Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Parintele Rafail Noica.

de admin

Părintele Rafail Noica despre cuvânt

8:53 pm, martie 9, 2011 în Cuvinte de folos, Parintele Rafail Noica de admin

M-am gandit sa spun cateva cuvinte despre cuvant. Poate sa incep cu cuvantul Mantuitorului: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece.”

Ce este cuvantul? Noi suntem obisnuiti sa-l intelegem ca un mod de a face contact unii cu altii, de a face un schimb de informatii. Dar vedem in Scriptura altfel de lucruri spuse despre cuvant: “Intru inceput era Cuvantul si Cuvantul era catre Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul”. “Si Cuvantul trup S-a facut”. “Zis-a Dumnezeu: Sa fie lumina, si a fost lumina”. Si orice a spus Dumnezeu prin cuvant, s-a facut. Iarasi revin la cuvintele Mantuitorului, cand a spus: “cuvintele Mele sunt duh si ele sunt viata”.

Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om – daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot  ce-a facut inaintea omului – printr-un singur cuvant a infaptuit: “Sa fie!” cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: “Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra” (Facere 1, 26). Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem  aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legautra cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.

Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege – asta o putem intelege toti, legea morala – dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la “sfarsitul vremii”, la plinirea vremii mai bine zis. “Plinirea vremii” avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei: “Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in “sfarsitul vremii” ne-a vorbit prin Insusi Fiul Sau”. Or, acest “Insusi Fiul sau” se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu: Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin “dialogul” pe care il inchiaga cu Omul, mai bine zis il “reincheaga”, dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie – energie creatoare.

Dar cuvantul omului ce este? Daca omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate sa ajunga pana la asemanarea lui Dumnezeu, si cuvantul omului este o energie. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca prin cuvant de rugaciune sa ne apropiem de Dumnezeu. Omul in rugaciune ajunge la strea cuvantului cea mai inalta, unde cuvantul lui prinde puteri, in Duhul lui Dumnezeu, sa infaptuiasca oarecum asa cum si Dumnezeu a infaptuit. Omul nu este menit sa faca si el, sa creeze o lume; omul este menit sa dezvolte acest  chip al lui Dumnezeu din el intru asemanarea deplina. Asa intelegem noi mantuirea.

Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate avea vrasmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentur ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nci micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne chiama la acest “a fi” si la acesata asemenea-vecnicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in Dumnezeu.

Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care  este aceasta energie? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand (cf. Ioan 6, 56; 15, 4-5) in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna “Amin” lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.

As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem, la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca este impartasire, cand Dumnezeu vorbeste cu omul – cum spune Scriptura – prin Insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferenta dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant. Legea “etica” a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare “facere” relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu “Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor”, “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”, (Matei 5, 3), si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: “Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua…” (Matei 5, 21-22; 27-28; 31-32; 33-34 etc) – si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in noul – El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fure si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi, si altele, fiindca Dumnezeu Insusi ne este mincinos, Dumnezeu  nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.

Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: “Da, dar si eu vreau sa traiesc” – si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca – iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata – adica “odihna”, adica implinirea.

Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata (Ioan 10, 10). Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, “ale vietii vecinice” (Ioan 6, 68), adica pana la urma, a ceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se “poticnea”, pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gadului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai “subtire”, mai “inalta”, si, in acest sens, mai adevarata.

Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunic, Dumnezeu spune omului: “Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!” (Lev. 19, 2). Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. “fiindca Eu sunt Sfant!” Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca “Eu sunt”. Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energia de viata.

Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au “gasit”. Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu. Inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. In Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci Insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.

Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem, asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata – acest “care” si “unde” fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.

Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, carea impartasire duce pe om mai departe, si acest “mai departe” nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.

Am vrut prin toate astea – cam intortochiate – sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.

Sursa: Cultura duhului, Ieromonahul Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002

de admin

Părintele Rafail Noica despre ortodoxie

12:34 pm, februarie 19, 2011 în Catolicism, Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Dreapta socoteală, Erezii, Parintele Rafail Noica de admin

Iată vedem un Apus, care de 1000 de ani nu a mai cunoscut Biserică, de când Roma s-a despărţit de Biserică, şi a căzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totuşi, acum, Apusul, în mare măsură, vine la Ortodoxie, sau poate nu în măsură aşa mare, dar în comparaţie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la Ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cat de neortodocşi au fost străbunii lor ?”, care n-au ştiut de Ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut de Ortodoxie, aşa cum ştiu fii lor de astăzi ?

Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: în baza cuvintelor dumnezeieşti, a vieţii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrăjmaşi (când noi eram vrăjmaşii, el ne-a iubit şi s-a jertfit), cum putem gândi că Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre pierzanie (pentru că nu-s ortodocşi) ? Însă, am văzut-o, tot pe pielea mea, că nu numai ce numim noi Ortodoxie, este Ortodoxie ! Vă spun că Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca pe firea adevărată a omului, către care tânjeşte tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, Ortodoxia, noi suntem ortodocşi, dar vai de ortodoxia noastră! Părintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, şi pe Acela L-au rastignit”.

Dar, când zic că Ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă fie greu să înţelegeţi aceasta. Eu am trăit-o (iarăşi vă zic) tot pe pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în protestantism, şi intrând înapoi în Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie şi împărtăşanie, a început în mine să trăiască o viaţă şi să-mi dezvăluie nişte lucruri de unde am înţeles că numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele acestea, pământul pe care toţi îl caută, drept şi strâmb.

Aşa că, greutatea Bisericii şi greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, că nu trebuie să micşorăm importanţa a ceea ce numim „Ortodoxia” […] ( Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare şi prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului, prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arătat-o Hristos; dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze şi, prin cinstit sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgam de seamă să nu pierdem Ortodoxia) iar, pe de altă parte, a fi ortodox înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiască dragoste, până şi pe vrăjmaş. Nu ne încumetăm, la nivel ascetic, să iubim pe draci sau aşa ceva, fiindcă sunt prea puternici faţă de noi, şi riscăm să cădem în plasele lor, aşa cum a suferit părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experienţă ne-a dezvăluit el (las carte să ne spună mai departe), însă în nevoinţă noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui Dumnezeu, sfinţii ajung la măsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoară şi Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu sileşte pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileşte să iasă dintre aceia. I-ar dori cu preţul jertfei lor, i-ar dori mântuiţi.

Deci, apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi şi îl putem înţelege pe Dumnezeu cel adevărat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni şi pe vrăşmaşi, şi a avea încredere în Dumnezeu. Dacă cineva îşi pune problema, şi mulţi, poate toţi şi-o pun: oare numai ortodocşii se mântuiesc? – eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar răbda gândul că cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu aş putea fi în afara ortodoxiei, şi aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adică, dacă cel din afară ortodoxiei neapărat se pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea lui şi nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: Dacă în mine, păcătosul, se găseşte destulă dragoste să mă gândesc şi la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai puţină dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, şi cu conştiinţa că Dumnezeu iubeşte mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta şi atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toţi, şi îmi caut în ortodoxia pe care am găsit-o şi în care mă aflu şi în care cred, îmi caut mântuirea [...]

Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi înşine, şi unii pre alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam”. Dacă încrederea pe care o avem în Dumnezeu şi în dragostea Lui, o încredinţăm la toţi cei din alte confesiuni, ba şi religii, ba şi pe atei (ce ştim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arătat în istorie) şi ne ocupăm de mântuirea noastră, şi, dacă nu vrem să fim egoişti, purtăm în rugăciune şi pe aceştia (Doamne, mântuieşte-ne pe noi, şi lumea Ta întreagă!), mântuirea noastră nu este şi nu poate fi egoistă, şi dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă peste întreaga lume.

( extras din conferinţa „Ce este omul?”,

6 noiembrie 2006, Alba-Iulia )