Postul Sfantului Nicolae Velimirovici relatat de Kalist, monahul

9:08 pm, martie 18, 2013 în Despre post de agaton

“KALIST monahulUcenicul Sf.Nicolae Vemimirovici – Milivoie Iovanovici de la Predania.


Sursa preluare text: http://tezaurul-ortodox.com/topic/3753-carte-kalist-monahulucenicul-sfnicolae-vemimirovici-milivoie-iovanovici/
©Tezaurul Ortodox

Episcopul Nicolae Velimirovici m’a luat pe lângă el ca să-l ajut şi să-l slujesc. Era cel mai şcolit episcop al nostru din acea vreme. NNiiccii până astăzi nu s’a găsit unul mai bun decât el şi pentru multă vreme nici n-o să se găsească. Era un mare duhovnic, cu studii în Anglia, un om cunoscut aproape în întreaga lume. (…)

Era limpede că Nicolae ştia ce o să se întâmple pe drum. Deşi şi-a ascuns darul vederii cu duhul, m’am încredinţat de nenumărate ori că îl avea. M’am gândit la asta şi m’am întrebat: cum de el ştie ce se întâmplă afară, iar eu nu? Cum de el ştie ce gândesc eu, iar eu nu ştiu ce gândeşte el?

Îl observam şi îi urmăream fiecare pas, pentru a putea să înţeleg ce fel de om este. Îmi doream să fiu ca el, dar nu ştiam cum să fac asta. Mă gândeam că poate cunoaşte o cale ascunsă şi un chip osebit de a pătrunde în adâncul sufletului, dar pe care le ascundea de noi.

Stiam ce mănâncă, cum se roagă, unde doarme, dar nu ştiam  ce face noaptea când rămâne singur în odaia sa. Am observat că în scândura uscată a uşii s’a făcut un nod care era gata să cadă. Atunci mi-a venit ideea să-l spionez, să văd ce face noaptea. A doua zi, s’a dus cu treabă în oraş. Am scos atent nodul şi l-am curăţat, iar în partea exterioară i-am înfipt un cui, după care l-am băgat la loc în scândură. Era bine fixat, dar se putea scoate la fel de uşor.

În ziua respectivă am făcut tot felul de treburi, iar seara am citit alături de el psalmii şi rugăciunile. Apoi m’am dus la culcare. După ce s’au stins toate luminile de pe culoar, m’am strecurat din pat şi, păşind în vârful degetelor, m’am apropiat de uşa camerei şi am scos nodul; prin deschizătură s’a strecurat o rază de lumină. M’am zăpăcit, nu am reuşit să apuc ca lumea cuişorul, şi nodul a căzut pe podea. Uşa s’a deschis brusc în faţa mea. Înainte de a-mi veni în fire, am observat deasupra mea chipul episcopului.

Am sărit într ’o parte şi am luat-o la fugă pe scări. Mă recunoscuse. A strigat după mine, mi-a cerut să mă întorc, promiţându-mi că nu o să mi se întâmple nimic. Eu însă n’am avut curaj, îmi venea să mor de ruşine. Mărturisesc că îmi era şi puţin teamă să nu mă lovească la supărare. Stiam că este iute la mânie.

Toată noaptea am petrecut-o în curte, iar a doua zi m’am ascuns de el. Nici nu îndrăzneam să mai intru în clădire. Si noaptea următoare m’am ascuns într ’un ungher al mitropoliei, unde am şi adormit. Pe la miezul nopţii m’am trezit că cineva mă trage de  păr. Întuneric fiind, nu ştiam cine este. Abia când a vorbit mi-am dat seama că este Nicolae. „Nu te teme. Dobrivoie. Du-te în camera ta şi te culcă.” M’a condus până la odaia mea, a aşteptat să mă bag în aşternut, m’a acoperit de parcă aş fi fost copil şi abia după aceea a plecat. Am fost mirat că nu mi-a adresat nici un cuvânt de dojană.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m’a chemat la el şi mi-a poruncit să-i aduc din magazie un cadru şi scânduri pentru pat, nu înainte de a le curăţa bine. În timp ce montam patul, l-a chemat pe bucătar şi l-a anunţat:

„Filip, din această clipă şi până nu te voi chema eu, eşti liber. O să fii plătit la fel ca şi până acum.”

După ce l-a concediat pe bucătar şi am rămas singuri, mi-a spus:

„Vrei să fii monah, Dobrivoie? Dacă eşti bărbat, pregăteşte-te de un act de vitejie!”

„Sânt pregătit, vlădică. Am trecut prin război, am îndurat foame, am îngrijit nebuni, l-am suportat pe Dracu’ Împieliţat, aşa că nădăjduiesc s-o scot la capăt şi cu încercarea asta de care vorbeşti.”

„E uşor, Dobrivoie, să te lupţi cu oamenii şi să-i rabzi când n’ai în- cotro. Dar acum te vei pune pe tine însuţi la încercare. Îţi vei căli voinţa. Ţine minte asta: milioane de oameni tremură în faţa propriului trup, îl îngrijesc, i se supun. Fii pregătit!”

„Sânt, preasfinţite, porunceşte!”

În momentul acela, credeam că nu există efort la care să nu rezist. Eram tânăr, puternic, oţelit şi încrezător, chiar puţin mândru că o să am parte de o încercare importantă şi că o să-i arăt vlădicăi de ce sânt în stare.

Încă de dimineaţă, vlădica mi-a oprit să beau apă şi să mănânc. Toată ziua aceea am împachetat cărţi, am scris adresele pe colete şi le-am trimis la poştă, iar seara ne-am rugat la Dumnezeu. Mai întâi am făcut câte trei sute de închinăciuni în faţa icoanelor, după care am cântat cântări de slavă către Maica Domnului, apoi am îngenuncheat şi ne-am rugat. În cameră aveam un orologiu care bătea la fiecare sfert de oră.

Două ceasuri ne-am rugat în genunchi în faţa icoanelor, pe covoraşul de Pirot.27  El avea piciorul drept puţin îndoit, ca să nu-l  deranjeze statul în genunchi. Pe mine mă dureau genunchii, de aceea trebuia să mă sprijin în mâini, să stau pe vine, să mă mişc de pe o parte pe alta. Deoarece mă aflam în spatele lui, nu vedea ce fac. Apoi ne-am ridicat şi două ore ne-am rugat stând în picioare, fără cuvinte. „Roagă-te cu mintea, fără să mişti limba, fiule. Dumnezeu ştie gândurile noastre. Postul nu are nici un rost fără rugăciune, ba chiar poate să strice,” mi-a spus.

Apă şi pâine n’am gustat toată ziua şi toată noaptea. Am continuat şi a doua zi. Am răbdat foamea şi setea; am lucrat, m’am rugat şi am tăcut. A treia zi mi-a fost tare rău. Am răbdat mai uşor foamea, căci eram obişnuit cu ea, dar setea mă chinuia rău. Am avut stări de leşin şi de greaţă. Seara nu am mai putut rezista la rugăciune, m’am culcat devreme. Nicolae a rămas singur să se roage. Dimineaţa, când m’am trezit, am văzut că se ruga mai departe. Dumnezeu ştie când şi cât dormea omul acela.

A patra zi, trupul îmi ardea de parcă îmi luase foc. Mă dureau în special rănile din război. În jurul lor au apărut vânătăi mari, care nu erau prea plăcute la vedere. Mă dureau spatele şi capul, stomacul mă chinuia necontenit, iar bătăile inimii mi se înteţiseră. Mergeam des la fereastră şi trăgeam în piept aer curat. Îl sorbeam cum sorbi apa rece de izvor.

În a cincea zi, am început să răspândesc duhoare. Buzele mi se li- peau una de alta, erau sărate, pe limbă îmi apăruse o flegmă asemănătoare puroiului, pe care tot încercam să o scuip.

În a şaptea zi s’a petrecut o schimbare la faţă: mi s’a întors culoarea în obraji, durerile au încetat. Dar eram nervos şi nu puteam dormi, tremuram, îmi era îngrozitor de sete. Atunci am simţit pentru prima dată că nu mai sânt în stare să lupt. Mă încurajam cu tot felul de gânduri, mă dădeam mare, mă încăpăţânam, dar nimic nu mă putea ajuta. Până la urmă am hotărât să-mi împachetez lucrurile şi să fug de la Nicolae.

L-am minţit că ies afară să-mi fac nevoile, dar am dat buzna în camera mea şi mi-am strâns lucrurile la repezeală. Când să scap, nu mai ce-l văd stând în prag. M’a luat de umeri, m’a întors din drum şi mi-a poruncit să despachetez. Eram emoţionat, nu ştiam ce să fac şi cum să mă salvez. L-am rugat umil să mă lase să plec sau să îmi dea dezlegare să mănânc şi să beau, dar era limpede că nici nu mă ia în seamă. Când am văzut că nu am încotro, mi-au dat lacrimile de ciudă, mai că nu am izbucnit în hohote. Nici că i-a păsat, m’a luat de urechi, ca pe un şcolar, şi m’a dus în camera lui.

„Parcă ai fi o babă! Si mai spui că vrei să fii călugăr? Eşti plin de murdărie în trup şi în suflet, şi cu toate acestea ai pretenţia să devii măreţ şi strălucitor! Oare nu simţi că în tine arde mizeria  şi că împrăştii duhoare? Dacă îţi doreşti binele, şi dacă vrei ca încă din viaţa asta pământească să vezi împărăţia lui Dumnezeu, stai, fă-ţi treaba ta şi roagă-te cum îţi spun eu!”

Până în cea de-a unsprezecea zi nu mi-a mai dat voie să ies nici măcar o dată din cameră. Iar am vrut să dau bir cu fugiţii. Mă gândeam cum să fac să mă strecor din cameră şi să fug încotro oi vedea cu ochii. Dar când să pornesc, iarăşi m’a oprit episcopul la uşă. Am urlat din toţi rărunchii; mă zguduiam de chin. Îl rugam ca pe tatăl meu să mă lase să plec. I-am spus că o să mi se lipească maţele de foame şi de sete şi că voi muri curând. Nici rugăciunile, nici ameninţările nu l-au înduplecat.

La scurt timp după aceea, mi-a dat o sticlă, poruncindu-mi să o spăl bine şi să aduc apă cu ea. Am înşfăcat sticla şi am luat-o la goană, cât mă ţineau picioarele, către cişmea, dând drumul la apă şi bând pe săturate. După care am spălat-o bine, am umplut-o cu apă şi am dus-o în cameră. Vlădica m’a întrebat:

„Ai băut destulă apă?”

„Da, preasfinţite.”

„Foarte bine. Acum, fiule, o să te întreb ceva. Gândeşte-te bine, nu trebuie să-mi răspunzi îndată, poţi să-mi spui şi peste un ceas. Deci: de ce ai vrut să mă spionezi? Dacă îmi spui adevărul, vei fi ucenicul meu. Dacă mă minţi, te gonesc!”

„Nu e nevoie să mă gândesc prea mult, vlădică. Ceea ce ţi-aş spune mai târziu pot să spun şi acuma. Am vrut să văd ce face episcopul când e singur în cameră!”

„Fiule, ai fost zilele acestea cu mine în cameră şi ai văzut ce fac. Nn mai ai motive să tragi cu ochiul.”

Iar l-am rugat să mă lase să trăiesc ca şi ceilalţi monahi; simţeam că n’aş mai putea rezista fără apă şi fără mâncare. Am fost în război, am făcut foamea, am trecut prin multe ţări şi am văzut multe, dar mi se părea că această încercare este peste puterile mele. Însă el nu m’a lăsat să plec, spunându-mi:

„Când o să îţi vină cu leşin, o să îţi dau puţină apă. Dacă la fiecare ceas sau două vei lua câte o înghiţitură, îţi va trece ameţeala.”

Iar el nici nu s’a uitat la sticlă. Nici o picătură nu a gustat! Nu se putea vedea dacă suferă: se ruga zilnic, în continuare, la fel ca în prima zi. Mă străduiam şi eu pe cât puteam, dar rugăciunea mea era slabă, deoarece mă gândeam tot timpul că nu mai apuc ziua de mâine şi născoceam tot felul de motive pentru a scăpa de acolo. El ştia ce voiam şi mereu mă împiedica. Ziua stătea lângă uşă, iar noaptea îmi aşeza patul de-a curmezişul uşii, ca să nu fug în timp ce el doarme. Primeam şi transmiteam corespondenţa printr-o ferestruică.

Am mai rezistat încă cinci zile fără mâncare şi cu foarte puţină apă. În total am stat fără mâncare şaisprezece zile. În cea de-a şaptesprezecea zi, am auzit zgomote în curte, iar pe fereastră am văzut intrând nişte automobile. Episcopul mi-a spus: „Ne vin oaspeţi, Dobrivoie. Bucură-te. Dacă nu ar fi fost ei, continuam postul până se împlineau treizeci de zile.”

A ieşit din cameră, s’a spălat, s’a îmbrăcat cu hainele de sărbătoare şi i-a întâmpinat pe oaspeţi. L-a chemat pe Filip bucătarul şi l-a trimmiiss îndată să aducă păstrăvi, vin şi tot ceea ce era de trebuinţă pentru prânz. De asemenea, a poruncit ca pentru noi doi să pregătească „hrană de-a noastră.” Când ne-am aşezat la masă şi am început să mâncăm, oaspeţii au mâncat păstrăvi, iar noi doi mămăligă. Bucătarul ştia ce înseamnă „hrană de-a noastră,” negreşit mai avusese experienţe asemănătoare. Trebuia să mâncăm mămăligă, altfel, după atâta înfometare, ni s’ar fi făcut rău de la o mâncare mai consistentă. În ziua aceea am mâncat puţin, a doua zi ceva mai mult, iar în a treia zi mă simţeam deja sătul.

După ce mi-am mai venit în fire, ciugulind câte ceva, mă simţeam uşor şi gata pentru orice îndatorire, având o voinţă mult mai puternică. Îmi dispăruseră vânătăile de pe corp, rănile nu mi le mai simţeam, ca şi cum nici nu ar fi fost. Prin înfometare mi-am curăţat sângele, iar sângele refăcut a curăţat trupul de boli şi de răni. Atunci am înţeles ce înseamnă foamea. M’am bucurat că, până la urmă, am rezistat toate acele zile şi am hotărât ca pe viitor să devin ascet şi să postesc mai des.

Oaspeţii noştri din ziua aceea erau doi miniştri care căzuseră în dizgraţia Regelui Alexandru.  (Este vorba despre Regele Alexandru I al Iugoslaviei, numit şi Unificatorul. A fost căsătorit cu Principesa Maria (Mărioara) a României, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, cu care a avut trei fii: Petar, Tomislav şi Andrei. Din nou autorul face o confuzie, numindu-l pe unii din fii „Djordje” (George) )

Cum Nicolae se ocupa de educaţia fiilor regelui, Petar şi Djordje, avea o mare înrâurire la Curte. Cei doi ştiau acest lucru şi veniseră să îl roage să intervină pentru ei la rege.

Episcopul le-a spus: „Nu v’aş fi promis nimic dacă aş fi auzit lucruri rele despre voi. Dar aşa nu aveţi de ce să vă temeţi, o să fac tot ce îmi stă în putinţă.”

În vremea aceea, la Mănăstirea Sfântului Naum fuseseră tunşi în monahism doi săteni. Unul dintre ei, Dragoliub Radovanovici, din satul Boşniani, fusese bolnav de tuberculoză. La acea vreme, doctorii îi spuseseră că va muri în cel mult douăzeci de zile. Cum era un om credincios, se dusese să moară la mănăstire şi să fie înmormântat lângă biserică. Nu prea se înfrâna de la mâncare şi, după cum spuneau călugării Ruşi, de la asta se şi îmbolnăvise. Aşa că ei i-au pro- pus să-l vindece astfel: să-i citească molitve, iar el să ţină post negru douăzeci de zile, adică fără mâncare şi fără băutură. I-au promis că, dacă rabdă, o să se vindece. Omul nu avea încotro, pentru că deja încercase de toate, aşa că a fost de acord. Cum nu putea să se abţină la foame, i-au legat mâinile. Îl păzeau toată ziua, iar dimineaţa îi citeau rugăciuni pentru sănătate. Nopţile stătea tot împreună cu călugării. A rezistat la foame şi la sete toate cele douăzeci de zile. S’a chi- nuit ceva, dar a îndurat până la capăt. Nici măcar nu slăbise cine ştie ce, atâta doar că îi crescuse barba, arăta puţin mai altfel. În a douăzecea zi, i-a păcălit cumva pe călugări şi a dat buzna la bucătărie, găsind de mâncare pe masă. Aşa cum era, cu mâinile legate, şi-a băgat capul în ceaunul cu fasole şi a mâncat. Când au aflat călugării Ruşi, nu l-au certat în nici un fel, ci i-au dezlegat mâinile şi l-au spălat pe faţă, spunându-i: „De astăzi ai dezlegare să mănânci. Te-ai însănătoşit! Dar dacă nici de acum încolo nu te înfrânezi de la mâncare, să ştii că te vei îmbolnăvi iarăşi, poate chiar mai rău decât acum.” Dragoliub s’a însănătoşit, s’a lepădat de lume şi a rămas pentru restul vieţii la mănăstire. Mai târziu a devenit ieromonah, apoi stareţ. So- ţia lui şi cele două fiice s’au călugărit şi ele.

Acest Dragoliub şi cel de-al doilea ţăran fuseseră călugăriţi cu puţin timp înaintea mea. Cei doi stăteau în curte şi vorbeau cu episcopul, când am apărut şi eu. Mă îndreptam spre vlădică să-i sărut mâna, după cum este obiceiul, dar el mi-a poruncit ca mai întâi să sărut mâna fraţilor proaspăt tunşi în monahism. Deşi nu eram prea încântat, a trebuit să îl ascult, fiind încă frate. Când i-am făcut închinăciune lui Dragoliub, a strălucit de fericire că eu, om cu carte şi militar decorat, îi arăt cinstire. Pur şi simplu omul se topea de bucurie. I-am pupat mâna şi m’am îndreptat spre episcop. Însă el mi-a poruncit să-i arăt aceeaşi cinstire şi celui de-al doilea sătean, care era şi el în culmea fericirii. Din nou trebuia să fac ascultare! M’am apropiat de el, gândind: „Râzi tu, râzi. O să îţi arăt eu cât eşti de grozav de-o să- ţi stea în gât!” I-am luat mâna dreaptă şi i-am strâns-o cu putere; în loc să i-o sărut, i-am muşcat-o cu ciudă, făcându-l să urle de durere. Văzând că i-am lăsat semne pe mână şi că sângerează, vlădica mi- a spus: „Eşti mândru şi răzbunător, Dobrivoie! Nici în opt ani de ucenicie pe lângă mine nu vei ajunge monah!” „Dar, preasfinţite, a primit ce merita! Si să ştii că mai sânt şi alte eparhii în care mă pot duce!”

Cu toate acestea, am înţeles ce vrea Dumnezeu de la om şi cum trebuie să se poarte acesta ca să Îi fie pe plac. În acea vreme m’am rugat mult şi am primit de la Dumnezeu mult har, şi, prin aceasta, o anu- mită libertate lăuntrică. Simţeam în mine o putere, ca şi cum prin acea putere duhovnicească îi stăpâneam pe toţi cei din jur. Nu mă temeam de nimeni, deşi eram doar un frate, un începător. Vlădica mă cunoştea bine, şi cred că mă preţuia mai mult decât pe alţii. Stia că l-am muşcat intenţionat de mână pe înfumuratul călugăr, şi cunoştea şi pricina.

A doua zi, vlădica a plecat la o mănăstire de maici, luându-mă cu el. Îndată ce am ajuns acolo, călugăriţele s’au strâns în jurul nostru. Ne-au întâmpinat cu apă şi dulceaţă. Eu stăteam lângă vlădică, vorbeam mai mult decât trebuia şi chiar mă dădeam mare în faţa monahiilor. Deodată, vlădica m’a pălmuit. M’am împleticit şi m’am înroşit de ruşine şi de umilinţă. Călugăriţele s’au fâstâcit, neştiind cum să se poarte. Mă priveau cu milă. Eu tăceam, dar în sinea mea mi-aş fi dorit să se deschidă pământul şi să mă înghită, ca să nu mai îndur atâta ruşine.

M’am străduit ca, până la sfârşit, să mă port cu cei din jur ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, dar roşeaţa de pe faţă nu-mi pierea nicicum. Am tăcut apoi tot drumul înapoi spre mănăstire, nu i-am mai adresat nici un cuvânt episcopului Nicolae. Stiam că el punea la încercare smerenia mea şi că voia să îmi înfrângă iubirea de sine, dar nu puteam să uit totul dintr-o dată şi să-l iert. Nu mă durea atât că mă lovise şi că îmi provocase durere fizică, cât că a făcut aceasta în faţa monahiilor. Eram tare abătut şi supărat pe el şi nu ştiam cum să mă mai port.

În această stare de spirit ne-am întors la mănăstire. M’am retras repede şi fără un cuvânt în chilia mea. Nu după multă vreme mă chemă afară un călugăr la care ţineam tare mult. Stătea în mijlocul curţii. Îndată ce m’am apropiat de el, m’a pălmuit atât de tare, încât am văzut stele verzi. Fără să înţeleg de ce face acest lucru, dar şi fără să mă străduiesc prea mult să o fac, i-am întins şi celălalt obraz. Nu m’a lovit şi a doua oară. Nu eram supărat, nici ruşinat. Chiar când am vrut să-l întreb de ce face asta, am băgat de seamă că monahii, preoţii, argaţii stăteau şi se uitau la noi, care pe la ferestre, care pe după ziduri. Episcopul, egumenul şi ceilalţi îmi puneau la încercare smerenia. Voiau să vadă dacă m’am lepădat de mândrie şi de iubi- rea de sine.

După-amiază, mergând la bucătărie, am trecut pe lângă episcop; stătea pe veranda cămăruţei rezervate regelui. Privindu-mă cu blândeţe, m’a chemat la el zâmbind: „Dobrivoie, du-te îndată la stareţ şi spune-i să-ţi pregătească veşmintele pentru călugărie. Apoi spală-te, piaptănă-te, fii gata să arunci pentru totdeauna aceste straie ponosite de pe tine!”

În timpul slujbei, vlădica i-a întrebat pe părinţi şi pe credincioşi – era plină biserica – dacă sânt vrednic să fiu monah. Toţi au răspuns într ’un glas: „Vrednic este!” Aşa am fost făcut călugăr. Dobrivoie Milunovici a devenit Kalist Milunovici.

Când slujba s’a terminat, iar eu eram deja îmbrăcat în veşmintele călugăreşti, Simeon Milosavlievici, cel poreclit Dracu’ Împieliţat, s’a apropiat de Vlădica Nicolae şi i-a şoptit printre dinţi: „Dracu’ negru  ce  eşti! Ai  făcut  călugăr  un  soldăţoi!”  La  care  acesta  i-a răspuns liniştit: „I-am întrebat pe părinţi şi pe fraţi dacă Dobrivoie este vrednic de rasa călugărească. Toţi au răspuns că este. Ţie toţi îţi spun Dracu’ Împieliţat, iar tu eşti singurul care îmi spui mie că sânt Dracu’ negru! Judecă atunci dacă ai dreptatesau nu! Eu trebuie să te cred pe tine sau pe toţi ceilalţi de aici?!”