Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Despre Sfânta Împărtășanie.

de agaton

Sfanta Impartasanie

8:57 pm, decembrie 19, 2010 în Despre Sfânta Împărtășanie de agaton

Un prieten imi povestea saptamana trecuta ca vizitase recent o parohie in care la Sfanta Liturghie se impartasesc multi dintre credinciosii participanti. Amicul meu se arata oarecum nedumerit de aceasta practica pentru ca se raporta la situatia altor biserici unde se intampla ca la momentul impartasirii sa nu se apropie nimeni de potir… Am fost intrebat fulgerator: cuminecarea fregventa cu Hristos nu e cumva un abuz euharistic si o banalizare a Tainei Dumnezeiesti!?

Desi prietenul respectiv astepta sa-i raspund afirmativ, nu i-am confirmat banuiala. Ba dimpotriva, m-am straduit sa-i dovedesc ca sensul deplin al fiecarei Liturghii e tocmai Impartasirea cu Hristos. In acest sens, Euharistia devine o invitatie la cina cea tainica. O invitatie actualizata prin fiecare Liturghie.

Acceptand ca Hristos se ,,inghesuie” in fiinta noastra, suntem in miezul unui eveniment eshatologic; Liturghia nu e doar un ritual teatral ci o (pe)trecere pascala care ne aminteste ca s-ar cuveni sa nu ne inradacinam excesiv in aceasta lume ci sa o purtam spre ziua neapusa a Imparatiei pe care o traim anticipativ - dar concret - cu fiecare Euharistie si Impartasire de Hristos.

Cunoasteti o taina mai fascinanta decat aceasta? Se poate gasi in lume ceva mai minunat si mai provocator decat acest fapt? Dumnezeu nu ne-a creat in temeiul moralei producatorului, ci cu totul invers: in temeiul daruirii si spre folosul exclusiv al consumatorului. Altfel spus Facatorul se lasa de-a pururi consumat in Euharistie. Pe de alta parte Impartasirea cu Hristos e si o sfidare cotropitoare a mortii; o pregustare a Imparatiei Cerurilor in care nu incape moartea!

Din pacate, datorita comoditatii, indiferentei si a unor prejudecati, in multe biserici autohtone, evitam sistematic  sa-L primim pe Hristos in fiintele noastre. Ne multumim sa fim asistenti muti la un spectacl liturgic infuptandu-ne din cantarile Liturghiei si atat!

Ei bine, s-ar cuveni sa stim ca Traditia a subliniat intitdeauna importanta Imprtasirii cat mai dese cu Hristosul Euharistic. De-a lungul primelor trei veacuri intraga comunitate crestina se cumineca la fiecare Liturghie. In secolul IV a inceput o cotitura spre individualizarea primirii Impartasaniei. Legislatia bisericeasca a incercat atunci s-o impiedice amenintand cu excomunicarea crestinilor care asistau doar la citirea Evangheliei, iesind din biserica la momentul cuminecarii. Sfantul Ioan Gura de Aur, in calitate de episcop, se razboia cu religiozitatea populara a Constantinopolului, criticand absenteismul crestinilor de la Taina Euharistiei: ,,Ah, ce obicei, ce prejudecata! in zadar se face jertfa zilnica, in zadar stam zilnic la altar. Nimeni nu se impartaseste!”

Mai aproape de timpurile noastre, in spatiul orodox s-a incerct o resuscitare a interesului pentru Impartasanie, recomandandu-li-se credinciosilor sa sa cuminece cel ptin de petru ori pe an, in posturile principale. Din pacate acest minim a devenit cu timpul normativ,  respectiv o practica generalizata.

Motivele pentru raritatea tot mai crescanda a cuminecarii stau in supra accentuarea tot mai crescanda a caracterului infricosator al cultului divin si in intelegerea acestuia ca drama cultica la care se participa activ sufleteste, dar pasiv trupeste. Asa se face ca ne-am indepartat de Euharistie si am ajuns sa asezam in centrul vietii noasre religioase anafura si apa sfintita, nu Sfanta impartasanie – cm ar fi firesc. Asistam asadar, mai mult sau mai putin constienti, la o infletie a secundarului. In plus, cuminecarea cu Hristos a devenit de cele mai multe ori un premiu pentru exercitiile noastre ascetice. Asemenea raportari sunt alimentate astazi de prejudecata care subliniaza excesiv vrednicia pe care o presupune cuminecarea cu Hristos.

Intr-adevar, e esentiala o pregatire axigenta pentru a-L primi pe Dumnezeu in sufletul si in trupul nostru, dar asta nu inseamna ca trvaliul duhovnicesc de care ne insotim in Taina Pocaintei ori postul ne-ar invrednicii pana la capat sa ne impartasim cu Cel ce cuprinde toata faptura. Fireste, chestiunea se cuvine implinita in functie de recomandarea duhovnicului, insa chiar primita cu recomandarea lui, Impartasirea cu Hristos nu trebuie perceputa ca premiu pentru straduintele noastre duhovnicesti.

De fapt, Hristosul euharistic ni se ofera in dar. Dincolo de gesturile ascetice ale fiecaruia dintre noi, Impartasirea e semn ca iubirea divina e mai mare decat pacatul omenesc. Pesemene ca drama cea mai profunda e ca nu avem curajul sa credem ca Dumnezeu ne iubeste infinit mai mult decat ne iubim pe noi insine. Cert este ca la fiecare Liturghie Hristos se daruieste si ne invata sa-L primim euharistic in fiintele noastre. Nu e oare sfasietor faptul ca absentam de la o asemenea bucurie? Intr-o lume in care daruim mult prea putin, nu vi se pare trist ca nu mai stim nici macar sa primim daruri…

Daniel Chira – APOSTOLIA

de admin

Pr. Rafail Noica: Nu deasa împărtășanie, ci împărtășania des

12:00 pm, august 31, 2010 în Despre Sfânta Împărtășanie de admin

Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Sfânta Împărtășanie, despre deasa Împărtășanie. Poate cunoașteți problema de la noi din țară, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea și Părintele Cleopa Ilie, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?
Părintele Rafail Noica: Întâi aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu știu de ce este așa, și las în mâinile Domnului, Care Singur știe să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa Ilie să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!
Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai adevărată, dacă o trăim în duhul și în adevărul lui Hristos. Deci aș vrea să îndemn pe toți frații și surorile către această trăire, să știți întâi măcar teoretic; dar rugați-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, și nouă, și Bisericii întregi, aceasta viziune – că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Și acesta este primul lucru.
Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puțin și am auzit puțin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogățește Sfântul Părinte), dar văd că nu este așa de definită poziția lui ca fiind împotriva desei Împărtășanii. Din ce am citit eu, aș spune ca lasă cel puțin ușa deschisă, dar are și o anume poziție, și probabil că poziția aceasta este în legătură cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa.
Iar, între noi, eu zic așa: Domnul să lumineze pe fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Cleopa, apoi la școala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, și mai des pentru altul). Iar dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de școlirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduință, să lăsăm “uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă ca în fabricile moderne.
Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.
În creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendința să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd) În Biserica Ortodoxă este oprită împărtășirea mai des de o dată pe zi. În Catolicism pot să facă până la șapte liturghii pe zi, și acel preot să se împărtășească de șapte ori. În Biserica noastră, nu.
Aș face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu există repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat Trupul și Sângele ca să împărtășească pe om, omul se împărtășește o singură dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele “Tatăl nostru,” în deplină conștiință duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.
Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii și a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om nu este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la mântuire. Ce se întâmplă? Ne împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim, cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim, până când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiția.
Și revin la Biserica Ortodoxă, nu mai des decât o data pe zi, și o data numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe același altar de două ori în aceeași zi. Ce este acest înțeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfășoară la un infinit matematic. “Vecinicia,” spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet șiret, “este foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfârșește, nu are desfășurare, este vecinicul prezent.
Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când îl spun, s-a și dus în trecut. În scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere științific am putea zice că prezentul este o ficțiune. Dar noi nu zicem “ficțiune,” fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut și viitor, care tot curge, curge, curge.
Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înțelege vecinicia printr-o capacitate “filosofică,” la care mă refer eu acuma.
Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră – numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopți închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieți; iar întreaga viață este chipul veciniciei. Așadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.
Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta – “Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”. Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de “vecinicie.” Și Biserica spune: E un nonsens să te împărtășești de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o data – și pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de “vecinicie” în douăzeci și patru de ore.
Dar acuma merg mai departe. Dacă “nu mai des de o dată pe zi,” înseamnă că împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.
Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, “ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: “Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.
Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experiența Bisericii este că nu toți au intensitatea și râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; și atuncea a intervenit, prin înțelepciunea, prin înțelepțirea omului dată de către Duhul Sfânt, și practica aceasta a abținerii. De exemplu: “Cu cine ești, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu și gustă și vezi. Iți place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forțează nimica. Și aicea intervine noțiunea adevărat creștină de pedeapsa.
Pedeapsa înseamnă “educare de copii” (pes în grecește înseamnă “copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne învață. Cum ne învață? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: “Bine, încearcă, gustă.” L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem “oprit,” să băgăm de seamă ce zicem, să înțelegem ce zicem prin “rodul oprit.” Pericolul este că nu era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: “Adame..,” și asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Dacă Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde ești?”, este un fel de a zice: “Te bucuri de asta? Nu ți-am spus Eu ca o să fie moarte dacă o să mănânci din asta? Ți s-au deschis ochii, cum ți-a spus șarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol și să te rușinezi? Te rușinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ți-am dat-o avea vreo rușine în ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce ești acuma?”
Adam nu a înțeles graiul lui Dumnezeu și a dus păcatul mai departe. În loc să zica “Am greșit, Doamne, într-adevăr nu voiam,” a dat vina pe Dumnezeu. “Păi, femeia pe care Tu mi-ai dat-o.” Și Dumnezeu iarăși l-a lăsat, și S-a întors către femeie: “Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut?” Și Eva răspunde în același duh. Și atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educația: Adam trebuia să guste din moarte și, gustând din moarte și din durerile ei, poate cândva avea să strige: “Miluiește-mă, Dumnezeule, greșit-am, nelegiuit-am înaintea Ta,” cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Și strigătul acesta al Proorocilor, “Pleacă cerurile și Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!” Și “a plecat cerurile,” și S-a pogorât, și a preluat creația Lui, reînnoirea omului. Dar vedeți că Dumnezeu nu oprește, ci lasă, și ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Și asta se întâmplă și cu noi.
Păgânii, fiind întorși dintr-un întuneric al păgânătății, au simțit harul puterii vieții celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deși el nu era păgân). Ceea ce era lumina în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, făcându-se întuneric, cu aceeași râvnă mergea acest Pavel, “ca un al doilea Ilie,” să distrugă de pe fața pământului “secta asta care îndumnezeiește pe un om oarecare.”
Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuințată, Hristos Dumnezeu, știind ce era bun în inima lui Pavel, vine și i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbește (fiindcă ce era lumina în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric față de lumina Noului Legământ, față de Lumina lui Hristos); și Pavel se preschimbă, și cu câtă insuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora și II prigonea, și devine marele stâlp al Bisericii, și “Apostolul neamurilor.”
Cu timpul însă s-a introdus în viața și experiența Bisericii o anume “polaritate” între ce este mântuitor și ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăși cu Hristos. Dar în unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora să nu se împărtășească o vreme, pentru felurite motive. Și aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toți membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca împăratului.
Da, creștinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toți deveniseră creștini din convingere, nici conștiința lor nu era la înălțimea creștinismului originar. Și totuși, a început o perioada lungă în care Hristos avea să “împărățească cu sfinții Lui,” cel puțin în măsura în care Biserica a împărtășit lumii, prin sfinții ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societății creștine. Creștine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste “valori,” formal acceptate de “toată lumea,” au suferit mult amestec cu ipocriziile și vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înțeleagă mesajul lui Hristos.
În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.
Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.
Așadar se întamplă că neîmpărtășania poate fi în unele condiții – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, și acum ne vedem în aceasta epocă postmodernă. Iar dacă vă gândiți la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. “Modo” pe latină înseamnă “astăzi.” Deci suntem în “post-astăzi,” suntem în ziua de “mâine” deja, și viața tragica pe care, într-un anume sens, am simțit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin.
Și acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, și era simțul morții în noi, și de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca și pentru Israil în pribegiile lor babiloniene. S-au înnoit și ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine și aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) și peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac,” New Age, postmodernismul, sau cum vreți să-i spuneți, pe care l-am trăit noi deja în Apus, și se nimicește viața Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.
În America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, și gata, sunt înregistrate în lege, și fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea “ușoară;” acum din ce în ce mai mult este cernerea, și tare mi-e teama că o să vedeți și voi, dragi studenți, în zilele acestea… cine știe?
Deja, spune Preasfințitul, unii oameni – probabil botezați creștini ortodocși – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic așa, normal pentru zilele noastre. Pregătiți-vă pentru acestea, și pentru mai rău. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Dacă vrei, ești cu Mine; dacă nu, ți-am spus.”
Cuvântul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptățește mai nedreptățească, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea și cel sfânt mai sfințească-se” arată că acum e un fel de “a face ce vrei”. Și aicea, iarăși zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naște și conștiința (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari de împărtășanie mai des. Și îmi închipui că va fi simțită nevoia aceasta din ce în ce mai mult și în România, și în Grecia, și aceasta unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte țări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerție de doua mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.
În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.
Un pastor protestant Elvețian a venit de două ori în vacanță în România, și așa de mult a îndrăgit țara aceasta și Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în țară, deși el și soția lui au rămas protestanți – că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu știu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Și el zicea entuziasmat că în România parcă și natura este altfel simțită, și m-am bucurat să aud asta, că eu știu ca așa este. Asta se exprima în teologie în niște “formule” pe care le învățați. Dar uite că “formula” a izvorât dintr-o experiență trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfințită.
Cum să nu fie sfințită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puțin de doua mii de ani – nu știu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfințește apa la Bobotează, și se sfințește toată firea cu apă sfințită, și oamenii se împărtășesc, cât de cât. Și sectele care trăiesc aici la noi nici nu-și dau seama cât trăiesc din aer ortodox.
În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui.
Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).
Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite.
Acuma nu vorbesc de vrednicie și nevrednicie, fiindcă toți suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor și ziditor sa se împărtășească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alții este mai ziditor să se abțină, poate ca să întărească lucrarea – simțul pocăinței. Așa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paștilor – “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;” deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de “dureri mântuitoare.” Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.
Și, în concluzia acestei teme, aș zice că trebuie să fie așa: duhovnicul să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Și, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate și ca loc – cine știe dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta prigonire de la 1700, și pe Bukow, și altele, nu are nevoie de împărtășire mai des. Și cine știe care-i situația în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova și Părintele Ioan este în Ardeal?
Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, și să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, și să vedem cum ne rânduiește Dumnezeu mântuirea noastră.
În rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreția duhovnicilor, și să știm că sunt mai multe căi, și mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, și că noi toți formăm o singură Biserică.
Sfântul Apostol Pavel spune: “Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci și unul și altul mulțumește lui Dumnezeu;” deci amândoi sunt pe calea cea buna.
Acum mi s-a limpezit și un alt gând în legătură cu Sfânta Împărtășanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem “împărtășanie des” decât “împărtășanie deasă.” Pentru că “des” se referă la viața noastră practică, o viață compusă din ciclicități (zile și nopți, toamne și primăveri etc); dar chiar această viață, cândva, se va trăi ca o singură “zi,” o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). În schimb împărtășania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăși esența ei – o data pentru totdeauna.
Alt gând pe care l-aș împărtăși fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face parte elementul pe care îl gândim. În cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăși întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieții mântuirii în Biserică: rugăciunea, postul, mult-discutata “pregătire,” pocăința, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este. “întreagă-cugetare,” ; “întreagă” – și în sensul de “sănătoasă” (“întreg la minte”), și în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărțim în diferite tabere, “mâiniștii” sau “picioriștii,” uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi disprețuite. Riscăm să uitam că ce este important, în final, este că toți să ne întâlnim “la Poarta Raiului,” cum ne zicea Părintele Cleopa.