Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Taina Nunții.

de admin

Taina nunții – Părintele Cleopa

10:45 pm, ianuarie 25, 2011 în Cuvinte de folos, Dreapta Credință, Părintele Cleopa, Taina Nunții de admin

Câtă deosebire este între un înger şi un om atâta deosebire este între un feciorelnic şi unul căsătorit. Atâta e de mare fecioria. Că Hristos a trăit necăsătorit, în feciorie, ca să dea pildă la apostoli. Şi a fost Dumnezeu şi om. Sfântul Ioan Evanghelistul a trăit în feciorie. Sfântul Apostol Andrei a trăit în feciorie. Sfântul Iacov cel Mare, fratele Domnului, a trăit în feciorie. Sfântul Apostol Toma în feciorie. Sfântul Simeon Zelotul în feciorie. Şapte din cei doisprezece apostoli au trăit în feciorie.

Şi Biserica, păstrând în taină tradiţia, cum zice Marele Vasile, a început să preţuiască foarte mult fecioria şi s-a înfiinţat monahismul. Şi părinţii post-apostolici, Sfântul Ignatie Teoforul, pe care l-au mâncat leii la Roma, Sfântul Policarp al Smirnei care a fost ars în foc, Sfântul Irineu de Lugdunum, Sfântul Clement al Romei, atâţia sfinţi mucenici, toţi au trăit în feciorie. Şi de aceea Sfinţii Trei Ierarhi au trăit în feciorie şi au fost călugări, că au văzut că Sfinţii Apostoli, învăţaţi de Mântuitorul, au preţuit mult mai tare fecioria decât căsătoria. Bună este şi căsătoria şi sfântă, că este taină, dar dacă s-ar face nunţile aşa cum am spus, după regulile nunţii creştine, iar nu aşa, condiţiile în care se fac acum, că de la uşa bisericii îi iau lăutarii în primire. De abia i-a cununat preotul în faţa sfântului altar şi îi iau dracii în primire la uşa bisericii şi merg cu tămbălău acasă. Şi apoi acasă jocuri, râsete, glume, beţii, la urmă se întâmplă şi bătăi şi ucideri şi moarte şi judecăţi şi nunta lui Hristos din taină se preface în teatru satanic, prăvălie a satanei.

Porneşte în altar şi se termină în iad. Aceea e nuntă? Cu toate răutăţile şi fărădelegile? Îmi spunea deunăzi una: „Bărbatu-meu a mers la nuntă şi s-a îmbătat şi a jucat cu una la nuntă. Şi când a venit de dimineaţă: «Te tai, că eşti urâtă». Voia să o omoare: „Cutare e mai frumoasă ca tine”. Din joc a luat-o. Auziţi voi ce înseamnă nunta satanică? Aceea nu mai e taină a lui Hristos. Şi aşa se întâmplă fărădelegi. Acolo plesnete de mâini, acolo facere din ochi. Acolo îşi umplu ochii de preacurvie, de răutăţi de fărădelegi. Acolo gelozii, că femeia mea a jucat cu cutare şi bărbatul meu a jucat cu cutare şi apoi încep gelozii: „Ţi-a plăcut pe aceea, de ce ai jucat-o? Ai luat-o pe cealaltă?” Toate drăciile şi toate răutăţile, toate fărădelegile care mânie pe Dumnezeu încep de la nunta de astăzi, pentru că nunta nu mai este nuntă, ci teatru satanic, aşa cum se face ea în unele condiţii.

Iată încă că în Bucovina se fac nunţi fără lăutari. Da, foarte multe. Au început şi în Moldova, dar mai puţine, trebuie să le arătăm noi. Foarte mulţi zic: „Părinte, nu fac nuntă cu lăutari”. Văd şi oamenii că îşi strică toată liniştea, aducând la taina aceasta lăutari. Ce poate fi mai frumos ca o nuntă fără lăutari? Într-adevăr taină. Şi cu Dumnezeu şi cu îngerii lui Dumnezeu. Voi să ştiţi că la nunta lui Isaac, fiul lui Avraam, a fost un înger. Isaac era născut din făgăduinţă de la Dumnezeu. I l-a făgăduit Dumnezeu lui Avraam când era Avraam de 40 de ani şi i l-a dat când era de 100 de ani. 60 de ani l-a aşteptat Avraam. Şi pe urmă i-a zis Dumnezeu: „Ia-l şi du-l pe muntele Moria şi mi-l adu jertfă, să-l junghii acolo”. Aşa de tare s-a temut Avraam de Dumnezeu, că l-a luat şi s-a dus să-l junghie.

N-a zis: „Doamne, l-am aşteptat 60 de ani şi acum spui să-l junghii?” Nu, ci: „Mă duc, că a spus Dumnezeu!” Şi când a văzut Dumnezeu că era gata să junghie copilul, a trimis un înger care i-a zis: „Nimic să nu faci copilului, iată un berbec încurcat cu coarnele într-o tufă de scaieţi. Du-te şi junghie-l”. Şi l-a binecuvântat Dumnezeu. Şi a spus Dumnezeu din cer şi s-a jurat la muntele Moria, că am fost acolo, pe muntele Sion, acolo e acum moschee mare arabă: „Avraame, Avraame, fiindcă nu am pe altul mai mare decât pe Mine să mă jur, pe Mine Însumi Mă jur, fiindcă ai făcut acest lucru şi copilul pe care ţi l-am dat după 60 de ani de aşteptare Mi l-ai adus Mie jertfă, pe Mine Însumi Mă jur, pentru că ai avut atâta credinţă şi fierbinţeală de credinţă să nu cruţi pe fiul tău, cu adevărat înmulţind te voi înmulţi şi blagoslovind te voi blagoslovi, întru seminţia ta se vor binecuvânta toate popoarele lumii şi nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam, adică părinte al multor neamuri team pus pe tine”.

Şi mare grijă a avut Avraam de Isaac, ca nu cumva să ia femeie rea din neamul popoarelor 28

păgâne, că era din poporul ales al lui Dumnezeu, neamul lui Avraam. Şi îi spune slugii sale: „Du-te, fiule, şi caută soţie fiului meu”. Dar a întrebat sluga: „Mă duc să-i caut femeie lui Isaac, că eu nu cunosc unde să merg”. „Du-te, fiule, ia cămilele, încalecă şi du-te în Mesopotamia, de unde am venit noi – ţara dintre cele două râuri, între Tigru şi Eufrat, de unde a venit Avraam în pământul Canaaneilor –, şi să aduci din neamul nostru, adică a evreilor, o fiică. Ai să o găseşti, că îngerul Domnului va merge cu tine şi ţi-o va arăta, că în calea ta va ieşi”. S-a dus acela şi a luat cămilele. Când a ajuns în Mesopotamia, Rebeca, nepoata lui Avraam, că până la Avraam s-au luat neamuri în căsătorie, i-a ieşit înainte la apă.

Şi aşa a adus-o pe Rebeca la Isaac. Dar cine a mers cu el? A mers îngerul Domnului: „Te duc eu, ştiu pe cine trebuie să iei din neamul lui Avraam”. Că în rest erau popoare păgâne toate, numai acest popor era ales – al lui Avraam. La nunta lui Isaac a venit un înger care l-a povăţuit, dar la nunta lui Tobie n-a mai venit un înger, ci un arhanghel. Voi ştiţi din Biblie, la nunta lui Tobie a venit arhanghelul Rafail din cer. Bietul Tobie, ce fericire a avut! N-a ştiut cine îi slujeşte la nuntă. Că Tobit bătrânul, tatăl lui Tobie, a fost om cu mare dragoste de Dumnezeu în viaţă. El şi cu Ana, soţia lui, mama lui Tobie. Cât erau ei în Galileea se duceau la templul lui Solomon la fiecare praznic şi aduceau jertfe de miei, de viţei, milostenie. Şi le-a dat Dumnezeu pe acest copil, pe Tobie. Şi când a venti împăratul Salmanasar şi a adus tot poporul în robie în Ninive, i-a luat şi pe ei, săracii.

Copilul încă era mic atunci. Şi în Ninive fiind, acest Tobit, foarte milostiv şi temător de Dumnezeu, când a auzit că a ieşit ordin de la împăratul ca toţi evreii care mor să nu fie îngropaţi, să fie daţi mâncare la câini, el s-a umplut de râvna lui Dumnezeu şi a zis: „Chiar de-oi muri, dar care îl văd, îl îngrop”. Şi îi aruncau peste zid la câini şi el se ducea noaptea şi îi lua pe evrei, pe evreice şi pe copiii care mureau şi îi îngropa, ca să nu-i mănânce câinii. Şi îi spuneau toţi: „Măi, dacă te prinde, te omoară”. Fusese în pericol de moarte de atâtea ori. „Până ce m-a prinde tot am să îngrop pe fraţii mei, să nu rămână să-i mănânce câinii”. Şi odată în ziua Cincizecimii, el stătea la masă, avea tot felul de bucate, dar nu gustase încă din mâncare, şi vine unul: „Iată, tocmai acum au aruncat pe unul din ai noştri peste zid”.

Şi el a plâns: „Doamne, păzeşte-l până diseară să nu-l mănânce câinii”. Şi a zis: „Nu gust nimic”, a postit în ziua de Cincizecime, „până ce nu-l îngrop pe fratele meu; pe urmă am să mănânc”. Când s-a înserat, s-a dus, l-a luat şi l-a îngropat şi pe acela. Aşa de râvnitor era să facă voia lui Dumnezeu. Şi era milostiv şi creştea pe copilul Tobie în mare frică de Dumnezeu. Şi copilul atât a iubit pe tata şi pe mama, că era gata oricând să moară pentru ei. Dacă era de neam sfânt şi copilul era tot aşa ca dânşii curat. Dar când au venit ei robi în Ninive, tatăl său, Tobit bătrânul, era încă tânăr. Şi odată a fugit din Ninive, că s-a aflat în primejdie de moarte şi s-a temut ca om şi s-a dus la un sat departe de Ninive, care se numea Ragheşul Mediei, la sute de kilometri, a luat pe Ana şi copilul, ca să nu-i prindă şi să-i omoare.

Şi ducându-se ei acolo, a lăsat zece talanţi de argint, zestrea copilului, la o rudenie a lor, un moş pe nume Gabail, frate cu tatăl său. El a muncit o viaţă şi i-a lăsat zestre. Şi acela i-a dat zapis la mână iscălit şi pecetluit că a primit banii: „Frate, când vei veni, ia-ţi banii”, că era credincios tare şi acela. Dar nu i-a spus bătrânul lui Tobie. Şi Tobie, când a crescut mare şi era de însurat, a început a plânge odată: – Tată… – De ce plângi, dragul tatei? – Tată, tată, iaca de ce plâng. Dumneata ai orbit. Că Tobit bătrânul adormise odată pe prispa casei şi neînchizând bine ochii, era un pui de rândunică acolo şi i-a făcut un gunoi în ochi şi a orbit de amândoi ochii, că e otrăvitor gunoiul de rândunică. Şi a orbit bătrânul, era de 58 de ani, a orbit de tot. Şi a rămas tatăl său orb, iar mama sa era bătrână.

Ea ţesea covoare, torcea lână şi de abia se hrănea, iar băiatul tânăr muncea şi îi îngrijea pe amândoi cu mare dragoste. – Plâng, tată, eu am ajuns vremea să mă însor, dumneavoastră sunteţi săraci şi bătrâni, n-am pe nimeni să mă mai ajute, că nu mai am fraţi şi nici surori. Atunci a lăcrimat bătrânul Tobit: 29

– Nu plânge, dragul tatei, tu nu ştii ce bucurie am să-ţi spun eu acum. Tu să ştii că zestrea ta e la Gabail, în Ragheşul Mediei. Ai zece talanţi de argint pecetluiţi acolo. Uite aici actul. – Cum, tată, ai mei? – Ai tăi. Eu am avut grijă, dragul tatei, să-ţi pun zestrea acolo, când am fugit noi din Ninive şi am scăpat cu viaţă. – Dar oare Gabail moşul are să mi-i dea? – Da, uite aici actul. E iscălit. Acela e om cu frica lui Dumnezeu. Şi s-a bucurat Tobie. – Dar unde-i, tată, Ragheşul Mediei? Că el nu ştia, că a fugit de mic de acolo.

Tatăl lui fiind prooroc, cu toate că era orb, tot Duhul Sfânt vorbea prin el, şi îi zice: – Dragu’ tatei, Dumnezeu are să te conducă. Şi într-o bună zi i-a spus Tobie tatălui său: – M-aş duce să aduc arginţii aceia, zestrea mea, ca cine va vrea să mă ia în căsătorie, să-i spun şi eu că am zece talanţi de argint, şi atunci va veni oricare, că am avere multă. – Dragu’ tatei, să te duci. Şi era cale de trei zile. Şi tânărul nu ştia calea, iar bătrânul orb nu putea să se ducă, că el nu vedea, mamă-sa slabă, nici atât. – Dar, tată, cum să mă duc, dacă nu ştiu drumul? – Du-te, fiule, şi caută un om care ştie locurile pe acolo şi noi îl plătim cu ziua să meargă cu tine. Sunt oameni de la noi care cunosc drumul până acolo. Tu nu spui la ce te duci, nu cumva să te atace celălalt pe drum.

Să zici aşa: Am treabă până la un moş de-al meu. Să nu-i spui, nu cumva acela care-i călăuza să te prade. Şi s-a dus Tobie şi a pornit. Şi căuta un om care să ştie drumurile într-acolo, că tatăl său a zis că îi plăteşte cu ziua să îl ducă până acolo. Şi s-a dus Tobie şi iată erau două drumuri care se întretăiau. Şi vede un tânăr care venea din cealaltă parte. Şi când a ajuns el, l-a întrebat: – Bună ziua, tinere. – Bună ziua. – Unde mergi, frate? – Acolo unde gândeşti tu. – Uite unde gândesc eu, m-a trimis tata poate găsesc un om care ştie să meargă în Media. – Eu sunt acela, doar eu sunt de pe acolo. Cunosc tot pe acolo. – Hai la tata să-ţi plătească cât vrei mata pe zi. – Eu merg, dar nu vreau plata acum, ci când voi veni. Au mers şi au grăit.

– Dar când puteţi? – Mâine dimineaţă merg. Dar, moşule, dacă iau banii acum, n-am nici un curaj. Când vin, iam luat, ştiu că am făcut treabă, îmi plăteşti cinstit. Şi-l întreabă Tobie: – Cum îţi este numele, frate, mata care megi cu băiatul nostru? – Eu sunt Azaria al lui Anania cel mare, zice. Adică eu sunt străinul cel ce slujesc Domnului. Dar acesta nu a înţeles. – Şi ce religie ai? – Religia lui Avraam. – Dar ştii drumul? – Ştiu, moşule, nu te teme. – Dar numele tău de botez? Că întâi spusese numele lui de familie. – Numele meu este Rafail. Erau mulţi cu numele Rafail, că şi azi sunt mulţi care se cheamă Rafail. 30

– Măi, Rafaile, mergi cu băiatul meu, măi. Uite, Ana a copt la cuptor, vă punem pâine, vă punem vin, vă punem nişte bliduri, tot ce trebuie la drum. Ia-ţi o cămaşă de schimb şi mergeţi cu tânărul meu, cu Tobie.

– Merg, vai de mine, ne-am găsit amândoi cam de-o seamă. Arăta că-i cam de-o seamă cu tânărul. Şi pleacă ei şi merg până seara şi ajung lângă râul Tigru, că pe acolo trecea drumul lor. Şi sau culcat pe malul râului Tigru, au făcut şi foc amândoi, că noaptea în Orient e rece. Ziua e prea cald şi noaptea e rece. Şi stând ei la foc, un peşte mare din râul Tigru s-a repezit să-l prindă pe Tobie, cu gură mare. Tobie a fugit: – Măi, Rafaile, măi, ia uite un peşte mare, vai de mine, mă pândea din apă şi a vrut să mă omoare, eram gata. – Măi, Tobie, nu te teme. Are să se mai repeadă odată. Prinde-l măi de urechi, că ţi-ajut şi eu ţie. – Măi, dar mă trage în apă. – Dar sărim amândoi. Când s-a mai repezit odată peştele, tânărul Tobie l-a prins.

Peştele mare, dădea să-l înghită. Prinde şi Rafail. Îl scot afară. Peştele era mare de câţiva metri. – Dar de ce-i bun acesta, măi? – Dar n-avem foc aici? Tăiem o bucată şi o punem pe cărbuni. – Dar la ce mai este bun, că doar nouă nu ne trebuie. Noi suntem numai doi. – Măi, ia rinichii peştelui şi fierea. – Şi la ce-s buni? – Ţi-oi spune eu. Eu ştiu multe, zicea Rafail. Şi le-a pus în băsmăluţe: rinichii peştelui erau mai de jumătate de kilogram, era peşte mare, şi fierea deoparte. Şi dimineaţă merg ei cu acelea la drum şi în cealaltă seară au ajuns în nişte munţi pustii unde au dormit. Şi Rafail zicea: – Măi, frate Tobie, hai să ne mai rugăm. Şi citeau o rugăciune şi iar mai mergeau. – Măi, frate Rafaile, dar ce spor ai tu la drum. Eu nu mă pot ţine de tine. Acela i se părea că merge mai repede.

– Hai, măi, cu ajutorul lui Dumnezeu, că văd că te ţii şi tu. A treia zi au sosit. Şi era un deal o cetate frumoasă unde era o curte frumoasă, cu vii, cu livezi. – Ştii tu cine stă acolo, măi Tobie? Ai auzit de Sara lui Raguil? – Am auzit, bre. E din neamul nostru. Auzise de la tatăl lui. Cine era Sara lui Raguil? Raguil îl chema pe moşul lui Tobie. Şi acela avea o fecioară foarte credincioasă, pe nume Sara. Avea peste 20 de ani şi nu era căsătorită, căci la curtea ei era un drac cu numele Hasmodeu, şi câţi peţitori veneau la dânsa, care cum venea la fată, el se arăta în chip de ostaş şi pe toţi îi omora. Şi Tobie auzise de la tatăl lui despre ea. – Uite aici stă Sara lui Raguil. – Măi, am auzit că e tare frumoasă, foarte bogată şi foarte credincioasă. Dar Sara fecioara, fiind credincioasă, postise 40 de zile până atunci: „Doamne, adu-mi mie unul din neamul nostru, credincios, şi goneşte pe duhul Hasmodeu de la casa noastră”.

Şi a postit săraca 40 de zile, numai seara mânca puţină pâine şi apă şi se ruga lui Dumnezeu: „Adonai, eloi Savaot, auzi necazul meu de sus, dacă e voia ta să mă mai căsătoresc, adu-mi un tânăr credincios şi goneşte pe duhul cel rău care omoară pe toţi peţitorii”. Căci cum veneau peţitorii apărea acela în chip se ostaş şi îi omora. Iar tatăl fetei îi ducea în grădină şi îi îngropa cu lopata şi nu mai ştia nimeni ce s-a făcut cu ei. Şapte îngropase până atunci. Şi auzise Tobie de Sara că are un duh rău şi îi spune lui Rafail: – Măi, Rafail, măi, nu ne putem apropia de curtea asta. Aici îi dracul cel rău, Hasmodeu, 31

mi-a spus tata. Fata-i cuminte, frumoasă, credincioasă, dar n-are de la Dumnezeu libertate, este un drac care nu ştiu cine l-a trimis, poate vrăjitorii, sau cine l-a îngăduit să fie, care pe toţi îi omoară, aşa am auzit de la tata.

– Nu te teme, măi Tobie, că tu eşti cu îngerul Domnului. Dar n-a spus că el e înger. – Măi, eu mă tem. Eu ştiu? – Măi, nu te teme. Că tatăl lui i-a spus când a plecat: „Mergi, fiule, cu îngerul Domnului”, că deşi tatăl său nu-l cunoştea, dar Duhul Sfânt i-a spus, deşi nu ştia cu cine merge. – Măi, nu te teme, măi Tobie. – Cum să nu mă tem, bre? Eu am auzit că-i omoară pe toţi. – Măi, hai şi tu peţitor s-o vezi cât îi de frumoasă şi credincioasă fata. – Dar mă tem că mă omoară Hasmodeu. – Nu te teme, că esti cu îngerul Domnului. Dar să te învăţ ceva. Ai rinichii peştelui? – Am. – Uite, facem oleacă de foc cu jăratec din nişte lemne. Ia focul ăsta şi pune-l pe o tavă. Pune rinichii peştelui pe tavă şi ia şi înconjură curtea aceasta de şapte ori.

Acum era seara. A înconjurat curtea de şapte ori şi a afumat-o roată, cu rinichii peştelui. Era simbolul celor şapte Taine, cum zice Sfântul Efrem. Însă în timpul ăsta Rafail l-a prins pe diavol şi l-a îngropat tocmai în susul Egiptului, într-un munte: „Aici să stai până la a doua venire”. Apoi a zis lui Tobie: – De acum nu te teme, măi, că îngerul Domnului este cu tine. S-a dus Hasmodeu când a mirosit rinichii aceştia. Şi au intrat amândoi tinerii – şi Rafail şi Tobie. Când i-au văzut părinţii aşa de frumoşi şi tineri, au început a plânge. Sara săraca avea acum patruzeci de zile de post în seara aceea. – De ce aţi venit? – Am auzit că aveţi o fată frumoasă şi am venit să vorbim cu ea să o ia băiatul acesta în căsătorie. – Dar dumneata cine eşti? – Eu sunt o rudenie de-a lui, un prieten. Dar acela a zis sincer: – Domnilor, duceţi-vă repede de aici că mi-e milă de tinereţea voastră.

Eu aş grăi cu fata, dar iese un duh rău care este aici în chip de ostaş cu numele Hasmodeu şi vă omoară tot acuma. Dar Tobie se temea. – Nu te teme, măi, eşti cu îngerul Domnului. Nu ştii ce am făcut noi? Că noi am tămâiat casa asta. Şi au stat de vorbă, au chemat pe fată. Fata, săraca, era plină de umilinţă, de zdrobire, căci postise. Tinereţea o arăta că-i frumoasă, că-i cuminte, dar era şi credincioasă săraca. Şi au stat de faţă şi părinţii ei, căci ştiau că într-un ceas gata, venea Hasmodeu. Şi au stat un ceas, au stat două şi mai multe. Când au văzut că nu apare Hasmodeu, au zis: – Domnule, văd că la dumneavoastră nu vine. Poate pentru că sunteţi doi sau aveţi credinţă mare. De acum rămâneţi şi vorbiţi cu fata. Dar Rafail a spus: – Ce să rămân eu? Doar n-o să o iau eu în căsătorie. Să rămână Tobie.

Dar Tobie se temea. Dar Rafail i-a spus: – Măi, Tobie, nu te teme. Ţi-am spus eu că noi am tămâiat. Nu se mai apropie în veci. Ştii ce fac eu? Tu ia şi fă nunta, dar mie dă-mi hârtia de la tatăl tău, că eu mă duc la Ragheşul Mediei, la Gabail, să-ţi aduc talanţii, ca să nu mai pierzi tu vremea. – Dar ştii de asta? – Da, cum să nu? Eu ştiu, cunosc, că eu sunt de când lumea aici – că îngerul unde nu-i? –, 32

mă duc să-ţi aduc cei zece talanţi de argint, ca să vadă ăştia că ai şi tu avere, poate ei cred că eşti sărac. – Măi, te duci! – Doar de ce mă plăteşte tatăl tău? Ca să-ţi ajut la drum. Şi s-a dus acela la Gabail: – Ţi-am adus actul semnat de dumneata. Acela, om credincios, i-a dat cei zece talanţi şi i-a zis: – Ia-i, domnule, şi du-te.

Când au venit, aceştia făcuseră nunta de trei zile. Acela a zăbăvit. A ţinut nunta şapte zile cum ţine la iudei. Şi era o bucurie mare pe părinţi, mureau de bucurie când au văzut că nu a mai apărut Hasmodeu. Dar şi ei aveau numai pe fata asta, pe Sara, şi l-au ispitit pe Tobie. – Domnule, mata eşti mirele, ginerele nostru, dar să stai la noi, vezi câtă avere avem şi noi numai pe dânsa o avem. Dar el ţinea la tatăl lui şi la mama sa. – Puteţi să aveţi munţi de aur, eu pe tata şi pe mama nu-i las. Tata e orb, mama e bătrână şi m-au crescut dintr-o fărâmătură de carne. Nu-mi trebuie nici mireasă, nici avere, mă duc să ajut pe tata până ce va muri. Aşa ţinea la tatăl său, că era copil crescut cu frica lui Dumnezeu. Dar a zis şi fata, când a văzut că el vrea să plece: – Eu mă duc după el. Şi atunci, când au văzut ei că ţine atât la tatăl său, i-au zis fetei bucuroşi: – Du-te, fată, mergi cu Dumnezeu.

Şi i-au pus nu ştiu câte căruţe de zestre, cârduri de oi, vite, cai, bani mulţi, haine şi i-au încărcat cu toate darurile să se ducă cu nunta. Şi atunci, mergând ei cale de trei zile cu nunta şi cu toate averile lor, de la Ragheşul Mediei până aproape de Babilon, când se apropiau, a zis Tobie către Rafail: – Măi, frate Rafail, toţi se vor bucura la nunta asta, numai tata nu are să se bucure. Are să se bucure că vin cu atâta avere, dar el nu vede, săracul. El e orb. – Măi Tobie, mai ai fierea peştelui? – O am, că tu ai zis că e bună de ceva. – Ascultă ce-ţi spun eu. Când ajungem cu nunta aproape de casă, fugi înainte, du-te înaintea tatălui tău, că el vine înaintea ta, şi să te duci repede la el şi să spui: „Cutează, tată, nu te teme” şi îndată să tăbărăşti la ochii lui şi să-l freci cu fierea peştelui şi are să-i treacă albeaţa.

A asculta de acesta. A văzut acolo, când a tămâiat palatul şi a fugit dracul Hasmodeu şi n-a mai putut să-i atace. Şi şi-a zis: „Ăsta-i un om straşnic, tovarăşul acesta al meu ştie multe, fac ce zice el”. În timpul ăsta biata Ana, mama lui, tot ieşea în drum şi punea mâna streşină la ochi: – Oare nu vine băietul? Nu l-au mâncat nişte fiare? Îl aştepta pe Tobie, nu ştia că vine nunta cu totul. Dar vine înainte unul şi îi spune: – Măi, băiatul dumitale vine cu avere de la Ragheşul Mediei, cu nuntă mare, vine cu averi multe, cu aur, cu argint. A luat pe Sara lui Raguil, acesta unde era dracul Hasmodeu şi l-a gonit. Şi numai ce vede mama că vine şi Tobie. Tatăl său nu vedea săracul, era orb şi când a dat să iasă pe pragul casei, a căzut jos. S-a împiedicat de prag şi a început să plângă: „Vine băiatul cu mireasa şi cu nunta, dar eu nu-i văd, dragul tatei.

Mă bucur şi eu că vin”. Şi i-a zis Ana lui Tobie: – Iaca s-a împiedicat tatăl tău şi a căzut, săracul. Şi s-a dus Tobie la el şi i-a zis: – Tată, am venit, vin cu mireasa, cu nunta, cu mare bucurie. L-a prins pe tatăl şi l-a frecat la ochi: – Cutează, tată, ai răbdare. Şi acela când a dat să se frece, că-l usturau ochii, s-au făcut ochii sănătoşi. Na, altă minune, 33

aceasta cu fierea peştelui pe care l-a luat de la râul Tigru! Şi i-a zis tatăl: – Dragul tatei, ştii că eu văd? – Tată, tată, tovarăşul meu de drum pe care mi l-ai dat, mare om este. Uite, el m-a învăţat când am ajuns la Ragheşul Mediei de am înconjurat casa de şapte ori şi am tămâiat cu rinichii peştelui şi dracul Hasmodeu care omora pe toţi peţitorii care veneau acolo nu s-a mai lipit de noi şi am luat fecioara aceasta atât de frumoasă şi de înţeleaptă şi vine nunta în urmă.

Tată, să-i plătim la omul acesta. – Măi băiete, cât zici tu. – Ştii ce zic eu? Acesta merită să-i dam cam jumătate din averea care o aducem de acolo, că mare om este. Dacă nu era acesta, nimic nu făceam. Ne-a adus şi cei zece talanţi de argint de la Gabail de la Ragheşul Mediei, mi-a fost şi un bun povăţuitor de drum. M-a învăţat şi ce să fac cu fierea peştelui, cutare. – Dragul tatei, a zis tatăl lui, acesta e un trimis al lui Dumnezeu – dar nu ştia că e chiar trims –, să-i dăm jumătate de avere, cum zici tu. Şi când vorbeau ei iată a sosit şi nunta, cu bucurie mare, cu lume, cu necazuri de ale lor, cu vin, cu turme de oi, bani, vite, cai, căruţe încărcate cu zestre. Că nunta a făcut-o şapte zile acolo la Ragheş şi a mai continuat aici o zi la bătrânul Tobit. Şi după ce s-a terminat nunta, cheamă Tobit bătrânul pe Rafail: – Măi, frate Rafail, mi-a spus băiatul că tare mult l-ai ajutat.

Şi i-ai mai arătat şi calea atâtea zile cât aţi mers până acolo, şi cum l-ai învăţat cu fierea peştelui şi uite m-am făcut şi eu sănătos cu ochii. Dumneata poate eşti un trimis al lui Dumnezeu – că el nu ştia încă, nu i se descoperise încă. Măi, fratele meu, cât de bine te-ai purtat tu cu feciorul meu. Să vină el cu atâta avere şi cu mireasă de acolo. Că acea miseasă nimeni nu o putea lua, că dracul Hasmodeu, care sălăşluia la curtea acestei fete aşa de frumoase şi bogate, îi omora pe toţi. Şi tu nu ştiu cum l-ai învăţat că l-a gonit Dumnezeu de acolo. Uite frate, ne-am sfătuit cu feciorul să-ţi dăm jumătate din averea pe care o aducem de acolo, că mult bine ai făcut feciorului nostru. Şi atunci Rafail zice: – Moşul Tobit, taina împăratului bine este a o păstra, iar lucrul lui Dumnezeu a-l spune slavă este. Nu-mi trebuie nimic avere de la tine.

Ştii cine sunt eu? – Cine? Cred că eşti un om al lui Dumnezeu şi un trimis al Lui să ne ajute pe noi. – Eu sunt Rafail, arhanghelul din cer, unul din cele şapte duhuri care stau înaintea lui Dumnezeu, şi când făceai milostenie şi îngropai morţii la Ninive şi te-ai dus în ziua de duminică mare, a Cincizecimii, şi n-ai gustat nimic până n-ai îngropat pe cel ce era aruncat de aceia peste zid ca să-l mănânce câinii, eu eram acolo. Iar când te rugai eu duceam rugăciunile tale la Dumnezeu. Şi i-a spus toate faptele lui. – Şi Dumnezeu din cer a căutat spre faptele tale bune şi spre feciorul tău care atâta te iubeşte, încât când i-au spus socrii să rămână acolo că îi dau toată averea, el a zis că lasă şi averea, lasă şi mireasa şi vine să te îngrijească, că ştie că eşti orb. Deci Dumnezu, văzând cu câtă dragoste vă iubeşte pe voi şi ascultarea de părinţi a lui şi milosteniile tale, m-a trimis din cer să slujesc la nunta lui.

N-am nevoie de nimic de pe pământ, că nu sunt de pe pământ. Am venit să povăţuiesc pe Tobie şi să vă binecuvântez pe voi. Binecuvântaţi să fiţi voi de Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, binecuvântat să fie feciorul vostru şi mireasa. Binecuvântat să fie rodul pântecelui lor şi copiii care se vor naşte din neamul drepţilor. Şi eu mă duc să slujesc Domnului. Rămâneţi cu Dumnezeu cel viu şi Dumnezeu să fie cu toţi. Şi ca fulgerul a zburat la cer şi atunci au văzut ei cine a slujit la nuntă, că v-am spus că la nunta lui Isaac a fost un înger, pe timpul lui Avraam, iar la nunta lui Tobie n-a mai fost un înger, ci a fost un arhanghel, arhanghelul Rafail din cer. Iar la nunta din Cana Galileii n-au mai venit nici îngeri, nici arhangheli, a venit Ziditorul îngerilor, Împăratul şi Ziditorul heruvimilor şi serafimilor, Hristos, şi a ridicat nunta la rangul de taină. Că în Legea Veche nunta era o declaraţie: femeia dădea o declaraţie că va trăi cu el şi bărbatul la fel.

Şi dacă nu se împăca îi dădea carte de despărţire, după 34

cum a zis Moise, şi o lăsa. Însă după Mântuitorul nimeni nu mai are voie să-şi lase femeia, afară de pricină de curvie, dacă a găsit-o cu altul, sau dacă a murit. A întărit nunta ca taină, una din cele şapte taine, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Iată, vi le-am spus toate acestea pentru că a fost vorba de nuntă. Ţineţi minte, la Cana Galileii a fost începutul minunilor lui Iisus Hristos. Eu am fost acolo. Iată să vă arăt vin de la Cana Galileii, unde s-a prefăcut apa în vin. Am adus de acolo o sticluţă cu vin, că acolo toată lumea cumpără de unde s-a prefăcut apa în vin. Am văzut vasele în care s-a prefăcut apa în vin. Voi aţi văzut pive din acelea de pisat grâu? Sunt din lemn, iar vasele de acolo sunt mai mari ca acelea, dar nu din lemn, ci din piatră.

Ai văzut ce spune Evanghelia? Că la nunta din Cana Galileii nu avea să facă Mântuitorul minunea aceasta, dar l-a rugat Maica Domnului. I-a spus aşa la sfârşitul nunţii: „Nu au vin”. Iar Mântuitorul i-a spus: „Ce este, femeie? N-a venit vremea mea”, adică n-a venit vremea să încep minunile. Dar Maica Domnului a ştiut că o ascultă, că niciodată nu o refuza, şi le-a zis slujilor: „Faceţi ce vă spune el”. Şi atunci le-a spus: „Aduceţi şase vase de piatră luau câte douătrei vedre, după măsura iudeilor, din ce puneai în ele: vin, apă, untdelemn, orice ai fi pus. Eu le-am văzut şi m-am închinat şi le-am sărutat. Două sunt în biserica din Cana Galilei, la iconostas. Două sunt la Muzeul Sfânta Ana de la Ierusalim, iar două s-au pierdut. Iar după ce ne-am închinat acolo, eram vreo 60 de pelerini români, au intrat în biserică nişte copilaşi de arabi, că acolo sunt mii de arabi creştini ortodocşi, care au episcopi, preoţi ai lor.

Aceia merg şi la Înviere, când vine Sfânta Lumină; să vezi ce fac acolo, cât plâng când vine Sfânta Lumină din cer în Sâmbăta Mare. Au intrat copilaşii aceştia, noi ne închinam pe rând şi aceştia au venit în biserică, au făcut câte trei metanii, erau între 6 şi 10 ani cel mult, fetiţe şi băieţi. După ce au făcut rugăciune, au făcut cruce dreaptă, s-au pus în genunchi, au sărutat şi ei sfintele vase şi au început să cânte. Translatorul nostru, care acum îl aveţi vicar la Sibiu, vlădica Lucian Florea, care a fost 12 ani şeful Căminului Românesc din Ierusalim, s-a întâmplat că nu era cu noi. El ne-a condus până la Nazaret, la mitropolitul Isidor şi a plecat nu ştiu unde cu alţi închinători, că toţi erau pe capul lui. Dar era altul, Părintele Corniţescu, care ştia limba arabă şi englezeşte la perfecţie. Şi ne-a spus: „Las că vă spun eu ce cântă”. Şi s-au pus copilaşii şi au început a cânta: „La nunta ce s-a întâmplat, Cana Galileea,/ Fost-a şi Iisus chemat, Cana Galileea,/ Şase vase apă au pus, Cana Galileea,/ Şi le-a umplut până sus, Cana Galileea,/ Domnul a binecuvântat, Cana Galileea,/ Apa-n vin s-a preschimbat, Cana Galileea”.

Melodia o ştiam, dar limba de unde, că e limba lor. Şi au cântat până la urmă. Şi am întrebat: „Ce-a zis, domnule?” Părintele Corniţescu, translatorul nostru, ştia perfect limba arabă, că a învăţat acolo. El ne-a dus şi pe la Academia Evreiască. „Ştii ce zice? Asta e colinda care o cântă la noi în ţară, că doar se cântă şi la noi asta”. După ce ne-au cântat copiii, au făcut trei metanii, au sărutat iar sfintele vase şi au venit la noi. Eram un cârd de preoţi, călugăriţe erau vreo 30, noi vreo 20 de preoţi, arhimandriţi. „Pater, abuna pater”. „Ce vrea, măi?” „Cere bacşiş, că ţi-a cântat!” „Dar, zic, cât să le dăm?” „Câte cinci agorot”, cum ar fi 50 de bani la noi. Dar le-am dat câte o liră, o liră avea câte 100 de agorot. Să vezi bucurie pe ei, s-au dus de acolo făcând cruce.

Dar ce vreau să vă spun? La Cana Galileii nunta n-a mai rămas o simplă declaraţie. S-a făcut Taină ca şi Botezul, ca şi Mărturisirea, ca şi Sfânta Împărtăşanie. Deci cât de cinstită trebuie să fie? Ca şi Preoţia, una din cele şapte Taine, trecută în rândul mijloacelor sfinţitoare ale Bisericii. Şi v-am vorbit mai înainte de cele unsprezece reguli canonice ale nunţii creştine, iar acum v-am arătat cum s-a ridicat Nunta la rangul de Taină, că la nunta lui Isaac, feciorul lui Avraam, a fost un înger, la nunta lui Tobie a fost un arhanghel, iar la nunta din Cana Galileii a fost Însuşi Ziditorul arhanghelilor şi Făcătorul cerului şi al pământului şi a ridicat nunta la rangul de taină. Dar nunta trebuie să fie curată, cinstită, cum a zis Sfântul Apostol Pavel: Cinstită este nunta şi patul nespurcat, Hristos pe amândouă le-a dat. Taina aceasta mare este, iar eu zic vouă în Hristos şi în Biserică. Vin deunăzi câţiva şi zic: „Vrem să scriem nişte pomelnice.

Eu şi soţia”. Dar mie îmi vine în gând: „Dar sunteţi cununaţi?” „Nu, avem cununia oficială”. „Du-te de aici, că la cel necununat nu are voie preotul să intre în casa lui, rugăciunea lui nu e primită, lumânarea lui nu e primită, prescura lui nu e primită, pomana lui nu e primită, părticele nu-i poţi scoate şi dacă ai mâncat la masa lui te-ai spurcat ca la păgâni, că trăieşte necununat. Dacă moare, n-ai voie nici să-l îngropi în cimitir, ci în afară de cimitir. Nici o legătură nu are cel necununat cu Biserica. Degeaba ai venit. Ai act de la primărie, acela ştii cât valorează? Te-ai dus să cumperi o iapă, o vacă, o scroafă şi îţi trebuie bilet oficial. Atâta valorează, doar în lumea asta. Că te-ai trecut pe numele bărbatului cu actul ăsta? Da, trebuie şi ăsta. Că zice Evanghelia: Daţi cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Însă cuninia în biserică e Taina Cununiei, nu le sfatul popular”.

de admin

Taina nunții

12:37 am, ianuarie 20, 2011 în Taina Nunții, Tradiție și Rânduieli Bisericești de admin

In societatea contemporana in care familia este pusa la gaea incercare, unii indepartându-se de Adevăr ajung să se intreabe: este farmilia o realitate binecuvântata de Dumnezeu si o chemare a omului? Nu cumva casatoria este o povara in plus intr-o lume care deja pune atatea griji pe capul bietului om? Divortul si recasatorirea, din ce in ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapa greu de evitat in parcursul omului modern?

In fata acestor întrebări si a altora de acest gen, care este pozitia Bisericii? Mai are Biserica un raspuns hranitor intr-un Adevar ce vine de Sus si astfel imbucurator si convingator pentru cei ce au bunacredinta si dispozitia pentru a-L lasa pe Dumnezeu sa ii convinga?

In randurile care urmeaza dorim doar sa punctam cateva aspecte privind traditia canonica a Bisericii in ceea ce pri verite Nunta, divortul si recasatorirea si astfel sa deschidem drumul pentru abordări punctuale mai aprofundate.

Sfanta Scriptura vorbește despre unirea dintre barbat ~si femeie ca fiind o mare Taina ce primește raspuns in intelegerea unirii dintre Hristos si Biserica. Unirea dintre barbat si femeie in Taina Nuntii este o incununare a fiintei umane, bărat si fermeie, o nastere din nou intru comuniune. Parintele Staniloae insista asupra faptului ca nunta „ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie se intemeiaza pe faptul ca bărbatul si femeia numai impreuna alcătuiesc umanitatea completa”‘. Alti teologi ortodocsi sustin cu argumente din sciierile Sfintilor Parinti si cu experienta Bisericii pastrata in Sfintele Canoane, unicitatea casatoriei si vocatia veșnică a legaturii familiale.

Sotul si sotia se nasc din nou prin Nunta ca o familie, si ca orice naștere din nou in Hristos, familia are in ea samanta veșniciei. Faptul ca aceasta samanta cade in pamant nepregatit, pietros sau steril, nu arata nedesăvârșirea semintei, ci slabiciunea celor in care aceasta se sadeste.

Dumnezeu nu anuleaza libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate sa aleaga sa se poarte responsabil sau iresponsabil inainte, in timpul si dupa primirea unei Taine. Lucrarea Harului respecta libertatea omului si atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu si atunci cand se căiește si dorește sa se apropie din nou de Parintele ce așteaptă in prag fiul risipitor.

Desi Biserica are o conceptie statornica in ceea ce priveste unicitatea casatoriei si a indisolubilitatii ei, pocainta sincera permite un nou inceput. Acesta este fundamentul teologic al ingaduintei celei de a doua nunti, care este marcata de un ritual preponderent penitential. Nicaieri in traditia canonica a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificata notiunea de divort. Canoanele nu fac altceva decat sa abordeze problema celei de a doua si a trcia nunti, care apare atunci cand din cauza slăbiciunii omului prima nunta este zadarnicita si se aspira la o noua nunta”.’ Canoanele sunt foarte stricte in ceea ce privește nesocotirea Tainei Nuntii’, dar Biserica nu poate sa nu constate in unele cazuri incetarea vietii familiale. Din acest motiv nu poate exista in Biserica ortodoxa un divort bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civila prin divort. Biserica ia act de eșecul unei familii si in cazul in care exista o conștientizare a neputintelor anterioare si o determinare pentru o schimbare a vietii, prin episcop poate acorda dezlegare in urma divortului si binecuvantare pentru a doua nunta. Aceasta dezlegare in urma divortului este o primire a pocaintei si a dorintei de reintegrare in Biserica. In niciun caz ea nu poate fi considerata un „divort bisericesc”. Biserica nu desface legatura ci constata eșecul dând o noua șansă, prin iconomie.

In cazul unor persoane divortate, nu se săvârșește in mod automat cea de-a doua nunta, este necesara dezlegarea in urma divortului si binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distinctii intre exceptie si regula. Biserica a mers pana acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar si cu cei ce au divortat a doua oara, daca dupa o perioada de pocainta, persoana in cauza dovedește determinare in a reveni la viata in Hristos. A doua si a treia nunta sunt ingaduite tot prin iconomie si vaduvilor dar si in cazul vaduviei poate fi acceptata cel mult a treia nunta. Canonul 87 Trulan sintetizeaza pozitia Sfantului Vasile cel Mare in legătură cu procedura canonica de acordare a binecuvantarii pentru a doua sau a treia nunta dar nu exista nicio urma a vreunei proceduri de divort bisericesc.

Episcopul poate refuza acordarea binecuvantarii pentru a doua sau a treia nunta atunci cand constata o lipsa de conștientizare a gravitatii divortului si o superficialitate in ceea ce priveste angajamentul in viata familiala. Acest refuz nu este o pedeapsa ci o exercitare a responsabilitatii episcopului fata de modul in care lucrarea lui Dumnezeu este primita si cinstita in viata omului.

Atunci cand doar un mire se afla la a doua nunta, s-a incetatenit, tot prin iconomie, sa se săvârșească slujba primei nunti, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitential destinat ambilor miri, atata vreme cat unul dintre ei este la prima casatorie. Atunci cand unul dintre miri este la a doua nunta, iar celalalt este divortat dar fara sa fi primit Taina Nuntii, in principiu se savarseste slujba celei de a doua nunti si doar episcopul, in situatii exceptionale poate acorda dispensa.

In cazul in care sotii divortati civil doresc sa se impace, nu se repeta Taina Nuntii, ci prin spovedanie si eventual impartasanie. tot cu binecuvantarea episcopului, cei doi sunt reintegrati de Biserica in viata familiala pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 vorbeste despre reconciliere sotilor despartiti, fara a impune alt ritual sacramental decat reintegrarea in Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenita, prin impartasanie.