Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Părintele Cleopa.

de admin

Cuvânt la pogorârea Sfântului Duh – Părintele Cleopa

11:32 pm, ianuarie 20, 2011 în Cuvinte de folos, Părintele Cleopa de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Preasfântul Duh, adică pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii ucenici şi apostoli ai lui Iisus Hristos. Mai întâi trebuie să ştiţi cine este Duhul Sfânt şi apoi cele despre praznic. Duhul Sfânt este una din persoanele Preasfintei Treimi. Persoană sau Ipostas sau Faţă este acelaşi lucru. Duhul Sfânt este de o fiinţă, de o fire, de un scaun, de o voie şi de o stăpânire cu Tatăl şi cu Fiul. Duhul Sfânt este Acela care a lucrat la zidirea lumii şi la facerea tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, după cum aţi auzit că zice în Psaltire: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.

De aici înţelegem clar şi prea luminat că toată Sfânta Treime a lucrat la zidirea lumii, a celor văzute şi a celor nevăzute. Duhul Sfânt este Acela care a vorbit prin prooroci. El are chipul estimei 3 Sale deosebit de al Tatălui şi al Fiului după ipostas, nu după fiinţă. Pentru că Însuşi Tatăl, pricina a toată dumnezeirea – şi a Fiului şi a Duhului Sfânt –, are chipul estimei Sale prin nenaştere, iar Fiul are naşterea cea mai înainte de toţi vecii din Tatăl, şi Duhul se deosebeşte cu chipul estimei sale prin aceea că El nu are nici nenaşterea Tatălui, nici naşterea cea mai presus de vremi a Fiului, ci El cu alt chip de estimă porneşte din Tatăl, cu purcederea, cum auziţi în Crez: „Care de la Tatăl purcede”. Duhul Sfânt împreună cu Mântuitorul se numesc raze gemene ale Tatălui, pentru că mai înainte de toţi vecii, odată cu naşterea cea mai presus de vreme a Fiului, purcede şi El din Tată mai presus de vreme. Duhul Sfânt a binevoit de la începutul zidirii lumii şi mai înainte de zidirea lumii să fie deasupra apelor.

Auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: Şi întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor. Auzi: se purta. În alt loc se scrie că umbra şi în alt loc, în limba siriacă, se zice că clocea deasupra adâncurilor. Deci găina când stă pe ouă, ori de zicem că încălzeşte ouăle, ori că le cloceşte, ori că stă pe ouă, aşa şi Duhul lui Dumnezeu mai înainte de zidirea lumii clocea sau încălzea adâncurile, aşa cum dogmatisesc Marele Vasile, Grigorie de Nyssa, dumnezeiescul Efrem Sirul şi alţii. Deci prin această încălzire pe care o dădea Duhul Sfânt adâncului care era numai apă, că pământul nu era atunci şi nu se vedea, a dat viaţă apelor şi pământului, care în apă, ca la zidire să nu se mai zică aşa: Să scoată pământul viaţă sau să scoată apele viaţă sau să se facă întâi viaţă în pământ şi în apă şi apoi să scoată suflete vii, ci să zică aşa: să scoată apele suflete vii. Dar de unde? Ce, au avut apele de la sine suflete vii? Nu, Doamne fereşte! Că atunci punem zidirea în locul Ziditorului.

Ci Duhul lui Dumnezeu care a încălzit adâncurile a pus viaţa în apă şi a dat viaţă la toate vieţuitoarele care sunt în ape, pe pământ şi în aer şi în toate. Deci aşa se înţelege la Scriptură, că lucrurile sunt prea adânci, dar sunt tâlcuite de dumnezeieştii părinţi. Duhul lui Dumnezeu a binevoit să se arate în multe feluri. Când a scos poporul lui Israel din Egipt, din mâna lui Faraon şi din robia cea de 430 de ani, El s-a arătat ca un nor mergând înaintea taberei fiilor lui Israel. Că zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul: „Norul era chip al Duhului şi marea era chip al apei” la botezul acela la care s-a botezat tot poporul lui Israel, cum zice marele

3

Chipul estimei = modul de a fi.

15

apostol Pavel: Au doar părinţii noştri nu toţi prin mare au trecut şi prin nor s-au botezat şi celelalte. Duhul Sfânt s-a arătat uneori în chip de porumbel, adică la Botezul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar în ziua de astăzi s-a arătat mai vestit şi mai arătat decât totdeauna din istoria lumii.

De ce zice Evanghelia de astăzi că încă nu era Duh Sfânt? Şi îndată răspunde: Pentru că Iisus încă nu se proslăvise. Iată ce vrea să zică aici Scriptura, nu că nu era Duh Sfânt, că nici n-a fost vreo vreme când n-a fost Duh Sfânt, că de când este Tatăl şi Fiul, fără de vreme este şi Duhul Sfânt, fără de început, de aceea şi zice că nu era încă Duh Sfânt, adică încă nu s-a arătat aşa de văzut şi aşa de simţit Duhul Sfânt, până nu s-a proslăvit Fiul Omului. Dar când s-a proslăvit Fiul Omului? Când a şezut de-a dreapta măririi întru cele înalte, de-a dreapta dumnezeirii la locul său de totdeauna. Când a suit firea omenească până unde? Până de-a dreapta Tatălui. Atunci s-a proslăvit Fiul Omului când ce a fost stricat prin neascultare, a dres şi a înnoit şi a sfinţit şi a altoit firea noastră cea căzută şi a dus-o nu în rai, ci în ceruri şi mai presus de ceruri, de-a dreapta puterii, de-a dreapta măririi întru cele înalte.

Şi atunci când Hristos s-a suit cu tot cu trup la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, atunci s-a proslăvit El pentru ascultarea sa. Căci ce spune la Filipeni? Hristos Iisus s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte şi moarte pe cruce. Dar ce i-a adus acestă smerenie şi ascultare? Auzi pe acelaşi apostol: Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a proslăvit pe Dânsul şi i-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Deci acum a ajuns Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, în ziua de astăzi, acum i s-a dat nume mai presus de tot numele şi slava pe care a avut-o mai înainte de toţi vecii a luat-o în trup, nu ca mai înainte cu a sa fiinţă, că pururea era cu fiinţa sa. Deci, acum când s-a proslăvit Fiul Omului, a trimis pe Preasfântul Duh, după cum a făgăduit la sfinţii Săi ucenici şi apostoli.

Ce le-a spus? Voi şedeţi în Ierusalim până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi au stat dumnezeieştii apostoli zece zile în Ierusalim şi în a zecea zi după Înălţarea Domnului, când Hristos s-a proslăvit de-a dreapta puterii, a trimis de acolo pe Preasfântul Duh, care de la Tatăl purcede. Dar de ce l-a trimis la zece zile şi nu mai înainte? Iată ce spun dumnezeieştii Părinţi: La zece zile după Înălţarea lui Hristos s-a pogorât Duhul Sfânt, pentru că în taina iconomiei în trup a lui Hristos prin care s-a mântuit neamul omenesc, a fost de folos şi cetelor îngereşti, că auzi ce spune apostolul, că întru Iisus Hristos şi întru taina iconomiei sale în trup aveau nevoie de înnoire şi sfinţire şi cele de jos şi cele de sus. Deci mergând Mântuitorul nostru la Înălţare cu tot cu trup, s-a oprit în fiecare zi la câte o ceată de îngeri şi le-a dat la toate cele nouă cete de îngeri câte o zi pentru mai multă îndumnezeire, sfinţire şi înnoire şi apoi în ziua a zecea a stat de-a dreapta Tatălui şi de acolo a trimis pe Preasfântul Duh ca să se pogoare peste Sfinţii Săi ucenici şi apostoli, să-i umple de sfinţenie, de putere, de înţelepciune şi de dar.

Şi cum a fost venirea Preasfântului Duh peste sfinţii Săi apostoli? Aţi văzut la Apostolul de astăzi că stând ucenicii acolo s-a făcut un sunet mare, ca o mişcare de vifor şi de vânt mare venind cu sunet şi s-au arătat limbi ca de foc şi au stat pe fiecare dintre ei. Acolo era şi Preasfânta Maica Domnului, după cum o vedeţi în icoană, şi dumnezeieştii săi ucenici. Dar de ce spune Scriptura ca de foc şi nu spune că s-a pogorât limbi de foc? Care e pricina că s-au pogorât limbi ca de foc şi nu de foc? Ştii de ce pune şi pe ca înainte? Ca să nu atribuim noi Duhului Sfânt materia. Să nu credem noi că Duhul Sfânt este un foc cum e lumânarea aceea pe care o vezi acolo sau cum vezi fel de fel de focuri. Că nu este foc material Duhul Sfânt, ci foc gânditor. Deci Dumnezeul nostru este foc mistuit, dar nu este foc material, ci foc care nu se vede şi nu se simte şi numai prin gândire se înţelege.

Aşadar s-au pogorât peste sfinţii Săi apostoli nu limbi de foc, ci limbi ca de foc, având oarecare asemănare cu focul. Şi ce, care a fost pricina să se pogoare în acest fel, în chip de limbi? De ce nu a venit ca la Botezul Domnului, în chip de porumbel? Sau în chip de nor sau în alte feluri, că putea în tot felul, ca un Dumnezeu atotputernic? De ce vine el acuma în chip de limbi? Ştii de ce? Ca să arate că El este Dumnezeu cel atotputernic, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, care a amestecat limbile cândva. Aţi 16

auzit aseară la slava Vecerniei celei mari? Zice: „Limbile amestecându-se au pedepsit îndrăzneala celor ce făceau turn”. Pentru că până atunci, când au făcut turnul Babel de care aţi auzit la şcoală, era o limbă şi un neam în tot pământul şi au cutezat oamenii să facă turn ca să nu-i mai ajungă pe ei potopul. Şi aceasta a îndrăznit să o facă Nimrod, uriaşul acela împărat al Babilonului, de la care a ieşit închinarea la idoli şi urâciunea zidirii de turn.

Şi a silit 71 de seminţii să zidească la turn. Numai Ever cu patru mii de suflete n-au vrut să zidească şi au fugit şi s-au ascuns în munţi. Şi de aceea limba lor era mai neamestecată, limba lui Ever este cea mai veche limbă de sub cer, este limba lui Adam, care o mai ştiu oarecare evrei din Palestina, limba cea veche, aramaică. Se zice că e cea mai veche limbă pe care a vorbit-o strămoşul Adam, că numai lui Ever nu i-a amestecat Dumnezeu limba. El, când a zis Nimrod să zidiească turn împotriva lui Dumnezeu, ştii ce a zis? „Cum o să zidim noi turn împotriva lui Dumnezeu, Care a acoperit cu apele potopului şi cei mai mari munţi din lume?” Şi n-a vrut Ever să se supună. Iar Nimrod a zis: „Cine nu va zidi turnul, acela imediat va muri cu moarte amară”. Şi atunci unii de frică, alţii din convingere au început să zidească turnul acela, ale cărui ruini până azi se văd şi le cunosc oamenii de ştiinţă care au umblat până acolo.

Se află ruinele acelui turn aproape de oraşul Bagdad din Irak, vechea Babilonie între Eufrat şi Tigru. Acolo a fost turnul Babel. Şi au început să zidească la turn unii de frică, că se temeau de moarte, iar alţii din convingere că pot face ceva împotriva lui Dumnezeu. Iată de atunci a ieşit maimuţa din om, nu omul din maimuţă, cum susţin unii. Aşa spun dumnezeieştii părinţi, citiţi în Hronograf. Pentru că a zis atunci Sfânta Treime: „Să ne pogorâm să le amestecăm lor limbile ca să nu poată să se mai înţeleagă om cu om. Şi cine va cere var, altul să-i dea sabie. Şi cine va cere căldare, altul să-i dea scara. Să nu mai poată zidi, să vadă că este un Dumnezeu care a făcut limbile omului”. Şi celor care au zidit de frică şi le părea rău că zidesc împotriva lui Dumnezeu, le-a amestecat numai limbile, iar celor care au zidit din convingere, că pot face împotriva lui Dumnezeu ceva, le-a amestecat şi firea. Deodată s-au trezit cimpanzei fără coadă, maimuţe, urangutani, satiri, hipocentauri, toate dihăniile şi urâciunile lumii.

De ce? Când au vrut îngerii să se înalţe împotriva lui Dumnezeu, să se facă asemenea cu Dumnezeu, din îngeri luminaţi s-au făcut draci întunecaţi, şi cei ce erau în lumină şi în strălucire s-au făcut întuneric. Iar când a vrut omul să facă turn împotriva lui Dumnezeu, din om l-a făcut maimuţă şi toate urâciunile pământului, cum le vedeţi până în ziua de astăzi. Deci la unii le-a amestecat limba, iar la alţii le-a amestecat firea şi i-a făcut, cum îi vedeţi până în ziua de astăzi, urâciunile pământului şi de râs în tot pământul. Deci să mergem mai departe. De aceea astăzi Duhul Sfânt se pogoară în chip de limbi de foc, pentru ca să arate că EL este Acela care a amestecat limbile oamenilor să nu poată zidi împotriva lui Dumnezeu. Şi auzi cum cântă Biserica: „Când S-a pogorât amestecând limbile, despărţit-a neamurile Cel Preaînalt, iar când S-a pogorât în chip de limbi de foc, într-o unire pe toţi i-a chemat şi într-un glas au slăvit pe Peasfântul Duh”.

Ai auzit şi aseară la slavă? Zice: „Atunci a stricat unirea cea rea împotriva lui Dumnezeu şi acum prin limbi de foc a unit toate popoarele într-o singură limbă şi o credinţă. Că erau la praznicul Cincizecimii în Ierusalim bărbaţi iudei şi libieni şi sirieni, şi elamiţi, şi romani, şi prozeliţi, şi greci, şi arabi, şi tot neamul de sub cer, şi vorbeau în limba lor şi ei auzeau fiecare om în limba sa măririle şi slava lui Dumnezeu şi predica Evangheliei. Şi se minunau şi ziceau: „Oare ce să fie acestea? Aceşti oameni neînvăţaţi toţi sunt de un neam, galileeni, şi ei vorbesc în limba lor Evanghelia şi noi o înţelegem în limba noastră”. Ştii ce era? Era Duhul lui Dumnezeu care a amestecat atunci limbile acelor ce făceau rău şi acum a dat darul vorbirii în limbi ca să aducă la o credinţă în Hristos toate popoarele cele felurite la limbă, ca credinţă şi la neam. Şi unii din farisei şi din iudei, plini de zavistie ca totdeauna, ziceau: „Asta-i treaba mustului dulce.

S-au îmbătat aceştia, nu ştiu ce vorbesc”. Iar marele Apostol Petru, cel mai tare în credinţă şi mai îndrăzneţ, a ieşit în mijloc şi a zis: „Bărbaţi galileeni, nu suntem beţi, de abia e ceasul al treilea din zi (adică de abia e nouă dimineaţa, cum erau orele atunci). Nu suntem beţi de vin, cum socotiţi voi, ci astăzi în urechile voastre se împlineşte proorocia lui Ioil Proorocul care a zis: În zilele cele 17

de apoi turna-voi din duhul meu peste tot trupul. Fetele voastre vedenii vor vedea şi vor proorocii şi robii şi roabele mele vor vorbi în limbi şi celelalte. Şi voi da o putere şi duh şi celelalte”. Şi le-a spus: „Astăzi s-a împlinit proorocia, în ochii voştri. Toarnă Dumnezeu Duhul Lui acum peste noi şi vorbim noi în toate limbile zidite sub cer ca să cunoaşteţi şi să înţelegeţi voi măcar din acest semn văzut şi simţit al Duhului Sfânt, că aici nu-i lucrare de om, ci de Dumnezeu şi de Duhul lui Dumnezeu”.

Dar oare de ce a fost nevoie de acest dar deosebit al vorbirii în limbi la începutul Bisericii? Şi de ce nu mai este darul acesta în Biserică până astăzi? V-aţi pus întrebarea? Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur în cuvântul de la Cincizecime: „A fost prea nevoie la începutul Bisericii să se dea acest dar al Duhului Sfânt de a se vorbi în limbile toate, ca să cunoască toţi că la şcoala Duhului Sfânt nu se învaţă pe bănci. Şcoala Preasfântului Duh se toarnă de sus în mintea celor care binevoieşte Dumnezeu şi-i alege. Şi Dumnezeu poate înţelepţi pe cei proşti”. Se împlineşte ceea ce a zis marele Pavel: A ales Dumnezeu vasele cele slabe să ruşineze pe cele înţelepte şi pe cele tari. Şi a ales Dumnezeu pe cele nebăgate în seamă ale lumii şi celelalte, ca să arate că el nu are nevoie de şcolile noastre. Când vrea să facă vreun far pentru mântuirea lumii sau vreo lucrare, El are nevoie de inimă curată, de credinţă sinceră şi de suflete curate, care doresc mântuirea în mod sincer.

Şi de aceea Duhul lui Dumnezeu s-a vărsat din belşug peste aceşti pescari şi oameni necărturari, ca să-i înţelepţească în şcoala aceasta mai presus de orice minte, ca să fie de folos, să predice Evanghelia până la marginile pământului şi să facă minuni şi puteri mari cu putera lui Dumnezeu. Şi de aceea a dat darul vorbirii în limbi, zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, căci sunt semn pentru cei necredincioşi. Că auzi ce spune în capitolul 14 al epistolei întâi către Corinteni: Limbile sunt semn pentru cei necredincioşi. Pentru că toţi cei ce erau la Cincizecime în Ierusalim de atâtea feluri de popoare, când auzeau din gura a doisprezece oameni simpli, proşti, cum îi socotea lumea, că vorbesc în toate limbile de sub cer, cunoşteau cu dinadinsul că nu poate fi aici altceva decât numai lucrarea Duhului Sfânt: „Numai Duhul lui Dumnezeu este Cel ce mişcă mintea şi limba acestora să vorbească în aşa fel încât, vorbind ei într-o limbă şi noi să înţelegem fiecare în limbile noastre măririle şi slava lui Dumnezeu”. Iată pentru ce a dat darul vorbirii în limbi înainte.

Pentru ca să fie semn pentru oamenii necredincioşi, ca măcar prin acest dar preasfinţit şi preavăzut să înţeleagă că apostolii nu sunt trimişi de oameni, ci sunt trimişi de Dumnezeu şi să creadă în Iisus Hristos pe care îl propovăduiau ei cu atâta putere şi convingere. Fraţi creştini, Duhul lui Dumnezeu este Duhul cel Preabun, cel Preasfânt, cel Atotputernic, cel Atotproniator, cel Preaînţelept, şi toate însuşirile care se atribuie lui Dumnezeu Tatăl şi toate cele ce i se atribuie lui Dumnezeu Fiul le are la fel după fiinţă. Numai după ipostas se deosebeşte cu chipul estimei, însă toate celelalte însuşiri care le are la fel cu Tatăl şi cu Fiul, după cum arată dumnezeieştii teologi. Se numeşte Duhul acesta Duhul Preabun, Duhul cel Preasfânt care luminează pe tot omul care vine în lume. Este Duhul care aduce lumină gânditoare la tot omul care se botează în numele Preasfintei Treimi şi care vine în lume. Dar oare pe acest duh al luminii şi al sfinţeniei cu ce îl întunecăm noi, păcătoşii? Cu ce îl gonim noi de la noi? Oare poate sta el la un loc cu întunericul? Nu.

Prin ce supărăm noi şi întristăm pe Duhul Sfânt şi prin ce îl gonim de la noi? Ştiţi prin ce? Prin păcate. Şi mai cu seamă prin păcatele de moarte. Noi gonim pe Duhul lui Dumnezeu de la noi prin păcatele noastre. Noi de la dumnezeiescul Botez suntem biserică a Dumnezeului celui viu. Nu zice Pavel aşa? Voi sunteţi biserica lui Dumnezeu celui viu şi mădulare din parte ale lui Iisus Hristos. Voi sunteţi biserica Dumnezeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Locuieşte Duhul lui Dumnezeu în noi, dar noi îl putem goni din noi prin ce? Prin păcate. Prin răutăţi. Duhul lui Dumnezeu nu poate sta unde sunt lucrurile întunericului, el este duhul luminii. Ce zice Pavel? Să lepădăm dar lucrurile întunericului. Care sunt lucrurile întunericului, că le enumeră acolo? Ura, desfrâul, mânia, zavistia, beţia, mâhnirea pentru binele aproapelui, răutatea, ţinerea minte a răului, pizma, lenevia şi toată răutatea se numesc lucruri ale întunericului. Păcatul foarte mult întunecă pe 18

om. Dar de ce? Pentru că goneşte de la el pe Duhul Sfânt care e lumina aceea care luminează pe tot omul ce vine în lume.

N-aţi văzut cum s-a întunecat Saul de zavistie? Era bolnav, îl muncea satana, venea David şi îi cânta din Psaltire şi gonea duhul de la dânsul. Iar Saul era aşa de întunecat când se scula, încât zicea: Unde-i David, ca să-l omor? Pe cine? Pe doctorul lui care îl scotea de la drac când îl muncea duhul rău pe Saul şi îl trântea la pământ. Vezi zavistia, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că e mai rea decât dracul? Duhul adică se ducea de la Saul, dar zavistia îi întuneca mintea lui, încât când gonea David dracul de la el şi se scula de jos, zicea: Unde-i David să-l omor? Cărturarii şi fariseii vedeau minunile lui Iisus Hristos şi, în loc să se lumineze, se întunecau cu ura şi cu zavistia aşa de tare, încât căutau pe toate căile să-l omoare. Pentru ce? Pentru că ura este mare întuneric. Ce spune dumnezeiescul evanghelist Ioan? Cela ce urăşte pe fratele său întru întuneric umblă şi întunericul a orbit ochiul lui.

Iată întunericul – ura, zavistia, beţia. Ce zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul? S-au întunecat cu beţia Noe şi Lot, care l-a scos Dumnezeu din Sodoma, şi au greşit cu păcate foarte mari, unul cu blestemul şi altul s-a amestecat cu fiicele sale. Şi iată cât întuneric a adus beţia în sufletele lor. Şi de aceea zice: Beţia pe Domnul nu îl primeşte, beţia pe Duhul Sfânt îl goneşte de la om şi îl lasă pustiu de darul lui Dumnezeu. Iată întuneric care goneşte pe Duhul Sfânt. Dar numai beţia? Ce l-a întunecat pe faraon? Împietrirea inimii. De două ori, de trei ori i-a zis Moise: Dă drumul poporului să jertfească lui Dumnezeu în pustie. Voi da şi iarăşi voi da şi iarăşi se împietrea şi iar se întuneca, până l-a pierdut Dumnezeu în Marea Roşie. Cine l-a întunecat pe Gheezi, cine l-a întunecat pe Iuda? Iubirea de arginţi, cum cântă biserica: „Cu iubirea de argint îmbolnăvindu-se, s-a întunecat”.

L-a întunecat atâta iubirea de argint că l-a vândut pe Învăţătorul, pe Ziditorul lumii, pe Cel ce a dat darul apostolilor, pe Cel ce l-a făcut făcător de minuni şi l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. „Ai vândut pentru iubirea de argint pe cel nepreţuit”. S-a îmbolnăvit şi s-a întunecat cu iubirea de argint şi i-a răpit toată partea cuvântătoare a sufletului său să nu mai înţeleagă cine este şi ce face. Dar numai pe Iuda? Cine l-a prăvălit pe Solomon cel preaînţelept şi preasfânt, cel ce a scris jumătate din Scriptura cea veche? Dumnezeiasca Scriptură zice că era preaînţelept şi a luat darul înţelepciunii; cine l-a întunecat? Patima iubirii de femei. Desfrâul şi curvia. Până acolo l-a întunecat pe Solomon, că ţinea atâtea femei de alt neam şi acelora a spus că vrea să le facă şi lor capişte şi a zidit capişte preaînaltă idolilor lui Moab şi ai sidonienilor. Aşadar păcatele ne întunecă şi îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să fugim de păcate, ca să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la Botez.

Iar dacă am greşit, să ne pocăim de îndată, ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Să fim încredinţaţi că de credem cu tărie în Dumnezeu, şi iubim Biserica Lui, şi ascultăm pe păstorii noştri sufleteşti, şi dacă lepădăm tot păcatul şi fărădelegea prin Sfânta Spovedanie, devenim temple ale Duhului Sfânt, cum spune Sfântul Pavel şi suntem urmaşi ai Apostolilor şi fii ai lui Dumnezeu după har. Amin.

de admin

Cum să dobândim pacea inimii – Părintele Cleopa

6:54 pm, ianuarie 15, 2011 în Cuvinte de folos, Despre rugăciune, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Păcate, Părintele Cleopa, Rugaciunea mintii de admin

.

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Sfântul Petru Damaschin spune aşa: Precum la casa noastră cea simţită, când vrem să o zidim, avem trebuinţă de aceste lucruri, mai întâi de pământ tare, al doilea de temelie, al treilea de pietre, al patrulea de tină sau de aliajul care leagă pietrele, al cincilea de pereţi, al şaselea de acoperământ, al şaptelea de meşteri, adică de zidari, şi al optulea, după ce am terminat casa, de un praznic, ca să asigurăm casa noastră cea simţită, la fel şi când vrem să zidim casa cea de gând a sufletului nostru, avem trebuinţă tot de atâtea lucruri şi în loc de pământ tare avem nevoie de răbdare desăvârşită, în loc de temelie, de credinţă tare şi nefăţarnică şi dreaptă şi Sfânta şi Preasfânta şi de viaţă făcătoare Treime, în loc de pietre, de felurimea faptelor bune şi a virtuţilor, în loc de tină sau de aliajul care leagă pietrele, de smerita cugerare, căci precum tina şi aliajul leagă pietrele aşa smerenia leagă întru una toate faptele cele bune.

În loc de cei patru pereţi avem nevoie de cele patru virtuţi cardinale, atotcuprinzătoare, adică de pricepere, de întreaga înţelepciune, de bărbăţie şi de dreptate. De pricepere prin care pricepem ce trebuie să facem, cele bune sau cele rele. De întreaga înţelepciune prin care noi înfrânăm toate pornirile noastre cele dobitoceşti şi pasionale şi păcătoase. De bărbăţie prin care noi putem ascute şi întări partea mânioasă a sufletului împotriva diavolului şi a tot păcatul. Şi de dreptate, care îi dă fiecărei părţi a noastre cele ce i se cuvin, adică părţii cuvântătoare priviri duhovniceşti şi rugăciune; celei mânioase dragostea duhovnicească; celei poftitoare întreaga înţelepciune şi înfrânare, iar celei trupeşti, hainele şi cele de nevoie. În loc de acoperământ noi trebuie să agonisim dragostea cea desăvârşită către Dumnezeu şi către aproapele. Iar în loc de zidari noi folosim desluşirea, adică dreapta socoteală. Dar nu ajunge dreapta socoteală a noastră sau discernământul, adică desluşirea noastră, de nu ar fi ajutată această dreaptă socoteală de darul lui Dumnezeu, că auzi cum cântă Biserica: „De nu ar zidi Domnul casa bunătăţilor, în zadar ne-am osteni”.

Deci adevăratul ziditor al casei celei de gând a sufletului nostru este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lămureşte dreapta noastră socoteală ca să lucrăm noi fapta bună fără de făţărnicie şi fără de scop rău şi numai după voia lui Dumnezeu. Iar în loc de portar sau paznic al casei de gând, dumnezeieştii părinţi ne învaţă să avem de-a pururea paza minţii şi a inimii noastre cu multă socoteală şi cu mare purtare de grijă, după cuvântul Scripturii care ne învaţă aşa: Fiule, cu toată trezvia păzeşte-ţi inima ta, că întru aceasta se află izvoarele vieţii. Şi aceste puţine fiind zise, cuvântul se va îndrepta către inima noastră şi către pacea ei şi cum se câştigă pacea inimii noastre în întâmplările vieţii noastre celei de toate zilele şi toate minutele şi ceasurile. Pentru a vorbi despre acest lucru mai întâi trebuie să ştim ce este inima noastră şi ce puteri sunt în inima noastră şi cum stă inima noastră în noi. Inima, după marele Vasile, este cea dintâi născută dintre mădulare, că zice el că la toată fiinţa se naşte cel dintâi mădular care se pune de fire este inima.

Şi după asemănarea şi mărimea trupului ce se va zidi, inima îşi alcătuieşte din cele ale firii mărimea şi forma trupului ei şi apoi dă mărime corpului, după alcătuirea ei cea pusă de fire prin darul şi puterea lui Dumnezeu. Inima, după acelaşi mare Vasile, este scaunul şi rădăcina şi începutul şi izvorul tuturor puterilor celor trupeşti, al celor sufleteşti, al celor afară de fire şi al celor mai presus de fire. Inima este centru firesc pentru puterile fireşti ale trupului, centru sufletesc pentru puterile sufleteşti ale sufletului, centru mai presus de fire pentru darul Preasfântului Duh cel mai presus de fire, care are centru şi scaun şi stă ca un jilţ în inima omului, şi centru afară de fire pentru patimile cele afară de fire ale noastre care strică şi spurcă pe om1. Acum trebuie să arătăm cum stă inima în om. Cuviosul Nicodim Aghioritul, arătând el

1

Vezi Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 15, pag. 132.

2

oarecum o pildă mai practică, zice: Inima omului se află în el ca arcul la ceas.

Şi vedem că atunci când arcul la ceas s-a stricat puţin sau s-a deranjat puţin, toate organele ceasului nu mai funcţionează normal şi se clatină sau rău sau fără precizie, iar dacă arcul la ceas s-a rupt, toate organele ceasului au încetat desăvârşit să lucreze. Aşa este inima pusă de Ziditorul în noi. Când ea este tulburată şi nelalocul ei şi nu are aşezare paşnică, toate gândurile noastre, toate cuvintele noastre, toate mişcările noastre, toate faptele noastre nu se mişcă normal, după voia lui Dumnezeu, ci se mişcă împotriva firii lor rânduite de Dumnezeu şi împotriva voii lui Dumnezeu. Şi când inima noastră este omorâtă prin păcat sau este copleşită de păcat, sufletul moare desăvârşit şi el, dacă nu ne întoarcem către Dumnezeu prin pocăinţă de bunăvoire cât mai avem viaţă pe pământ. Deci se pune întrebarea de unii din dumnezeieştii părinţi cum poate omul, după ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi în împrejurările vieţii, să o liniştească pe dânsa, că de mare nevoie şi de prea mare nevoie este a şti omul să-şi liniştească inima sa.

Că zice dumnezeiescul părinte Nicodim Aghioritul şi Sfântul Grigorie de Nyssa şi dumnezeiescul Grigorie Teologul şi alţii că cel mai bun luptător duhovnicesc şi cel mai iscusit în lume este acela care ştie să-şi liniştească inima sa în orice vreme de împrejurări şi ispite ale vieţii sale. Că în măsura în care îşi linişteşte inima, în măsura aceea el luptă liniştit şi puterile sufletului său se mişcă după voia lui Dumnezeu. Şi ca să nu aduc mare îngreuiere cuvântului prin multe metode ale sfinţilor părinţi care au ştiut să-şi liniştească inima, o să vorbim aici de patru principii sau de patru învăţături mai principale prin care omul poate să-şi liniştească inima sa amărâtă ori de pagube, ori de ispite, ori de întâmplări neaşteptate, ori de cine ştie ce fel de valuri ale primejdiilor şi ale supărărilor veacului de acum. Şi iată care sunt aceste patru principii. Prima şi cea dintâi cale, zic dumnezeieştii Părinţi, pentru a-şi linişti omul inima sa, este ca să dobândească el totdeauna să facă mai mult voia altora decât a sa. Şi zic dumnezeieştii Părinţi să facă voia altora mai mult decât a sa întru cele bine dogmatisite spre mântuire.

Că s-ar putea ca cineva, abuzând de bunătatea unuia şi de neştiinţa lui, să-l facă să greşească, să-l ia după voia sa la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie să dorească cineva să facă voia altora, că zic dumnezeieştii Părinţi să dorească şi să se sârguiască omul să facă mai mult voia altora decât a sa întru cele ce sunt spre mântuire. Aşa dumnezeiescul Apostol Pavel le spune la femei: Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri întru toate, dar auzi ce urmează după acest cuvânt, precum se cuvine întru Domnul. S-ar putea întâmpla ca un bărbat beţiv să facă uz de cuvântul Apostolului Pavel şi să-i spună femeii să i se supună lui întru toate: şi la beţie, şi la păcate contra firii, şi la furat, şi la descântători, şi la vrăjitorii, şi la necredinţă, şi la jocuri, şi la petreceri, şi la răutăţi, şi la destrămări duhovniceşti, dar atunci femeia să înţeleagă ceea ce spune marele Apostol Pavel: Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri întru toate, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul.

Aşa zicem şi aici despre cel ce vrea să-şi liniştească inima sa: totdeauna să voiască să fie supus altuia şi să facă voia altuia, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul. Nu cumva supunându-se voii altora care îl duc la păcat, în loc de a-şi linişti inima sa, mai rău să o tulbure prin mustrarea conştiinţei care îi vine din călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Aşadar primul principiu de a-şi linişti omul inima sa este de a fi supus altora şi pururea a asculta de alţii în cele ce sunt bune şi duc către mântuirea sufletului său. Al doilea principiu, după învăţătura dumnezeieştilor părinţi, pentru dobândirea păcii şi liniştii inimii omului, este acesta: ca dintru toate cele ce sunt supuse timpului şi prefacerii şi care vor fi strict necesare vieţii, adică hrană, îmbrăcăminte, băutură, bani de cheltuială şi, ca să zic mai pe scurt, tot ce îi trebuie omului pe acest pământ, să se mulţumească omul cu prea puţin, adică cu cele strict necesare. Că de aici se tulbură inima omului şi se aruncă în nemărginire, că aleargă să adune mai presus de a sa trebuinţă sau cele care îl vatămă pe el.

Şi dacă are omul o haină sau două şi nu-i mulţumit şi vrea mai multe, sau are un ban şi vrea mai mulţi, sau are o casă şi vrea alta mai frumoasă şi mai bună, sau are o moşie şi vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el şi dacă se aruncă în nemărginire să aibă tot mai mult, niciodată nu va câştiga inima lui linişte dacă aleargă cu nesaţ după avere şi după lucrurile de prisos 3

ale veacului de acum, căci zice unul din dumnezeieştii părinţi: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grija şi tulburarea”. Şi nici înţelepciune nu câştigă unul ca acesta care se tulbură alergând după avere şi după prea multă avere şi după ceea ce nu îi foloseşte lui în veacul de acum sau ca să adune prea mult din cele ce i-ar trebui şi ar putea să se mulţumească cu puţin. Pentru că zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul: „Mintea tulburată nu va scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-i deschide uşa acesteia”. Şi iarăşi, arătând că grija cea de multe tulbură pe om şi îl face pe om să nu poată avea grijă de Dumnezeu, zice: „Nu poţi cu grija lumii fiind înconjurat să mai ai cu tine şi grija lui Dumnezeu”.

Deci să rezumăm aşa: al doilea principiu pentru a-şi linişti omul inima sa este să fie mulţumit cu puţine din toate câte are nevoie spre a vieţui pe acest pământ. Aici îmi aduc aminte de o întâmplare din Pateric. Se zice că acolo trăiau doi cuvioşi în pustia Sketică şi unul avea mai mulţi ucenici şi era puţin mai bogat şi avea casă mai bună şi poate avea şi aşternuturi şi mâncare mai bună şi mai multe lucruri, mai multe icoane în chilie, sau alte lucruri care se obişnuiesc să aibă călugării. Aproape de chilia acestui bătrân trăia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu învăţătura şi mai nebăgat în seamă de părinţii pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vieţii de a se mulţumi cu prea puţine şi a-şi împăca inima sa întru sărăcie. Şi avea bătrânul acesta obicei ca seara la culcare, după ce termina pravila sa, să zică acest cuvânt: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, nici împăraţii nu-s ca mine”. Şi atâta avere avea bărbatul: două rogojini. Una o aşternea şi cu alta se învelea.

Ucenicii celuilalt bătrân de multe ori îl auzeau înainte de culcare că mulţumea lui Dumnezeu şi zicea că nici împăraţii nu-s ca dânsul. Şi au zis către bătrânul lor: – Părinte – avvo, cum se vorbeşte în părţile acelea –, ne minunăm tare că noi avem mai multă stare materială, avem şi hrană mai multă şi acoperăminte mai multe şi ni se întâmplă nouă scârbe şi supărări şi nu putem câştiga mulţumirea bătrânului aceluia sărac, care vezi, nu are nimic decât două rogojini. Lucrează cu mâinile sale câte o coşniţă, capătă puţină pâine uscată şi cu apă de izvor se mulţumeşte, iar ca îmbrăcăminte şi aşternut are două rogojini: una o aşterne şi cu cealaltă se înveleşte şi i se pare că nici împăratul nu e ca dânsul. Deci n-ar fi bine să-l chemăm odată aici ca să-l întrebăm cum de are el mulţumirea aceasta în cele puţine şi noi ne tulburăm având multe? Şi l-a chemat odată şi cu smerenie l-a întrebat: – Părinte, avvo, spune-ne nouă, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicând: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că nici împăratul nu-i ca mine”.

Şi noi vedem că faţă de noi eşti foarte sărac, Doar atâta ai: acele două rogojini şi mai mult nimic decât pâinea uscată care o ai pentru hrană şi apă din izvor. Şi cum poţi să te simţi sfinţia ta în această stare aşa de fericit încât ţi se pare că întreci şi pe împăratul lumii? Şi a zis bătrânul cu linişte: – Aşa, avvo, eu cred şi sunt convins că, în starea aceasta în care mă aflu, nimeni pe pământ nu e mai fericit decât mine. – Dar de ce? – Iată de ce, a spus bătrânul. Eu când zic cuvântul acesta mă gândesc la ceia care o duc mult mai greu decât mine. Eu într-adevăr slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu şi nu cum trebuie, ci după a mea neputinţă, mă rog, îmi fac puţina mea rucodelie, adică lucrul cu mâna, şi când mă văd că sunt liber, nu mă supără nimeni, aer curat am, linişte am şi strictul necesar de a mânca o bucăţică de pâine îl am şi apoi, când mai văd că am şi de aşternut şi de învelit câte o rogojină, sunt foarte mulţumit.

Iar când mă gândesc la cei de prin temniţe sau la cei bolnavi care zac paralizaţi pe paturi de zeci de ani şi stau în mizerie şi nimeni nu-i poate ajuta şi bani nu au şi hrană nu au şi doctor nu pot să aducă pentru a lor neputinţă că n-au cu ce îi aduce, şi la cei care stau în temniţe legaţi de mâini şi de picioare şi nu numai că stau în putoare şi nu au aer şi libertate, dar dorm pe hârburi şi pe pietre şi poate a doua zi îi aşteaptă sentinţa de judecată, de condamnare şi poate chiar de moarte, deci gândindu-mă la aceia cât de greu o duc ei faţă de mine, atunci îmi dau seama că eu, având şi strictul necesar de a mă hrăni aici şi de a-mi aşterne şi de a mă înveli cu rogojina, sunt ca în sânul 4

lui Avraam şi zic cu adevărat din inimă: „Nici împăratul nu-i ca mine”. Atunci a zis celălalt bătrân: – Cu adevărat, avvo, aceasta-i mare filosofie când omul se mulţumeşte cu puţine şi i se pare că el cu aceste puţine covârşeşte pe cei mai bogaţi oameni din lume.

Iată noi avem mai multe şi mintea noastră este mai împrăştiată şi ne tulburăm şi ni se pare că o ducem mai greu decât alţii, iar sfinţia ta întru aceste puţine ai aflat liniştea şi odihna inimii sfinţiei tale. Deci am adus această pildă că mi s-a părut potrivită în cuvântul de faţă, că nu multa bogăţie, nu banii mulţi, nu multa hrană şi celălalte câte le adună omul poate să liniştească inima omului, ci rugăciunea cea curată făcută din inimă, nerăutatea inimii asupra altuia, pacea, liniştea şi a fi mulţumit omul cu cele prea puţine în viaţă şi a nu se griji de multe, că grija de multe îi tulbură inima sa. Deci să rezumăm: a doua pricină prin care îşi linişteşte omul inima sa este să se mulţumească cu puţin şi chiar cu prea puţin din cele strict necesare lui. A treia pricină prin care omul îşi linişteşte inima sa este, după dumnezeieştii părinţi, ca acolo unde se află el, în starea societăţii lui, să caute totdeauna locul cel mai de jos. Să fie foarte mulţumit că e nebăgat în seamă de oameni, şi că n-are dregătorie şi cinste ca alţii şi foarte bucuros să se afle la locul cel de jos.

Pentru că de ce se tulbură inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treaptă, vrea mai mare. Ajunge la o dregătorie, vrea mai sus. Vrea cuvântul lui sau starea lui materială sau morală să fie mai presus de a altuia. Vrea în tot chipul să fie băgat în seamă şi să covârşescă pe alţii, ca să fie cu toate mai presus de alţii şi acesta îi aduce pururea neliniştea, că aleargă după temelie de umbră. Ce se întâmplă: Dacă ne uităm pe crestele cele de sus ale munţilor unde cresc brazi sau fagi sau alţi arbori, vedem că aceştia se întăresc şi cresc mari, dar când vin vânturile cele mari şi furtunile, care copaci au mai mare zbucium şi tulburare, dacă nu cei care sunt mai sus? Şi cu cât e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns de obcină sus, cu atât mai greu el îndură furtuna şi se luptă cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a răcori şi a preface văzduhul. Deci dacă te duci pe acolo după câte o furtună, cum au fost cele din anii trecuţi, vezi mii de arbori răsturnnaţi, cu rădăcinile în sus, alţii fărâmaţi în două, alţii rupţi jalnic, alţii trântiţi peste alţii, ca şi cum ar fi fost loviţi în vreme de bătălie.

Ce s-a întâmplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai tare decât dânşii i-a răsturnat şi în chip jalnic i-a sfărâmat şi i-a trântit pentru veşnicie la pământ. Aşa. Iar copacii care trăiesc prin gropi, pe la pârâie şi pe la dosuri, când vin furtunile cele mari, ce le pasă lor? De abia îşi clatină puţin ramurile şi îşi aduc şi ei aminte că e vânt mare, dar unde? Pe coastă acolo sus, pe creastă trebuie să fie mare furtună. Lor nu le pasă, cresc liniştiţi, furtuna nu îi supără decât foarte puţin, pentru că la poziţia lor mai joasă sunt afară de primejdia furtunilor şi a vânturilor. Aşa se întâmplă şi cu oamenii care aleargă după dregătorii sau după trepte. Cu cât sunt mai sus, cu atât sunt mai în primejdie. Deci dacă cineva e chemat de darul lui Dumnezeu să fie la o dregătorie, cu mare sfială şi frică de Dumnezeu să păşească, pentru că nu păşeşte decât spre loc de primejdie şi de grijă. Iar dacă nu, toată sârguinţa lui să o pună să fugă tot mai jos la locul cel mai de jos va fi liniştit şi afară de primejdie şi de valurile şi de furtunile ispitelor şi ale nemulţumirilor şi primejdiilor veacului de acum.

Deci al treilea principiu pentru a-şi linişti omul inima este totdeauna să caute locul cel mai de jos şi cât mai de jos şi să dorească să trăiască pe acest pământ până la sfârşitul vieţii nebăgat în seamă şi să cinstească pe aceia care sunt pe treptele cele mai înalte, să-i asculte, să se roage pentru ei, iar el pururea să fie mulţumit la locul de jos şi aşa îşi va afla pacea inimii cu sine şi cu Dumnezeu. Al patrulea principiu pentru dobândirea păcii inimii, după învăţărurile sfinţilor părinţi, este de a se ruga omul în toată vremea să se facă voia lui Dumnezeu întru el şi de a-şi lăsa viaţa sufletului său să fie condusă de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lăsa omul în voia lui Dumnezeu în toate împrejurările, fie cele de întristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna să aibă în mintea sa şi dacă se poate şi pe buzele sale cuvântul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur care l-a zis în cele mai de pe urmă, adică: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” şi: „Mulţumesc 5

lui Dumnezeu pentru toate!” Aşadar omul care se lasă în voia lui Dumnezeu zice în inima sa aşa când este necăjit: „Doamne, dacă este voia Ta să fiu necăjit, să fiu! Slavă Ţie! Dacă e voia Ta să fiu fericit, slavă Ţie! Dacă e voia Ta să fiu sărac, mulţumesc Ţie! Dacă e voia Ta să fiu bogat slavă Ţie! Dacă e voia ta să fiu bolnav sau sănătos, slavă Ţie!” Deci în orice împrejurare a vieţii el ştie să mulţumească lui Dumnezeu şi să se lase în voia lui Dumnezeu.

Şi atunci inima unui om ca acesta, care doreşte să facă totdeauna voia mai mult a altora decât a lui întru cele spre mântuire, care e mulţumit cu cele puţine, strict necesare, în viaţă, care caută întotdeauna lucrul cel mai de jos în viaţă şi care se lasă totdeauna în voia lui Dumnezeu şi la cele de întristare şi la cele de bucurie, se linişteşte şi este pusă la adăpost de multe valuri, de multe pagube, de multe scârbe şi neaşezări care se întâmplă împotriva celor care voiesc să-şi facă voia lor, să dobândească avere multă, să fie la locul cel dintâi şi mai de cinste şi să nu se lase în voia lui Dumnezeu şi, nădăjduind în priceperea şi în voia lor, caută întotdeauna a-şi face voia lor şi a alerga după cele părute lor bune care nu le aduc decât tulburare şi scârbe. Aceste puţine le-am spus mai întâi despre casa cea de gând a sufletului nostru, apoi despre inimă şi despre pacea inimii noastre şi, ajutând mila lui Dumnezeu, să nu uit nici eu cele puţine pe care le-am vorbit în seara aceasta, ca şi eu, păcătosul, aducându-mi aminte de ele, să nu greşesc lui Dumnezeu şi să mă pot linişti în vreme de scârbe şi de necaz.

Amin.