Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Sfantul Ioan Botezatorul.

de admin

Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul

9:31 pm, mai 24, 2011 în Cuvinte de folos, Rugaciuni, Sfantul Ioan Botezatorul de admin

Sfinte Proorocule Ioane, cel ce în adâncul Iordanului ai botezat pe Adâncul milostivirii şi văzând repejunile râului, valuri de înfricoşare au început să se înalţe în inima ta, alungă viforul patimilor din sufletul meu şi dăruieşte inimii mele corabia și adierea rugăciunii, ca să plutesc deasupra ispitelor acestei vieţi, iar mintea mea cea înnourată de gânduri rele o trage cu legătura cugetării smerite spre seninul vederii Soarelui Hristos.

Pustia o ai înviorat cu cântări de laude şi cu paşii minţii ai călătorit în grădina Raiului, prin ascultarea ta de Dumnezeu ridicându-te deasupra lui Adam, cel ce a căzut din frumuseţea cerească prin sfatul cel viclean al şarpelui. Pe mine, cel ce alerg pe cărările neascultării de poruncile dumnezeieşti mă învaţă calea smereniei prin pilda vieţuirii tale în afara deşertăciunilor lumii.

Capul ţi-ai plecat sub sabie, ca să vesteşti celor din iad pe Cel Ce este din veci Capul Bisericii şi Răscumpărătorul tuturor din stricăciune cu preascumpul Său Sânge. Pe mine, cel ce m-am făcut cap a toată răutatea, mă îndreptează pe căile pocăinţei. Trimite norii rugăciunii tale înaintea Soarelui dreptăţii, ca sufletul meu cel istovit de arşiţa ispitelor să-l răcorească ca Un Bun cu ploaia milostivirii Sale.

Pe îngeri ai minunat cu vieţuirea ta nematerialnică şi cetele demonilor le-ai doborât cu săgeţile cugetării tale smerite. Mintea mea cea pururea rănită de gândurile cele rele o tămăduieşte vărsând peste ea roua rugăciunii tale. Inima mea cea întunecată de patimi o luminează cu raza credinţei şi o împodobeşte cu florile laudelor tale, ca să aducă Stăpânului Care l-a sădit pe Adam din nou în grădina Raiului mireasma rugăciunii curate.

Astupatu-s-au urechile inimii mele, ca să nu mai aud chemarea dumnezeiască şi în adâncul noroiului patimilor m-am coborât. Eu, cel cinstit cu darul libertăţii de Cel Ce m-a zidit spre asemănarea Sa, m-am făcut rob patimilor, cărora dobitoceşte am slujit, neavând în inima mea gândul fricii de Dumnezeu. Răbdarea mi se pare un mărgăritar aproape de negăsit pentru mine şi cu frunzele cuvintelor mincinoase am acoperit păcatele mele. Dar, tu, Sfinte Ioane, cel ce ai arătat lumii pe Pomul vieţii Care S-a dat spre Hrană lumii şi a vindecat pe Adam cel ce s-a otrăvit gustând din pom, arată şi pustia inimii mele roditoare de pomii gândurilor înţelepciunii.

Ca o privighetoare a rugăciunii ai îndulcit auzul pustiei cu neîncetata slăvire a frumuseţii Celui Nevăzut şi pe scara smereniei te-ai înălţat la Cel Neajuns de minte. Pe mine, cel ce pururea mă cufund în marea deşertăciunilor lumeşti şi mă lenevesc a mă ruga, întinde-mi mână de ajutor şi cu ploaia gândurilor umilinţei curăţeşte inima mea, zugrăvind apoi întru ea tainele cele dumnezeieşti ascunse în vistieria minţilor îngereşti.

Cu securea pocăinţei taie din ţarina inimii mele pomi cei înalţi ai patimilor şi sădeşte în locul lor virtuţile cele dumnezeieşti. Focul ispitelor îl stinge cu puterea rugăciunii tale şi la judecată nu întârzia a mijloci iertare celor ce te cinstesc cu dreaptă credinţă.

Fiind prieten al Mirelui Celui Tainic al inimilor, cu şoapte prieteneşti pleacă spre milă pe Izvorul milostivirii, ca să treacă cu vederea păcatele noastre şi să rânduiască şi nevrednicia noastră în cămările cele cereşti, străbătute pururea de paşii îngereşti şi de tămâia rugăciunii neîncetate. Întăreşte pe noi, ca fără de cârtire să purtăm povara necazurilor vieţii şi glasul pocăinţei fă să răsune şi în inimile noastre ofilite de păcat, ca tăind toţi spinii patimilor să începem a vieţui dumnezeieşte. Cu legătura cea tare a rugăciunii tale întăreşte lumea şi sub acoperământul rugăciunii tale roagă-L pe Mântuitorul nostru să ne rânduiască vreme de pocăinţă, ca intrând întru cămara milostivirii Sale să-i aducem împreună cu cetele tuturor Sfinţilor slavă şi mulţumire, iar către tine să strigăm aşa:

Bucură-te, rai înfrumuseţat al darurilor Mântuitorului, pecetea nestricată a pocăinţei, de întărire lumii, izvorul gândurilor umilinţei, făclia pustiei inimilor noastre. Întru lumina rugăciunii tale, învredniceşte-ne a aduce slavă Treimii Celei mai presus de minte, Tatălui Celui iubitor de oameni, Fiului Său, Ce ne-a mântuit pe noi din păcat şi Duhului Celui călăuzitor la limanul pocăinţei, adică Minţii Celei mai înainte de minte, Care izvorăşte gândurile înţelepciunii cu care luminează minţile îngereşti şi întunericul minţii noastre. Amin

(Sursa: http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/05/
rugaciune-catre-sfantul-prooroc-ioan.html)

de admin

Predică la soborul Sfântului Ioan Botezătorul – (7 Ianuarie) – Mitropolitul Augistin

10:41 pm, ianuarie 6, 2011 în Botezul Domnului (Bobotează), Creșterea copiilor, Pocainta, Sfantul Ioan Botezatorul de admin


Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi ? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: “Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung “monade intacte” cu Cel Unul. “Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

“Pe Acesta să-L ascultaţi”, sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. “Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul”, spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti : “Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă…” (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum,…

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos.

Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu”, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi! Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume! V-o spun eu! De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul

În Sfânta Biserică a Sf. Nicolae, Florina, vineri, 7 ianuarie 1977

(Preluat de pe http://acvila30.wordpress.com)