
„Eram cu toţii atei şi marxişti ai lagărului «eurocomunist». E adevărat, credeam că marxismul în sine este o învăţătură adevărată care conduce oamenii către un viitor luminos, către o împărăţie a libertăţii şi dreptăţii, însă criminalii de la Moscova din anumite motive nu vor să pună în practică această învăţătură. Pentru noi, această idee a murit cu totul şi pentru totdeauna.”
Nu voi aprofunda aici problematica şi filosofia comunismului, ci voi sublinia doar că Iuri fusese adus într-o stare de disperare. Iuri şi-a pierdut credinţa în ceea ce crezuse înainte datorită educaţiei sale, şi anume că ideologia comunistă este o învăţătură idealistă care aduce fericire şi pace. A văzut că în practică nu era ceea ce pretindea că este. Apoi a început să se petreacă ceva în sufletul lui.
„Aş dori să vă împărtăşesc câte ceva despre procesul renaşterii spirituale – a spus - ca să vedeţi cât de consecvent lucrează în poporul rus. Nu numai eu şi cei care erau cu mine am parcurs calea spirituală de la ateism la credinţa religioasă. Acesta este un fenomen tipic pentru lagărele sovietice de concentrare. Ce se întâmplă cu poporul nostru? Procesul renaşterii spirituale are două etape. Mai întâi vedem clar esenţa marxismului şi ne eliberăm de orice iluzie legată de el. Printr-o analiză temeinică şi profundă, descoperim că marxismul este în esenţă o învăţătură perfectă a totalitarismului, cu alte cuvinte, a sclaviei absolute, şi orice partid comunist din orice ţară, odată ce şi-a asumat realizarea programului marxist, este constrâns să repete ce au făcut şi fac comuniştii la Moscova sau să renunţe la marxism şi ateism şi să se autodesfiinţeze. Înţelegând acest lucru, pierdem baza ideologică de pe care ne opunem sclaviei marxiste. Ne prăbuşim într-un vid spiritual care atrage după sine o criză şi mai profundă.”
Iuri spune mai departe cum a început el însuşi să intre în această criză profundă: „După ce am fost eliberaţi din lagăr (adică după cei şapte ani), ni s-au oferit nişte perspective pe care nu le-am fi dorit nici duşmanilor noştri: fie ne întorceam în lagăr şi rămâneam acolo pentru restul vieţii, fie am fi ajuns într-o închisoare psihiatrică, fie am fi fost ucişi de poliţia secretă fără probe sau investigări.În aceste condiţii de criză spirituală fără ieşire, s-a pus inevitabil problema capitală a unei concepţii despre lume: de ce mai trăiesc dacă nu există nici o ieşire? Şi când vine acel moment înspăimântător, fiecare dintre noi simte că moartea l-a prins de beregată: dacă nu vine nici un răspuns spiritual, viaţa nu mai are nici un sens, pentru că, fără Dumnezeu, nu numai că «totul este permis», dar viaţa însăşi nu are nici o valoare şi semnificaţie. Am văzut cum în lagăr oamenii îşi pierdeau minţile sau ajungeau să se sinucidă. Eu însumi simţeam clar că, dacă până la urmă ajungeam la concluzia fermă şi definitivă că Dumnezeu nu există, aş fi fost obligat pur şi simplu să mă sinucid, pentru că e ruşinos şi lipsit de sens pentru o creatură raţională să se târască într-o viaţă chinuitoare şi absurdă. Astfel, la a doua fază a renaşterii spirituale descoperim că ateismul, aprofundat până la limitele sale logice, îl duce în mod inevitabil pe om la pierzare, pentru că este o învăţătură perfectă a imoralităţii, a răului şi a morţii.
Un sfârşit tragic (sinucidere sau nebunie) mi-ar fi fost sortit şi mie dacă, spre şansa mea, la 1 septembrie 1962, nu s-ar fi întâmplat cea mai mare minune din viaţa mea. Nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, nu am primit sugestii din exterior; reflectam în singurătate la problema mea: «a fi sau a nu fi?». Atunci, dintr-o dată, mi-am dat seama că numai credinţa în Dumnezeu te poate salva. Şi îmi doream foarte mult să cred în El; dar nu mă puteam amăgi: nu aveam credinţă.Şi dintr-o dată a venit o secundă când, pentru prima oară, am văzut (ca şi cum s-ar fi deschis o uşă dintr-o cameră întunecată către un drum însorit) şi în secunda următoare ştiam deja cu certitudine că Dumnezeu există şi că acest Dumnezeu este Iisus Hristos al Ortodoxiei şi nu alt Dumnezeu. Eu consider acest moment cea mai mare minune a vieţii mele, pentru că această cunoaştere precisă nu mi-a venit prin raţiune (ştiu sigur acest lucru), ci pe altă cale, şi nu sunt capabil să explic raţional acest moment… Astfel, printr-o asemenea minune a început noua mea viaţă spirituală, care m-a ajutat să îndur încă 13 ani de viaţă în lagărele de concentrare şi în închisoare, o emigrare forţată şi, sper, mă va ajuta să suport toate dificultăţile vieţii de emigrant.”
Şi acest «moment al credinţei», această mare minune sunt trăite acum în Rusia de mii de oameni, şi nu numai în lagărele de concentrare sau în închisori. Igor Ogurţov, fondatorul Uniunii Social-Creştine, a ajuns la credinţă în universitate, nu în lagăr. Renaşterea spirituală este un fenomen tipic pentru Rusia contemporană. Orice este viu din punct de vedere spiritual se întoarce inevitabil la Dumnezeu. Şi este întru totul evident că o asemenea minune salvatoare se poate petrece, în pofida întregii puteri a politicii comuniste, numai prin Atotputernicia lui Dumnezeu, care nu a abandonat poporul rus în cumplitele suferinţe ale acelor vremuri în care a fost cu totul lipsit de apărare în faţa atâtor duşmani.
5. Concluzie
Experienţa acestui om, Iuri Maşkov, ne ilustrează în modul cel mai practic cum Se revelează Dumnezeu. Ceva se petrece în inimă; şi, chiar dacă suferinţa ajută la această transformare, nu există mijloace infailibile pentru a ajunge la ea. Spre exemplu, în ultimii 60 de ani a venit multă literatură din Rusia în care se descriu cazuri de oameni aflaţi în suferinţă, dar care nu s-au convertit. Există o carte foarte interesantă în limba engleză, intitulatăMy Testimony, a unui rus cu numele de Marcenko. Marcenko este doar un om onest care nu a putut suporta sentimentul înspăimântător că în Uniunea Sovietică totul este escrocherie – faptul că toată lumea te minte. De aceea a spus adevărul şi pentru asta a fost trimis în lagăr. Autorităţile l-au supus la interogatoriile obişnuite şi îi tot spuneau: „Dacă îţi menţii ideile, chiar dacă ieşi de aici, te vei întoarce înapoi. De ce să nu te schimbi şi să faci ce fac şi ceilalţi?” „Nu pot – spunea – eu sunt un om cinstit!” Privindu-i pe cei care credeau, a ajuns la concluzia că aceştia erau singurii oameni fericiţi din lagărele de concentrare, pentru că puteau spune: „Sufăr pentru Hristos” şi acceptau ce le era dat să trăiască. „Dar eu nu pot fi ca ei, pentru că eu nu cred în Hristos.” În felul acesta a ajuns să-şi piardă minţile, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea să-i strivească cu uşile. Când a ieşit din închisoare s-a umplut de amărăciune şi vroia să-i ucidă pe toţi cei care-l asupriseră. Ştia că în felul acesta se va întoarce înapoi în lagăr; şi, de altfel, după ce a scris cartea, a şi fost trimis înapoi.

Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înm