Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Părintele Cleopa.

de admin

Schimbați-vă la față întru înnoirea minții voastre

7:40 pm, ianuarie 14, 2011 în Cuvinte de folos, Pocainta, Părintele Cleopa, Rugaciunea mintii de admin

Marele apostol Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, stâlpul şi lumina Bisericii, spune în una din epistolele sale aşa: Schimbaţi-vă la faţă întru înnoirea minţii voastre (Romani 12, 2).

Auzi? Şi pe noi ne îmbie să ne schimbăm la faţă. Ai auzit că şi noi ne putem schimba la faţă? Cum? Întru înnoirea minţii noastre. Ce este a ne schimba la faţă, întru înnoirea minţii noastre? Foarte simplu vă explic. Toţi ne putem schimba la faţă numai dacă vrem, dacă credem. Cum? Nu aşa, simplu, ci Schimbaţi-vă la faţă, întru înnoirea minţii voastre. Cum mă pot eu schimba la faţă, să-mi înnoiesc mintea? Uite cum: Dacă eu văd în mintea mea că vine un gând rău şi am frica lui Dumnezeu, atunci zic rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)” şi depărtez gândul acela de la mintea mea. Dacă eu am gândul de desfrânare sau de ură sau de mândrie sau de slavă deşartă sau de făţărnicie sau de viclenie sau de lenevie sau gândul iubirii de argint sau al iubirii de plăceri sau al iubirii de averi, orice gând ar veni în mintea mea, dacă eu îl scot afară din minte cu rugăciunea „Doamne Iisuse…”, eu am scos păcatul din minte şi atunci vine Duhul Sfânt.

Mintea noastră e făcută de Ziditorul în aşa fel încât nu poate sta singură, e veşnic în mişcare. Mintea noastră este ca o moară şi ce torni în moară, aceea macină. Dar nu-i de vină moara că eu torn neghină sau fasole într-însa. Eu dacă torn grâu, moara grâu macină. Aşa-i şi mintea noastră. Deci dacă dăm minţii noastre gânduri duhovniceşti, gânduri sfinte, cugetări la patima Mântuitorului, la ale martirilor, cugetări la Înviere, la răstignirea Domnului, la Judecata de Apoi, la rai, la munca cea veşnică, la sfârşitul lumii şi la sfârşitul nostru mai mult, că trebuie să plecăm ca mâine fiecare la mormânt, iată eu am turnat în gândirea mea aceste gânduri duhovniceşti, am scos din minte gândurile cele rele şi am înnoit mintea mea cu gânduri duhovniceşti, cu gânduri plăcute lui Dumnezeu, iată eu m-am schimbat la faţă întru Duhul, nimeni nu ştie cum. Mintea mea nu mai este păcătoasă, mintea mea s-a făcut biserică a Duhului Sfânt, după cum mintea celui păcătos s-a făcut lăcaş al dracilor şi al corbilor celor nevăzuţi.

Aşa se explică cum să ne schimbăm la faţă întru înnoirea minţii. Mintea noastră să n-o lăsăm să cugete cele rele, ci îndată să-i turnăm gânduri bune şi pe cele rele să le fugărim din mintea noastră cu această rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dar oare avem destule pilde că s-au schimbat mulţi din sfinţi la faţă în felul acesta şi mulţi şi-au înnoit minţile? Avem. Ia să vă spun o istorioară ca să înţelegeţi cele de mai sus. Sfântul Pavel cel simplu, care era mai înţelept decât toată lumea pentru că se făcea nebun pentru Hristos, era ucenicul Sfântului Antonie cel Mare şi a ajuns la atâta sporire, că era mai mare făcător de minuni decât Sfântul Antonie. Acest Pavel cel simplu s-a dus la Alexandria, fiind trimis de Sfântul Antonie, după oarecare trebuinţă. L-a apucat pe drum Sfânta Duminică. El era un om bătrân acum, peste 80 de ani, îmbrăcat cu o haină ruptă, încălţat cu nişte opinci, cu o cruce de lemn la gât şi cu un toiag în mână.

Cine îl vedea zicea: „Iaca un moşneag. Un moşneag bătrân, credincios”. S-a dus acest sfânt Pavel la uşa unei biserici. Şi pândea cum vine lumea la biserică, că era sfânta duminică şi la toţi care veneau la biserică el vedea pe îngerii lor cum îi aduc la biserică: pe copilaşi, pe femei, pe bărbaţi, pe tineri. Foarte se bucurau îngerii că i-au adus la biserică. Şi foarte se veselea Pavel cu duhul, că el era înainte văzător şi vedea acestea. Dacă ar fi fost aici vedea câţi draci sunt şi câţi îngeri, că în tot locul sunt miliarde. El îi vedea pe toţi ce fac ei, şi pe îngeri şi pe draci, aşa este omul văzător cu mintea, căci are minte văzătoare de Dumnezeu. Şi se bucura Sfântul Pavel la uşa bisericii, văzând cum vin creştinii la biserică şi îngerii lor vin bucuroşi şi îi bagă în biserică. Dar a văzut venind la biserică pe unul care îl aduceau dracii. Erau călare pe dânsul, i-au pus zăbale ca la cai şi frâu şi alţii îi turnau cenuşă în cap şi murdării.

Şi a intrat în biserică cu dracii călare pe el. Şi când a văzut Sfântul Pavel că pe lângă cei ce îi aduc îngerii, a intra şi unul înconjurat de draci, cu zăbală în gură, a început să plângă bătrânul. Dar oamenii, care nu ştiau cine e, că era străin pe acolo, îl întrebau: „Moşule, de ce plângi?” „Plâng pentru păcatele mele”. Nu voia să spună. Şi a plâns tot timpul Liturghiei şi a stat în pridvor. Şi se minunau oamenii: „Bătrânul acela plânge mereu pentru păcatele lui. Se vede că e păcătos”. De ar fi avut oamenii păcatele lui! Dar el pândea când au luat oamenii sfânta anafură şi au plecat acasă să vadă cum iese acela din biserică, care s-a dus cu dracii în biserică. Şi, o, minunile Tale, Hristoase! A ieşit acela din biserică înconjurat de îngeri. Şi foarte se veseleau îngerii şi erau luminaţi la faţă, iar el aşa era de cucernic şi smerit. Şi atunci Pavel n-a mai putut de bucurie. A lăsat plânsul şi a început a bate din palme: – Veniţi oameni buni, veniţi aici să vedeţi minunile lui Dumnezeu.

Veniţi să vedeţi milostivirea lui Dumnezeu. Şi atunci au întrebat: – Cine eşti tu, moşule? El tot n-a vrut să spună: – Sunt un om păcătos, dar am văzut atâta lume care a mers la biserică şi mergeau cu îngerii, iar omul acesta mergea încălecat de draci şi avea zăbală în gură ca la cai şi îl duceau dracii în biserică. Şi acum şi el e cu îngerii Domnului şi nici un drac nu văd lângă dânsul. Iar omul, când a văzut că e descoperit, că i s-a descoperit viaţa lui, a zis către oameni: – Oameni buni, bătrânul ăsta este mare om al lui Dumnezeu, dacă a văzut el starea mea. E adevărat, eu am intrat în biserică plin de draci. Eu sunt om foarte păcătos, am fost preacurvar şi curvar şi ucigaş şi rele am făcut în viaţa mea şi cred că a văzut bătrânul la mine că mă duceau dracii de zăbală ca pe cai. Dar uite ce s-a întâmplat cu mine în biserică. Să vă spun: M-am dus în biserică şi am auzit citindu-se paremia de la marele prooroc Isaia, unde zice aşa: Întoarceţi-vă către Mine, fiii oamenilor, şi Mă voi întoarce către voi.

Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi. Şi de vor fi ca roşeaţa, ca lâna le voi face albe. Şi nu voi mai pomeni cele dintâi ale voastre. Şi eu, auzind aceasta că Dumnezeu se făgăduieşte ca să-mi ierte cele dinainte şi să mă facă alb ca zăpada şi să nu mai pomenească păcatele mele, am zis în inima mea: „Doamne, de astăzi nu voi mai greşi. De aş muri de o mie de ori, nu mă mai întorc la păcat. Şi ajută-mi, Doamne, să pun început bun, să te iubesc pe Tine cum am iubit păcatul până acum şi mai mult”. Cu acestă hotărâre m-am întors de la biserică şi iată bătrânul acesta sfânt, care m-a văzut înconjurat de draci intrând în biserică, mă vede ducându-mă cu îngerii. Eu m-am schimbat la minte, eu am făcut schimbarea la faţă întru înnoirea minţii, cum zice marele apostol Pavel.Şi mi-am înnoit mintea cu gânduri bune, cu cugete bune, de acum înainte nici cu gândul nu vreau să mai greşesc, vreau până la moarte să mă lupt cu păcatul, să fiu un om nou, o făptură nouă, să-mi duc viaţa în Iisus Hristos.

Deci iată, oameni buni, câtă dreptate are bătrânul care spune că m-a văzut mergând cu dracii în biserică, iar acum mă duc cu îngerii, pentru că mi-am schimbat mintea mea şi inima mea în biserică şi am hotărât, auzind cuvântul Domnului, să nu mai fac păcate şi să fiu om al lui Dumnezeu. Ai văzut cum se schimbă omul auzind cuvântul Scripturii? Ce spune marele apostol Pavel? Credinţa vine prin auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi Iisus Hristos pe care îl primim prin Preacuratele Taine, când luăm Trupul şi Sângele Domnului, Acela vine şi prin auz şi în loc de peşteră a tâlharilor draci, ne face pe noi biserică a Duhului Sfânt, cum l-a făcut pe acest om păcătos, care s-a înnoit întru mintea sa şi în inima sa şi s-a schimbat la faţă, a intrat cu dracii şi a ieşit cu Dumnezeu şi îngerii lui din biserică. Dar să vă mai spun o altă istorioară. În Franţa, un mare făcător de rele, un mare criminal, care n-a avut nici mamă, nici tată, a crescut de capul lui printre străini, şi ca un copil care n-a avut educaţie de la părinţi, s-a făcut om rău.

A făcut crime, a făcut răutăţi, iar când era în floarea vârstei l-au prins şi l-a judecat tribunalul. Nu mai aveau ce canon sau ce pedeapsă să-i dea, că celelalte îi dăduseră multe, l-au condamnat la pedeapsa cu moartea publică. Pe acest om l-au adus într-o piaţă mare din Paris şi l-au suit pe o tribună înaltă. Când se executau asemenea oameni tâlhari se aduna multă lume să vadă cum are să-l omoare. Şi este o lege romană, că înainte de a omorî pe cineva să i se dea voie să vorbească câteva cuvinte, să spună şi el ceva înaintea morţii. Deci l-au suit pe acest criminal pe o tribună, l-au legat la ochi, au pus un pluton de execuţie cu armele ca să-l împuşte la semnal. Iar înainte de a da drumul aceia la gloanţe în el ca să-l dea jos, el era cu ochii legaţi săracul, nu vedea pe nimeni, aştepta moartea din mâna la atâţia soldaţi care erau gata să-l execute.

Şi atunci mai-marele tribunalului a întrebat pe acest criminal: – Măi băiete, spune-ţi ultimul cuvânt. Ai şi tu atâta drept pe lumea asta că acuşi mori, într-o clipă. Iată câte puşti sunt împotriva ta. Spune şi tu care ţi-e ultimul cuvânt înainte de execuţie, înainte de moarte. Iar el săracul – nici nu vedea câtă lume se uită la dânsul, că era legat la ochi – şi-a adus aminte atunci de Dumnezeu, de-abia atunci, în faţa morţii. Şi s-a gândit el: „Toată lumea m-a părăsit, dar Dumnezeu a venit pentru cei păcătoşi”. Şi atunci el săracul, deznădăjduit de viaţă, a alergat la Dumnezeu. Şi a strigat odată să audă toată lumea aceea: – Of, Doamne, nu mă lăsa, că n-am avut mamă. Şi atunci aceia care erau de faţă, acei judecători care au dat sentinţa de moarte, au zis între ei: – Ce-a spus, bre, ce-a spus? Ce-a zis? – „Of, Doamne, nu mă lăsa, că n-am avut mamă”.

Şi au întrebat pe cei care au făcut actul de acuzare: – Aşa-i? – Da, n-a avut săracul nici mamă, nici tată. El a trăit aşa printre oameni. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Oftând el din adâncul inimii, a atras deodată şi mila lui Dumnezeu şi mila întregului popor. Şi a început să strige tot poporul: „Iertaţi-l, iertaţi-l”. Iar judecătorul a zis: – Îl iertăm şi noi, să-l ierte şi Dumnezeu. Şi aşa bietul om, în ultima clipă alergând la Dumnezeu şi din adâncul inimii oftând, a atras asupra lui şi mila poporului şi mila lui Dumnezeu şi l-au graţiat şi l-au lăsat în pace. Iată o schimbare la faţă în Duhul, într-o clipă de vreme tâlharul acesta văzând că l-a părăsit toată lumea, a ştiut că este un Dumnezeu milostiv în cer, care nu lasă pe cei necăjiţi şi a strigat din toată inima: „Nu mă lăsa, că n-am avut mamă”, adică nici n-a avut cine să mă înveţe ca să n-ajung om rău.

Iubiţi credincioşi, v-am spus aceasta ca să vă dau o nădejde de mântuire. Cât de păcătos ar fi omul, când Doamne fereşte, e în primejdie şi l-a părăsit toată lumea, el din adâncul inimii să alerge la Dumnezeu, că Dumnezeu nu lasă pe nimeni. Auzi ce spune prin proorocul Isaia: Mai degrabă va lăsa mama pe fiul său, decât eu să te las pe tine, cela ce ai nădăjduit spre mine. Deci nimeni să nuşi piardă nădejdea când e în necaz şi scârbe mari, ci din adâncul inimii să strige la Dumnezeu şi un singur suspin şi un singur glas din inimă îl mântuieşte pe om, atrage asupra lui mila lui Dumnezeu şi capătă viaţă vremelnică şi viaţă veşnică. Amin.

de admin

Cine se smerește, câștigă – Părintele Cleopa

10:13 pm, ianuarie 13, 2011 în Cuvinte de folos, Părintele Cleopa, Smerenie de admin

Parintele Cleopa

Parintele Cleopa

Sfântul Antonie cel Mare, dacă avea darul înainte-vederii, el vedea câţi draci sunt aici şi câţi îngeri sunt. El vedea gândurile tuturor, puteau să fie un milion, la fiecare le vedea gândurile, ce gândeşte – bine sau rău. Odată i-a luat Dumnezeu darul acesta al înainte-vederii. Dumnezeu îl dă, Dumnezeu poate să-l ia înapoi.

Şi doi draci, dintre care pe unul îl chema Zerefer, s-au sfătuit: – Măi, oare dacă noi ne-am pocăi, că am fost îngeri, ne-ar mai primi Dumnezeu să ne facă îngeri înapoi cum am fost înainte de a cădea? Atunci unul din ei a zis: – Dar cine poate să ştie asta? Numai Sfântul Antonie. El e înainte-văzător. – Dar oare cum să ne apropiem ca să nu ne vadă, să nu ne recunoască? Ştiau că îi cunoaşte. – Dacă ne-om duce să-l întrebăm, ne vede că suntem draci. – Taci că ne facem că suntem oameni păcătoşi. Şi Dumnezeu i-a luat darul înainte-vederii lui Antonie ca să nu-i cunoască. Şi ei s-au dus aproape de chilia sfântului într-un loc. Şi când au ajuns acolo au început a plânge: – Vai de mine! Tare suntem păcătoşi! Văleu! Am mâniat pe Dumnezeu şi n-am făcut cutare… Plângeau. Şi vine un călugăr la Sfântul Antonie şi îi spune: – Părinte, doi oameni păcătoşi stau acolo şi plâng şi au zis că nu-i mai iartă Dumnezeu.

Dacă ar fi avut darul înainte-verederii, Sfântul Antonie i-ar fi cunoscut, însă acum Dumnezeu îi luase darul, ca să arate altă taină. Şi atunci el a zis: – Cheamă-i încoace. Şi când au venit, au început să spună: – Vai, Antonie, suntem păcătoşi. Nu ştim dacă ne iartă Dumnezeu. Aşa de răi suntem că ni se pare că pentru păcatele noastre suntem ca dracii. Ziceau că li se pare, nu spuneau că sunt draci. – Aşa de păcătoşi ne-am făcut că ni se pare că suntem draci. – Şi ce vreţi? – Să te rogi pentru noi ca să ne ierte Dumnezeu şi să fim iar cum am fost. Că ei au fost îngeri înainte de cădere. Sfântul Antonie a zis: – Duceţi-vă, că am să mă rog lui Dumnezeu. Să veniţi mâine. Şi a început Sfântul Antonie să se roage. Şi pe când se ruga, a venit îngerul Domnului: – Antonie, dar de ce te rogi pentru draci? – Doamne, dar sunt draci? Dar eu totdeauna cunoşteam pe draci.

Mie mi-au spus că sunt oameni păcătoşi. – Ţi-a luat Dumnezeu darul înainte-vederii ca să nu-i cunoşti. Draci sunt. – Şi cum de mi l-a luat? – Asta e altă taină. De aceea ţi l-a luat, ca să arate prin tine Dumnezeu că chiar pe draci, cât sunt de răi, dacă s-ar pocăi, Dumnezeu îi iartă, şi astfel să nu se deznădăjduiască nici păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că Dumnezeu îi primeşte pe toţi, căci pentru păcătoşi şi-a vărsat sângele. Deci când vor veni iarăşi să le spui astfel: „Dumnezeu mi-a descoperit cine sunteţi voi şi a zis că vă iartă, numai să faceţi un canon: Să staţi trei ani într-un loc cu faţa spre răsărit şi să spuneţi de o sută de ori: «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche». Apoi de o sută de ori: «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii».

Şi încă de o sută de ori: «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată». Când veţi face acestea, Dumnezeu o să vă ierte şi o să vă facă îngeri înapoi cum aţi fost”. Şi a zis îngerul: – Dar să ştii, Antonie, că răutatea veche nu se mai face bunătate nouă. Dar ca să nu zică ei în ziua judecăţii că au vrut să se pocăiască şi Dumnezeu nu i-a primit, spune-le că-i primeşte dacă fac canonul. Zicând acestea îngerul, s-a suit la cer. Iar a doua zi iarăşi au venit dracii plângând: „Vai de mine, Antonie, ni se pare că suntem ca nişte draci de păcătoşi”. Dar Sfântul Antonie a început de departe: – O, viclenilor, acum ştiu că nu vi se pare, ci că sunteţi draci! M-am rugat lui Dumnezeu şi ştiu cine sunteţi voi. – Dacă suntem draci ne mai iartă Dumnezeu? – Uite, vă iartă. Voi n-aveţi osteneală – că ei nu mai au osteneală în veac, sunt duhuri –, vă dau un canon de făcut.

Îl faceţi aici. – Ce canon să facem? – Să staţi trei ani de zile cu faţa la răsărit şi să ziceţi de o sută de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Apoi de o sută de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii”. Şi încă de o sută de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată”. Când veţi face acestea, Dumnezeu o să vă ierte şi o să vă facă îngeri înapoi cum aţi fost. Atunci Zerefer a lepădat plânsul cel prefăcut şi a început a râde. Şi a zis Sfântului Antonie: – Dacă aş fi voit să mă numesc răutate veche, urâciune a pustiirii, şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă mântuiesc. Dar acum să zic aşa? Să nu fie aceasta! Că acum încă mă ascultă mulţime de păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea. Iar eu să fiu rob netrebnic prin pocăinţă nu voiesc, călugăre rău, şi nu mă pot coborî din cinstea aceasta mare în necinste.

Niciodată nu voi zice că sunt răutate veche. Nu, nu, nu, călugăre rău, nu, nu, nu. Niciodată nu voi zice eu că sunt răutate veche. Şi au zburat şi s-au dus. Ei, dacă au căzut din mândrie, nu se pot smeri. După ce au plecat dracii, vine îngerul: – Ei, Antonie, ai văzut? Ai văzut că nu pot zice? N-au smerenie. Că dracii, dacă s-ar smeri, ar veni înapoi. Ei au căzut din mândrie. Chiar în iad, acolo unde stau miliarde, aşa zic: „Nu vom sluji Ţie, nu vom sluji Ţie”. Au căzut din mândrie, ca să nu-i slujească lui Dumnezeu. De aceea i s-a arătat lui Antonie taina aceasta că dacă dracii s-ar pocăi cu adevărat, şi pe dânşii îi primeşte Dumnezeu la pocăinţă. Dar nu se întoarce răutatea veche să se facă bunătate nouă. N-au vrut să facă canon. Au zis că ei împărăţesc şi sunt stăpâni şi cutare.

De aceea când se întâmplă ceva, o sfadă în casă la voi, ori femeie, ori bărbatul, ori un copil, ştii care biruieşte? Ia să-mi spuneţi! Mânca-v-ar raiul! Cel care va zice întâi: „Iartă-mă, mamă, că am greşit” sau „Iartă-mă, bărbate, că am greşit” sau „Iartă-mă, femeie”, acela a biruit pe draci. În măsura în care iartă, e şi el iertat de Dumnezeu. Nu când ţi-a zice unul „Iartă-mă”, tu să-i zici: „Du-te de aici, lasă că te ştiu eu cine eşti!”, că atunci eşti mai rău decât toţi dracii. Când lui Petru apostolul i se părea că e milostiv, L-a întrebat pe Mântuitorul, Doamne, de câte ori voi ierta pe fratele meu? Până la şapte ori într-o zi? Mântuitorul i-a curmat pentru veşnicie părerea asta: Petre! Nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte într-o zi.

Adică întotdeauna. Nu dacă unul e supărat şi celălalt îi cere iertare, el nu vrea să-l ierte. Dacă nu-l ierţi, eşti ca Zerefer acela, răutatea veche, care nu vrea să zică că a greşit: „Nu, nu, niciodată nu-i înşelăciune întunecată”. Te faci ca dracul. Dar dacă îţi ceri iertare, ai biruit pe toţi. Chiar dacă te-a bătut unul, dacă îi zici „iartă-mă”, ai biruit şi pe diavolul şi pe el. Ţi-ai luat cununa de mucenic, dacă ai cerut iertare. Se întâmplă în viaţa omului, în casă, câte nu se întâmplă? Care îşi cere iertare întâi, acela a biruit. Şi el are plată mare la Dumnezeu şi îl linişteşte pe celălalt. *

Nu-i primit la Dumnezeu nici postul nostru, nici rugăciunea, nici metaniile, nici privegherea, nici înfrânarea, nici nevoinţa, dacă nu va fi în inima noastră întâi şi întâi dragostea. Vai şi amar de cel care are ură pe fratele său! Să nu creadă că-i primită vreodată rugăciunea lui.

Aţi auzit apostolul Pavel ce spune? Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi dracii nu mănâncă niciodată, postesc, sunt feciorelnici, nu se împreună cu femei, nu dorm niciodată, dar tot draci sunt. Nu le foloseşte nimic că nu stau degeaba, că priveghează, pentru că nu au în ei dragostea lui Dumnezeu. Ura, răutatea risipeşte toată plata ostenelii faptelor bune. Dacă în timpul zilei, la ascultare, te-a supărat un frate, poate săracul vrând sau nevrând, nu te duce la chilie până când nu te duci întâi la el: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă”. Că degeaba te rogi, degeaba citeşti psalmi, degeaba faci metanii dacă te duci ca un diavol cu ură asupra cuiva. Eşti mai rău decât un drac, eşti un drac şut, fără coarne. Şi nu te ştie nimeni, n-ai coarne, dar ai coarne grozave. Era aici un iconom Ilarion Ionică, Dumnezeu să-l odihnească. Parcă era Sfântul Neculai, cu o barbă albă, încălţat cu opinci de cele de gumă.

Mergea cu noi: „Hai, dragul moşului, hai la pădure, hai la coasă, hai la strâns fânul, hai la cartoafe”. Şi seara venea săracul la noi, era un corp de chilii cu tablă, care l-aţi apucat, de la clopotniţă, că aici erau chiliile lui Cerneschi, cele vechi, acoperite cu draniţă, care au fost făcute deodată cu biserica. Îl auzeai seara că venea. Erau două rânduri de chilii. El venea, bătrânelul, săracul: „Frate cutare”. „Da”. „Iartă-mă pe mine, păcătosul”. „Părinte cutare”. „Da”. „Iartaţi-mă. Poate v-am supărat cu ceva azi”. El, săracul, bătrânelul. Câtă pildă era pentru noi un bătrân! Noi ieşeam pe cerdac. Dar el venea bătrânul, săracul: „Iartă-mă, băieţi, poate v-am supărat cu ceva azi”. Şi era iconomul mănăstirii. Ferice de el. Acest suflet mare nu ţinea în inima lui niciodată ură. Că atâta de greu e păcatul urii, e ucidere de om.

Auzi ce spune Evanghelia: Cela ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este. Mai bine nu te mai năşteai pe faţa pământului, dacă ţii mânie sau eşti cumva supărat pe cineva. Mai bine nu te mai năşteai, că ai pe satana în inimă. Dar dacă mori în noaptea aceea, având ciudă pe cineva? Te-a luat satana. El e în inima ta. Dacă nu te-ai dus seara: „Iartă-mă, părinte, că am greşit, iartă-mă”, ai pe satana şi dacă mori, atunci te-a luat cu el. Că în ce te găseşte moartea, în aceea te va lua. Cu aceste cuvinte, vă rog să mă iertaţi. Vă doresc să fie dragostea Mântuitorului în inimile tuturor şi îngerii păzitori care vă păzesc pururea să vă povăţuiască, să vă îndrepteze ca niciodată să nu dormim seara având cumva supărare pe cineva.