Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2010 octombrie.

de admin

[5/7] 7 articole lămuritoare despre cronologie și calendar

3:12 pm, octombrie 31, 2010 în Despre calendar de admin

REFORME CALENDARISTICE
(Pr. Dan Badulescu)

ÎNCERCĂRI EŞUATE DE REFORMĂ A CALENDARULUI
(SEC. AL XIV-LEA): ISAAC ARGHIRUL, NICHIFOR GREGORA, GHEMISTOS PLETHON

Aşa cum a arătat şi Matei Vlastare, în urma constatării decalajului rezultat în urma precesiei echinocţiilor şi a proemptozei lunii, au existat câteva încercări de reformare a calendarului, dintre care mai cunoscute au fost cele făcute de monahul Isaac Arghirul, şi filosofii umanişti bizantini Ghemist Plethon şi Nichifor Gregora. Vom da în continuare cuvântul lui Isaac Arghirul pentru a lămuri o mare dezinformare ce s-a răspândit cu rea-voinţă şi apoi din neştiinţă în secolul trecut, în momentul controversei legate de reforma calendaristică. Este vorba de concluzia finală e care a tras-o Isaac Arghirul în capitolul ultim al scrisorii sale, căreia îi dă titlul: „Despre îndreptarea Paştelor (sau) altminterea despre defectul tabelului (pascal)”, cu privire la corectitudinea tabelului pascal, a competenţei celor ce l-au alcătuit, şi a necesităţii îndreptării lui:
„Însă nici noi nu ne-am apucat aici de aceasta expunere, pentrucă am cere să se mute sărbătoarea Paştelor; dar nici nu ne-am îndemnat la această discuţie, spre a învinovăţi pe autorii tabelului acestuia, ca şi cum l-ar fi compus din capul locului fără cunoştinţă de lucru şi cu erori. Departe de noi aşa nişte vorbe! Iar defăimătorii nu-şi pună în mişcare limba lor cea sicofantă împotriva noastră. Căci asta numai am năzuit să arătăm că nu se poate evita, ca tabelul, compuie-se el orişicum, să nu devie cu timpul eronat, deoarece cursul timpului face ca aceea ce ni se prezintă în puţini ani ca o abatere dela exactitate foarte mică şi insensibilă să crească în mulţi ani la o diferenţă însemnată…”

Concluzia sa este identică, după cum se poate vedea, cu cea a lui Matei Vlastare, şi a fost pe deplin însuşită de Biserică timp de 600 de ani!
În legătură cu pascalia lui Isaac Arghirul, vrem să menţionăm un factor ce ni s-a părut deosebit de important, mai ales în perioada ce urmat, cu precădere disputele calendaristice. Şi anume, este vorba de rata de decalare a echinocţiului. După cum am văzut, linia Iparh – Ptolemeu – Vlastare susţine intervalul de 1 zi/300 de ani, ceea ce duce la datele menţionate mai sus: sec. al XIV-lea 18 martie, sec. al XVII-lea 17 martie, sec. al XX-lea 16 martie, ş.a.m.d. Acum, pentru prima dată în răsăritul ortodox, apare o altă rată la Isaac Arghirul, de aproximativ 1 zi/170 de ani, ceea ce făcea ca echinocţiul să fi fost socotit în sec. al XIV-lea pe 15 martie. Diferenţa este clară şi aduce consecinţe serioase în calcule. Reforma lui Isaac Arghirul nu va fi acceptată, şi cum se va vedea, nici rata sa de 170 de ani.

Despre Nichifor Gregora ne amintim că a fost unul din adversarii Sfântului Grigorie Palama în controversa isihastă, şi a fost în final osândit ca eretic.
În privinţa reformei sale calendaristice, ea a fost la rândul ei respinsă de Părinţii tradiţionalişti ca Matei Vlastare, şi apoi de către întreaga Biserică, având între alte scăderi şi o eroare de calcul, el calculând echinocţiul la data de 19 martie:
„Afară de aceea se cunoscu acuma în se colul al XIV-lea că calculul lui Nichifor Gregora cu privire la ziua echinocţiului de primăvară este greşit şi prin ur mare şi datele pascale ale tablei sale nu sunt exacte în toate cazurile. Nu lipseau aşadar nici cauze din lăuntru pentru respingerea reformei, şi care împreună cu cele din afară avură efectul că tabelul lui Gregora, cu toate laudele ce le secera autorul ei, nu se introduse niciodată în praxă.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Al treilea reformator cunoscut, Ghemistos Plethon, era un gânditor umanist bizantin, cea a militat pentru renaşterea păgânismului elen, iar când acesta a fost respins în Bizanţ, a trecut cu persoana şi ideile sale în Italia, punând, laolaltă cu alţi gânditori eretici umanişti bizantini, bazele renaşterii italiene: „Spre a se forma o judecată dreaptă despre chestiunea de se poate atribui calendarului lui Plethon un efect ca acesta, este necesar a cunoaşte caracterul şi încâtva şi întocmirea numitului calendar. El este un extras din scrierea principală a filosofului amintit: „’H των νόμων συγγραφή”, care însă se cunoaşte numai din mai multe fragmente şi alte scrieri ale acestuia, deoarece după moartea lui, adversarul lui cel mai aprig Gheorghe Scholarul (n. cam la anul 1400, † pe la anul 1460), care după căderea Constantinopolei se făcu sub numele de Ghenadie (Γενάδιος) patriarh ecumenic, o arse parţial pentru conţinutul ei anticreştin.

Caracterul păgân al sistemului întreg se manifestă şi în calendarul din chestiune. Acesta se reazemă pe cel atenian, este aşadar lunisolar ca şi ultimul, numai cu acea deosebire că anul atenian începea cu solstiţiul de vară, pe când Plethon pune începutul anului său pe miezul nopţii după luna nouă ce urmează solstiţiului de iarnă…

Ziua de lună veche era închinată lui Pluton, cea de lună veche şi nouă cercetării de sine, cea de lună nouă lui Zeus…  Din cele expuse acest calendar se arată păgân după toată fiinţa sa…” (prelucrare după prof. C. Popovici) De prisos să mai arătăm ce soartă a avut acest calendar.
Dar nu a fost câtuşi de puţin de prisos a aminti aceste încercări ratate, deoarece ele au fost prezentate ca fiind nişte încercări lăudabile şi valoroase, care au aşteptat 600 de ani ca să aibă condiţiile (politice şi culturale?) prielnice pentru a fi aplicate cu succes. Dar nimeni dintre cei dreptcredincioşi nu a sesizat oare ce hram au purtat autorii acestor încercări de reformă avortate? Eretici, umanişti, neo-păgâni, anatemizaţi… De mirare lucru…

CALENDARUL GREGORIAN. RESPINGEREA ŞI
ANATEMIZAREA LUI DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ

Bula Inter gravissimas

În răsăritul Ortodox, problema pascaliei s-a clarificat şi stabilizat, aşa cum am arătat. În sens mai larg, nu numai pascalia, dar şi restul calendarului: structura anului bisericesc, posturile, mineele, sinaxarele, harţi, etc. adică, într-un cuvânt, cultul şi tipicul liturgic erau perfect închegate şi stabile.
Nu tot aşa stăteau lucrurile în apusul eretic. Nu ar fi constituit obiectul studiului nostru tema de a analiza ereziile şi deficienţele canonice şi liturgice ale apusenilor, fie romano-catolici fie protestanţi de toate nuanţele. Dar, reforma calendaristică de care ne ocupăm acum a avut un impact deosebit de puternic şi în cadrul Bisericii noastre, şi atunci, vom face cu privire la ea următoarele observaţii:

abaterea calendarului gregorian cu privire la paştele iudaic este cu totul de neiertat şi neacceptat;
creştinii sunt în continuare legaţi de respectarea hotărârii Părinţilor: nici într-un caz odată cu, şi cu atât mai puţin înainte de paştele legii.
Cum a arătat inspirat Matei Vlastare, întârzierea calendaristică provocată de echinocţiu şi de proemptoza lunară, face ca între cele două să existe o continuă distanţare în timp, tâlcuită şi simbolic, ce face imposibilă această abatere gravă şi de neiertat.
Reţinem deci:

Biserica nu a stabilit ca fixă data echinocţială de 21 martie (vom explica mai departe în ce sens);
Era stabilită însă perioada de prăznuire a Paştelor: 22 martie – 25 aprilie, deşi nu chiar de Părinţii de la Niceea, şi nu ca una din cele 4 hotărâri, ci mai degrabă ca o consecinţă a lor, după cum a arătat Sfântul Chiril cel Mare al Alexandriei.
Putem încerca fără teamă şi următoarea analogie: calendarul liturgic bisericesc este şi el, alături de icoane, muzica psaltică, arhitectura bisericească, o capodoperă inegalabilă a artei liturgice. El a atins, ca şi acestea, o desăvârşire ce credem nu ar putea fi nici egalată, şi cu atât mai puţin depăşită. Ideea unui calendar liturgic mai bun (deci mai frumos) ne apare tot atât de imposibilă, precum am putea gândi la îmbunătăţirea (înfrumuseţarea) icoanelor sau muzicii psaltice, ba chiar şi a slujbelor, tainelor laudelor şi ierurgiilor. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că orice reformă sau modificare a acestora, cu calendar cu tot, nu poate decât să fie o alterare, o mutaţie în rău, precum sunt şi mutanţii din genetică şi biologie. Se cunoaşte cazul icoanelor moderne de influenţă pietistă şi catolică, ca şi muzica bisericească corală sau populară.

Sinoadele Constantinopol: Sigilionul 1583

Calendarul bisericesc gregorian reprezintă vădit o stricare a celui vechi, şi pe drept cuvânt a fost lepădat şi dat anatemei de către Biserica Ortodoxă. Şi totuşi acest calendar eretic (căci aşa şi este considerat) a fost treptat adoptat de către bisericile şi statele apusului, şi ulterior, demonstrând vădit puterea lumească politică, economică şi militară a apusului, de către lumea întreagă. Acesta este adevărul şi nicidecum vreo închipuită mare precizie astronomico-matematică! Nu numai atât, dar papa a încercat turul de forţă de a încerca să impună acest calendar şi în răsăritul ortodox, prin intermediul unor mesageri bizantini uniaţi, ai dogelui Veneţiei, şi, dacă s-ar fi putut prin Polonia şi Ucraina. În faţa acestui atac, Patriarhul Ecumenic Ieremia II, a trimis în 1582 o scrisoare Bisericii Ortodoxe Poloneze, în care oprea sub osânda afurisirii folosirea noului calendar. În actele sinodului s-a dat printre altele şi un Sigillion a cărui anatematismă a 7-a condamnă calendarul gregorian. A urmat un nou Sinod în 1593 în acelaşi loc la care au participat Patriarhul Meletie al Alexandriei ce ţinea locul Patriarhului Ioachim al Antiohiei şi Patriarhului Sofronie al Ierusalimului şi alţi mulţi dintre arhierei din fiecare eparhie a Bisericii Răsăritene ai ortodocşilor, care a dat 8 canoane, dintre care în al 8-lea a întărit hotărârea de mai sus.  Încercările papei de a impune calendarul său s-au izbit şi de o împotrivire a ierarhilor români, cum a fost de pildă Gheorghe Movilă, Mitropolitul Moldovei.

În 1670, Dositei, Patriarhul Ierusalimului, a spus: „Prin harul lui Hristos, din vremea primului Sinod (ecumenic) şi până în zilele noastre (1670), Sfintele Paşti sunt prăznuite întotdeauna duminica după paştele Legii, şi niciodată nu am trăit vreo tulburare care să ne împingă la trebuinţa de a aduce vreo îndreptare. Aceasta (prăznuirea) a fost rânduită desăvârşit de către Sfinţii Părinţi şi rămâne aşa pe veci. Cu totul greşit au îndepărtat în zilele noastre astronomii de acum ai Vechii Rome zece zile din luna octombrie. Ca urmare, noul lor calendar produce multă tulburare şi multe pricini de neorânduială.”
Observăm de aici următoarele:

Biserica Ortodoxă a osândit în cadru canonic Sobornicesc (azi s-ar spune pan-ortodox, dar atunci nu exista termenul), chiar dacă nu Ecumenic, dar oricum cu aceeaşi tărie, această reformă calendaristică romano-catolică;
Biserica opreşte prin aceasta orice încercare de reformă calendaristică, acreditând părerea pascaliografilor din sec. al XIV-lea (Matei Vlastare, Isaac Arghirul) asupra inutilităţii oricăror încercări de reformare calendaristică a tabelului pascal. Întârzierile (precesia şi proemptoza) sunt binecunoscute, şi nu numai că nu constituie vreo primejdie de încălcare dogmatică, tipiconală şi canonică, ci dimpotrivă, prin depărtarea treptată de paştele iudeilor, o întărire duhovnicească a evlaviei şi subliniere a depărtării celor două percepţii.
Rata de întârziere primită de Biserică în sec. XVI-XVII continuă să fie cea de 1/300, şi se resping toate variantele alternativelor ştiinţifice apusene ca nevalabile.
Criticile reformei gregoriene au continuat să fie exprimate în sec. XX şi alţi Părinţi îmbunătăţiţi, cum a fost Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), care în Referatul citit la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova din 1948 menţiona că: „apariţia reformei calendaristice a papei Grigore al XIII-lea a fost determinată nu doar de lipsa unei înţelegeri şi asimilări de către savanţii apuseni a canonului alexandrin, cu metoda lui de calculare a datei Paştilor şi căderea ştiinţei în Răsărit, ci, mai ales, de necredinţa lor în Sfânta Biserică, mai exact, a necredinţei lor în faptul că în ea, în Biserică, este viu şi lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr. Dacă biserica romano-catolică ar fi avut această credinţă, ea, în persoana papei şi savanţilor lui, n-ar fi supus schimbării regulile canonice aflate la baza Pascaliei noastre după stilul vechi, prin care Duhul Sfânt a exprimat un adevăr nesupus schimbării…

de admin

[4/7] 7 articole lămuritoare despre cronologie și calendar

8:04 pm, octombrie 27, 2010 în Despre calendar de admin

PASCALII
(Pr. Dan Badulescu)

Aplicatii teoretice si practice ale hotararilor pascale: pascalii, tabele si calcule pascale

„Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gândurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sunt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)

Preoţii (şi cu atât mai mult arhiereii) au de la Dumnezeu o întreită slujire: sfinţitoare, învăţătoare şi conducătoare. Vom arăta acum mai în detaliu cum au tratat Sfinţii această problemă, şi nu doar folosind un general şi evaziv apelativ de „Sfinţii Părinţi” sau nici măcar „Părinţii de la Niceea”, ci vom vedea cazuri şi preocupări punctuale, concrete, personale. Ca elemente de bază Părinţii s-au folosit de astronomia/astrologia clasică, cea a lui Aristotel, Iparh, Sosigene şi Ptolemeu, adică una riguros geocentristă. Ei au studiat temeinic aceste elemente şi foloseau temeliile, epactele şi, în cadrul politic al Imperiului Roman mai întâi şi apoi cel Bizantin (folosim şi noi denumirea curentă…) elementul cronologic al indictionului:

Despre indiction

Începutul indictului. Indict (latin. indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte indictul întâi, şi aşa mai departe, ceilalţi până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se astfel evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care asemenea anul întâi se numeşte indictul întâi, până la al 15-lea, după care iarăşi începe o altă perioadă. Că indictul îşi are numele de la tributurile extraordinare destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau indictiones), nu există nici o îndoială. Mai greu este a răspunde la întrebarea: pentru ce perioada are 15 ani, precum şi de când s-au introdus pentru întâia oară indictele? Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: adaugă 3 la anul în discuţie şi apoi împarte totul prin 15, şi dacă afară de cât (cât = rezultatul împărţirii), nu mai rămâne nimic, anul indictului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictului. Astfel, ca să ştim al câtelea an al indictului este anul 1883, adăugăm 3, suma de 1886 o împărţim prin 15, şi vom găsi că peste câtul 125 mai rămân 11; prin urmare anul 1883 este al 11-lea an al perioadei indictului. Sunt 3 feluri de indicte: ind. constantinopolitan care începe de la 1 septembrie; ind. cezaresc sau constantinian, începând de la 24 septembrie; şi ind. papal sau roman, ce începe de la 1 ianuarie. Biserica serbează această zi pentru două motive: întâi pentru că luna lui septembrie se consideră ca începutul anului, şi de aceea mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi anul nou să fie roditor şi, în al doilea rând, se serbează ziua aceasta ca începutul predicării Domnului, adică întru amintirea intrării lui sinagogă, când deschizând cartea ce I s-a dat, a citit locul din Isaia, unde se zice: «Duhul Domnului peste Mine…» (Luca IV, 16-18) (Sinaxar 1 septembrie).

Troparul Indictului, glasul al 2-lea:
„A toată făptura Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace pe binecredincioşii creştini şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi.”

Condacul Indictului, glasul al 2-lea:
„Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe binecredincioşii creştini şi oraşele şi poporul Tău, Mult-milostive.”

Pascalia nu începe în anul 325 la Niceea. Vom arăta că au existat în Biserică, deşi nu păstrate integral şi alte încercări de calculare făcute atât în Apus cât şi Răsărit, unde la loc de frunte în cele astronomice strălucea cetatea Alexandriei. În legătură cu aceasta menţionăm şi observaţia diac. Ioan Munteanu:
„Legătura indestructibilă dintre calendarul lunar şi cel iulian este evidenţiată îndeosebi de următorul fenomen specific: Ştiind că un ciclu lunar este egal cu 19 ani, iar un ciclu solar este egal cu 28 de ani, să analizăm aceste cifre, multiplicând mai întâi: 19 = 19 x 1 şi 28 = 4 x 7. Ce se întâmplă când le multiplicăm între ele? 19 x 4 = 76, adică perioada de 76 de ani, după a cărei trecere începutul anului lunar coincide exact cu începutul anului iulian. Aşadar, multiplicând 76 cu 7 obţinem 532 (sau 19 x 28 = 532), adică acea perioadă, după a cărei trecere, Paştile iarăşi cade în aceleaşi zile şi luni, în care a fost sărbătorit, după cum au stabilit pascaliştii alexandrini în Marele Indiction. Arhimandritul Rafail (Carelin) menţionează că «suma cifrelor ciclului solar (28 ani: 2+8), lunar (19 ani: 1+9) şi a crugului pascal (Indictionul) (532 ani: 5+3+2) este egală cu 10 – pliroma (grec. πληρομα – plinătate). Oare pot fi aceste egalizări o simplă coincidenţă, sau acesta este totuşi subtextul mistic al tăbliţei calendaro-astronomice?». Din 1941 s-a început un nou Indiction, al 15-lea. Prin urmare Paştile din 1941 a căzut pe aceeaşi dată ca şi cel din 1409 – 25 martie/7 aprilie (cu 532 de ani în urmă), iar cel din 2004 cade pe aceeaşi dată ca şi cel din 1472 – 29 martie/11 aprilie. Deci Pascalia alexandrină este o Pascalie periodică…”

Vom începe prin a menţiona contribuţia romană a Sfântului Ipolit.
În Alexandria s-au distins o serie de mari Sfinţi Părinţi şi personalităţi bisericeşti, dintre care cităm pe Sfântul Dionisie cel Mare (247-264), apoi pe episcopul Anatolie, Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Teofil al Alexandriei, (sec. IV) urmat de nepotul său Sfântul Chiril cel Mare al Alexandriei:

Tabelul pascal al Sfântului Chiril cel Mare

…Sfântul Chiril cel Mare, autor de multe cuvântări pascale păstrate până acuma, a compus deasemenea, precum s-a observat şi mai nainte, un tabel pascal şi anume pe 95 de ani, folosindu-se la această lucrare de tabelul înaintaşului său Teofil. În prologul tabelului său el vorbeşte mai întâi de calculele pascale cele false, în deosebi de ciclul cel de 84 şi de 112 ani al latinilor. Apoi observă că Sinodul dela Niceea a poruncit Bisericii din Alexandria a indica celei apusene timpul adevărat al sărbătorii Paştelor, fără ca însă prin aceasta să se fi înlăturat discordia, că înaintaşul său Teofil din porunca împăratului Teodosie a compus un tabel pascal pe 418 ani, iar el a prelucrat acest tabel, reducându-l la 95 de ani. Pe urmă dezvoltă principiile de care a fost condus Teofil comparându-le cu cele false ale latinilor, şi aduce între altele regula că Paştele trebuie să se serbeze totdeauna în interval de cinci săptămâni, începând dela 22 martie şi până la 25 aprilie inclusiv. (prelucrare după prof. C. Popovici)

Dintre personalităţile bisericeşti contemporane preocupate de pascalie trebuie să-l menţionăm şi pe scriitorul Eusebiu dela Cezareea.
Un merit mare se cuvine şi Sfântului Dionisie Exiguul ce a realizat, plecând de la lucrările Părinţilor alexandrini, în sec. al VI-lea o unificare foarte necesară a practicilor de calculare pascale apusene (romane) şi răsăritene (alexandrine):

Alcătuirea unui canon pascal în deplină conformitate cu principiile calculului alexandrin  prin Sfântul Dionisie Exiguul şi realizarea unirii între Orient şi Occident în privinţa timpului serbării Paştelor prin primirea succesivă a acestui canon în toate bisericile Apusului.

Din cele expuse este evident că prin canonul amintit nu se înlăturară toate divergenţele ce despărţeau Orientul şi Occidentul cu privire la timpul serbării
Paştelor. Abia Sfântul Dionisie Exiguul, care a trăit în Roma ca stareţ al unei mănăstiri şi a murit după anul 536 şi înainte de anul 556 d.Hr., are meritul de a fi compus latinilor pe fundamentul ciclului celui de 19 ani un tabel pascal care se conformă cu totul calculului alexandrin şi aducea aşa concordanţă în praxa pascală. La anul 525 el scrise o carte despre Paşte (liber de paschate) în forma unei epistole şi cu adresa către un oarecare episcop Petroniu. Ea se compune dintr-un prolog (praefatio), dintr-un tabel pascal (cyclus decemnovennalis), din reguli ale calculului pascal (argumenta paschalia) şi din traducerea latină a epistolei episcopului alexandrin Sfântul Proterie către episcopul roman Sfântul Leon.
În prolog se recomandă cu căldură ciclul pascal al alexandrinilor şi se afirmă că Părinţii dela Niceea l-au aprobat nu atât din temeiuri ale ştiinţei lumeşti, ci mai vârtos sunt sub lucrarea luminătoare a Duhului Sfânt (Hanc autem regulam praefati circuli, non tam peritia saeculari quam S. Spiritus illustratione sanxerunt …). (prelucrare după prof. C. Popovici)

O altă contribuţie însemnată a Sfântului Dionisie este modificarea unui punct de plecare cronologic, şi anume înlocuirea cronologiei legate de împăraţii romani păgâni – cum ar fi fost Diocleţian – cu stabilirea epocii de la Naşterea Domnului:
„Apoi comunică că Teofil a dedicat Sfântului Teodosie I un «curs» de 100 de ani, iar Sfântul Chiril a compus un ciclu al timpurilor pe 95 de ani şi că el acuma îl continuă pe acesta din urmă; deoarece din perioada de 95 de ani al Sfântului Chiril, n-au trecut toţi anii, ci au mai rămas încă 6 ani, el reproduce dintr-însul ultimul ciclu de 19 ani, adică al cincilea, şi îl pune în frunte, apoi lasă să urmeze cinci alte cicluri după norma aceluiaşi pontifice, sau mai vârtos a Sinodului dela Niceea (juxta normam ejusdem pontificis, imo potius saepe dicti Nicaeni concilii), cu acea deosebire însă că anii din aceste cinci cicluri nu le numără după era lui Diocleţian, crudului persecutor al creştinilor, ci dela întruparea Domnului (ab incarnatione Domini).” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Este important de reţinut că Sfântul Dionisie nu a anulat numărătoarea tradiţională de la facerea lumii, şi cu atât mai puţin, nu a introdus sistemul modern de numărare simetrică a anilor cu cele 2 axe „înainte… şi după Naşterea Domnului”. După informaţiile general admise, Sfântul Dionisie a elaborat un tabel pascal pentru anii 228-247, ani număraţi de la începutul domniei împăratului Diocleţian. Din evlavia sa, Sfântul a simţit că acest ticălos persecutor al creştinilor nu merită să mai fie amintit, ci mai cu seamă e de menţionat anul Naşterii Domnului (Anno Domnini), şi a modificat datarea ca fiind perioada 532-550 de la Naşterea Domnului, deci anul diocleţian 228 este echivalent cu Anul Domnului 532, domnia crudului tiran începând în 284 d.Hr. Întrucât aceste evenimente se petreceau la Roma, s-a anulat astfel şi tradiţionala lor datare „Ab urbe condita” (de la întemeierea cetăţii Romei de către Romulus şi Remus) care ar fi fost în anul 753 înainte de Naşterea Domnului.

S-a furnizat atunci o altă ipoteză potrivit căreia cel care ar fi adus această curioasă datare ar fi urmaşul Sfântului Dionisie, anume Beda Venerabilul (Anglia, sec. VIII), care ar fi introdus practica numărării anilor şi în urmă, astfel încât anul 1 al Naşterii Domnului era logic precedat de către anul 1 înainte de Naşterea Domnului. Această informaţie trebuie luată cu mare atenţie, deoarece aici se poate strecura o falsă pistă. Desigur cunoaştem şi din sinaxarele noastre ortodoxe legate de drepţii şi proorocii Vechiului Testament vobe ca acestea: „Sfântul prooroc (N) a trăit acum (n) veacuri (sau sute de ani) înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos…”, lucru pe care îl făcea cu siguranţă şi Beda Venerabilul. Dar putem fi absolut siguri că acesta nu uitase de datarea de la Facerea lumii, chiar dacă nu o folosea în mod curent.
„Lucrarea Sfântului Dionisie a fost completată şi continuată în apus, de pildă în Britania de către Sulpiciu Sever, misionarul roman Augustin (596) şi prezbiterul Beda Venerabilul (Beda Venerabilis, 729) în lucrarea „De temporum ratione”. În alte zone au lucrat abatele Felix „abbas Cyrillitanus” (616), şi Sfântul Isidor, arhiepiscopul Sevilei (Sevilla †636).

În răsărit s-au cristalizat două cronologii sensibil diferite, numite alexandrină şi constantinopolitană prin reprezentanţii Panodor şi Anian. Cea din urmă, numită şi „bizantină”, care se întrebuinţă mai întâi în imperiul bizantin dela secolul al VII-lea înainte prin tot timpul existenţei acestui imperiu atât în viaţa civilă cât şi cea Bisericească, apoi şi la toate celelalte popoare creştine de mărturisire ortodoxă până în timpurile cele mai noi (s-a folosit până în prima jumătate a sec. al XIX-lea) şi de care vom vorbi acum. Aceasta din urmă numără 16 ani mai mult decât cea dintâi şi până la începutul erei creştine 5508 ani. Epoca anului bizantin este 1 septembrie.” (prelucrare după prof. C. Popovici)
Şi pentru ca să vedem că preocupările „pândirii vremilor” şi a complicatelor calcule şi tabele pascale, cu temelii, epacte, etc. nu au lipsit nici Părinţilor mistici şi contemplativi, să amintim importanta contribuţia pascalogică a Sfinţilor Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul şi Ioan Damaschinul.
Contribuţia normativă a Ieromonahului Matei Vlastare (sec. al XIV-lea)

A urmat o perioadă de câteva secole – VIII-XIV – în care Biserica a aplicat pur şi simplu tabelele mai sus menţionate. În sec. al XIV-lea remarcăm contribuţia normativă a ieromonahului Matei Vlastare, care a scris în 1335 tratatul canonic alfabetic Sintagma, în care la litera P tratează Despre Sfintele Paşti. Acest tratat ar trebuie cunoscut de către toţi teologii şi chiar monahii învăţaţi, având în această privinţă aceeaşi pondere ca şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin şi Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare. Iar dacă aceste lucrări s-au retipărit în mai multe ediţii după 1990, va trebui ca în viitorul apropiat să fie reeditată şi această lucrare – bineînţeles că şi întreaga Sintagmă! – pentru acoperirea cea mai competentă a problemelor pascaliei. Până atunci, noi am reprodus integral această lucrare, însă fragmentată şi plasată la locurile necesare, după cum am considerat de cuviinţă.

Printre alte observaţii ale lui Matei Vlastare vom reţine în principal următoarele:
Asemănător Sfântului Ioan Damaschin, el face o lucrare de sinteză canonică patristică, iar în cazul de faţă a pascaliei ortodoxe tradiţionale, cu metodele şi problemele ei specifice. Din punct de vedere astronomic, autorul se încadrează în linia tradiţiei Aristotel… Ptolemeu… Sfântul Ioan Damaschin, adică geocentrism clar. În ceea ce priveşte problemele legate de precesia echinocţiului de primăvară, Vlastare era la curent cu decalajele respective şi accepta fără nici o îndoială rata de întârziere a lui Iparh/Ptolemeu, şi anume cea de 1 zi la 300 de ani (Matei Vlastare Despre Sfintele Paşti)

Acest lucru trebuie reţinut deoarece va avea o mare importanţă în dezbaterile ce au urmat în legătură cu consecinţele acestei întârzieri în cazul celui de-al doilea luminător, luna, care are un proces asemănător de întârziere (decalare) numit proemptoza lunii, datorat aceloraşi consecinţe ale mişcărilor cereşti diferite ale sistemului stele (zodii) – soare – lună, pământul rămânând permanent cadru fix inerţial, în mod real, şi nu numai ca şi cadru relativ de referinţă, cum susţine ştiinţa contemporană relativistă:
„Drept aceea autorul nostru apără pe acei Părinţi pe care îi ţine de dătătorii hotărârii a 4-a, împotriva socotinţei ce ar putea să se nască, că ei fără de a cunoaşte ştiinţa astronomiei ar fi stabilit astfel o hotărâre şi de aceea hotărârea lor acuma nu s-ar putea respecta în toate cazurile.

Nu în ignoranţa lor trebuie – zice el – a se căuta cauza pentru aceasta, ci în cursul lunii. Luna îşi împlineşte cele 235 de lunaţiuni ale sale mai devreme decât se împlinesc cei 19 ani ai eneachedecaetiridei… Prin urmare dacă la începutul unei perioade de 304 ani Paştele legii cele din 15 nisan a fost la 2 aprilie, la începutul perioadei a doua ele nu vor fi la 2 aprilie, ci cu 1 zi mai devreme, adică la 1 aprilie, şi la începutul perioadei a treia cu 2 zile mai devreme, adică la 31 martie, şi spre a ajunge la data de 2 aprilie va trebui de adăugat la data Paştelor legii după 304 ani 1 zi, iar după 608 ani 2 zile ş.a.m.d. Părinţii cei ce au dat hotărârea a 4-a ca unii ce erau versaţi în ştiinţa astronomiei au ştiut foarte bine că în urma proemptozei după decurgerea de 608 ani va trebui să se facă adaosul celor două zile şi că în urma acestui adaos va trebui să se amâne uneori duminica Paştelor cu o săptămână mai în urmă.

Dar ei au admis tacit aceasta abatere dela regula lor, pentru că au socotit-o nu numai de nepericuloasă evlaviei, ci încă de foarte folositoare, deoarece în urma adaosului celor 2 zile hotărârea cea mai principală în privinţa timpului prăznuirii Paştelor, care este de a nu prăznui duminica pascală împreună cu iudeii, se poate respecta cu atât mai bine, fiind că şi în cazul cel mai rău încă tot sunt cel puţin trei zile ce despart Paştele noastre de Paştele iudaice cele din 14 nisan, pe când în acel timp când stabiliră Pă rinţii hotărârea a 4-a, intervalul cel mai scurt dintre Paştele noastre şi cele ale iudeilor nu valora mai un mult decât 1 zi.

Acum (în secolul al XIV-lea) adică, datele lunare ale Paştelor legii din tabla noastră pascală reprezintă luna în vârstă de 17 zile. Deci dacă ar cădea astfel o dată într-o sâmbătă, noi prăznuim Paştele în duminica următoare, fiind acum luna de 18 zile. Iudeii însă prăznuiesc paştele lor la luna plină cea de 14 zile. Deci între ziua a 14-a şi între cea a 18-a a lunii este un interval de trei zile. În timpul Părinţilor amintiţi (adică în jumătatea 1-a a secolului al VIII-lea) datele paştelor legii din tabel reprezentau luna de 15 zile şi pentru că iudeii prăznuiesc paştele lor la lună de 14 zile, dacă vreuna din acele date cădea într-o sâmbătă creş tinii prăznuiau Paştele în duminica nemijlocit următoare la lună de 16 zile şi Paştele creştine erau despărţite de cele iudaice numai printr-un interval de 1 zi.

Este vădit că prin adaosul celor două zile ce se face în urma proemptozei s-a prelungit intervalul cel mai scurt dintre Paştele noastre şi cele iudaice dela 1 la 3 zile şi prin aceasta se satisface mai mult cererii canonice de a nu prăznui Paştele odată cu iudeii. Din aceeaşi cauză a urmat şi cealaltă hotărâre a Părinţilor de a prăznui Paştele în zi de duminică, astfel că dacă iudeii ar prăznui paştele lor într-una din celelalte zile săptămânale, serbând noi Paştele noastre în duminica următoare ele nu coincid cu ale lor, iar în caz că paştele lor ar cădea într-o duminică, noi urmând hotărârii Părinţilor prăznuim Paştele noastre nu în acea duminică, ci în a doua, şi prin urmare nici în acest caz nu coincid ale noastre cu ale lor. În tot cazul ei au socotit că poate să fie numai spre binele creştinilor dacă un interval lung desparte Sărbătoarea acestora de «nesărbătoarea» iudeilor.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Deci, odată lămurite ambele fenomene de „întârziere” se subliniază clar că şi Părinţii de la Niceea, şi cei care au urmat au fost pe deplin conştienţi de aceste întârzieri şi le-au avut în vedere că se vor întâmpla pe viitor, şi cu ce rată (300 de ani echinocţiul, 304 de ani luna plină). Matei Vlastare a remarcat şi el la rândul lui decalajul ce se mărea treptat, dar a emis o părere ce s-a dovedit normativă în practica pascaliei Bisericii Ortodoxe de atunci şi până în 1924, deci timp de 600 de ani, şi anume:
„Dar pentru aceasta nu se cuvine a preface tabelul Părinţilor, căci nici nu este cu putinţă a se compune altul care să arate tuturora astfel de evident hotărârile pascale amintite, ci dacă şi am voi, ca unii, să-l modificăm, reducându-l cu două zile, începând adică dela anul 6841, atunci pe lângă că-i imposibil a îndupleca pe mai marii din toată lumea ce chivernisesc aface rile creştinilor să înveţe una alta, lăsându-se de aceea, tot va mai urma încă, şi iarăşi după 304 ani, şi iarăşi după atâţia, şi tot una astfel, aceeaşi eroare şi va fi necesar a modifica pe acest (tabel) adeseori, astfel că-i mai bine a nu-l înnoi, căci astfel o în noire nu numai că nu va putea să nu cadă iarăşi în aceeaşi eroare, ci se va face şi mijlocitoare de turburări nu neînsemnate în Biserică.” (Matei Vlastare Despre Sfintele Paşte)

Reţinem ideea fundamentală a păstrării tabelei patristice, cu toată întârzierea ei semnalată.
O altă observaţie importantă legată de opera lui Matei Vlastare: elaborarea unor calcule şi tabele precise legate de stabilirea paştelui legii vechi. De ce este acest lucru important? Din următoarele motive:
- Paştele creştine sunt legate în calculul lor de echinocţiu de primăvară, luna plină pascală, 14 nisan şi de paştele legii. Hotărârea pascală pe care s-a pus accentul canonic cel mai mare, aşa cum am văzut, a fost cea legată de interzicerea hotărâtă a prăznuirii Paştelor creştine odată, şi cu atât mai mult înaintea paştelor iudaice. Vom vedea că aceasta este abaterea cea mai gravă de care se face vinovat calendarul gregorian, şi odată cu el aşa-numitul „calendar iulian îndreptat”.

- Întrucât s-a observat pe bună dreptate că iudeii nu mai erau capabili să calculeze corect echinocţiul şi luna plină pascală, iar mai târziu au procedat la tot felul de modificări (15 nisan în loc de 14, etc.) s-a tras de către reformatori concluzia pripită şi falsă, potrivit căreia noi ortodocşii nu mai suntem legaţi de datarea evreiască, şi nu mai contează acum când cad Paştele creştine relativ la cele iudaice. În loc de aceasta, Matei Vlastare indică două tabele (reproduse în lucrarea noastră), al său personal, şi al Părinţilor (din sec. al VIII-lea) care calculează exact acest lucru: paştele legii. Mai mult, Matei Vlastare indică următorul fapt important: întârzierea de care am vorbit nu numai că nu este vătămătoare, ci chiar dimpotrivă, cauzează o îndepărtare continuă de paştele legii, ce are efecte benefice atât pentru evlavie, cât şi canonice şi tipiconale.

S-a dat pentru aceasta chiar şi o tâlcuire duhovnicească: cu timpul depărtarea cronologică a Paştelor creştine de cele iudaice semnalează şi depărtarea continuă şi duhovnicească între ele.
În afară de Matei Vlastare şi ceilalţi autori menţionaţi au mai existat desigur multe alte lucrări pascalogice.