Legătura Sfântului Vasilie cel Mare cu Sfinţii capadocieni contemporani

10:05 pm, iunie 27, 2013 în Sfantul Vasilie cel Mare de admin

1. Veacul al IV-lea – frământări dogmatice, cultural-istorice. Mediul în care s-au ivit Părinţii Capadocieni

Vom încerca în cele ce urmează să schiţăm în câteva linii atmosfera istoric-cultural în care biserica veacului al IV-lea, deabia scăpată de sângeroasele persecuţii din vremea împăraţilor din vremea depână la Marele Constantin, au avut de purtat lupte poate nu la fel de sângeroase ca în vremea mucenicilor dar cel puţin la fel de aprige.

Există părerea şi pare îndreptăţită cum că prigoanele chiar au întărit unitatea biserici, iar martirii şi mărturisitorii au consolidat-o prin sângele şi rugăciunea lor; cu mult mai viclene au fost insă loviturile dinlăuntru care au izbutit uneori şi foarte mult să-i zdruncine unitatea.

Edictul Marelui Constantin în anul 313 a pus, precum se ştie, capăt prigonirilor din afara a biserici şi a înlesnit aderarea oricui la nou apăruta religie a imperiului; iar aceasta, pe lângă consecinţele fericite –pe care nu mai este cazul sa le amintim – a avut-o şi pe aceea nefastă “deşi cumva de neocolit” a slăbirii oarecum a credinţei prin aceea că acum deveneau creştini şi cei care n-ar fi putut spune asemenea apostolului:”oare nu ardea inima în noi când ne vorbea pe cale, adica oameni care căutau doar avantajele vremii, în care a fi fost creştin sub împaratul Constantin echivala cu o şansă mai mare de fi fost promovat în funcţii importante, ştiut fiind ca împăratul se înconjurase în cea mai mare parte de dregători creştini, bazându-se tocmai pe corectitudinea, loialitatea şi curăţia vieţii lor. Ori, cumva tocmai acestea încep uneori a putea fi puse la îndoiala prin necredincioşia celor ce, încredinţându-se nu urmăreau decât propriile lor interese vremelnice. Încât Biserica începe în timp a se înfrunta cu probleme care pane atunci fuseseră străine: se vede nevoită acum să prelungească timpul pentru instituţia catehumenatului, să pună rânduieli mai aspre pentru momentele de la cina euharistică, la fel pentru primirea la Sfânta Împărtăşanie, care risca sa devina un lucru comun – ca sa amintim doar câteva. Pe de alta parte, aderarea la religia imperiului a unor oameni crescuţi în învăţaturile păgâne, uneori destul de adânci şi valoroase, dar vădit limitate din cauza orizontalitaţii exclusive pune şi problema necesităţi deschiderii de noi perspective pentru stabilirea adevărurilor de credință. Nu e de neluat în seamă faptul că filosofii marii cetăți a Atenei, răspund apostolului Pavel atunci când acesta le vorbește despre înviere ca “despre aceasta te vom asculta și altă dată”. Lumea păgână trebuia convertită așadar plecând de la ce avea ea de oferit, de la propriile strădanii pe care le întreprindea în domeniul cunoașterii, al filosofiei.

De aceea vom vedea pe Părinții capadocieni, asumându-și o lucrare foarte mare în acest sens. Bunăoară, Origen, despre care Jean Danielou spunea:” apologet, el a angajat dialoguri cu păgânismul și filosofia timpului său cu o îndrăzneală și o inteligență care ne uimește. A receptat toate valorile Greciei. Dar el denunță cu precizie slăbiciunile păgânismului și scoate în evidență originalitatea creștinismului, irevesibilitatea, caracterul său istoric, cu o profunzime neegalată până la el.”1 își abandonează slujba de profesor de literatură pentru că, din cauza lipsei de cateheți, episcopul Demetrios în Alexandria, îl roagă să se ocupe de aceasta, încât el își vinde toate cărțile profane, dedicându-și întreg timpul studieri Sf. Scripturi și instruirii catehumenilor. Dar această experiență îl pune față în față cu o șituație deloc ușoară. El are ca auditori “eretici, oameni cu studi grecești, filosofi”2 și își dă seama de necesitatea aprofundării doctrinelor lor spre a putea discuta cu ei; el spune:”am făcut aceasta imitându-l pe Panten care înainte de toate a căpătat de la greci o instrucție aprofundată.”3 Trebuie precizat că până atunci studiase doar literatura deabia acum începând studiul filosofiei și nu doar din cărțile vremii, ci va fi ucenicit și pe lânga vestitul – la vremea aceea Ammonius Sakkas, cel care mai târziu avea să fie și maiestrul lui Plotin.

Și tocmai această formație filosofică este aceea care îi va da mai târziu posibilitatea să înființeze așa numita Didascalie un fel de univerșitate unde toate științele umaniste să fie puse în slujba unei mai mari înțelegeri a cuvântului lui Dumnezeu “unde a și predat intre anii 212-231”

La fel vedem despre Sfântului Vasilie că era foarte iscusit în cunoașterea diferitelor părți ale literaturii, știind că ea era absolut necesară celor ce voiesc să se distingă în vreo știință mai ales în cea oratorică, care la vremea aceea era foarte prețuită de grecii și de romani; și cum el împreună cu prietenul său Marele Grigorie aveau ca scop a servi Biserica, “se nevoiau în adevărata elocvență”4.

Dispreţul pe care îl arătau Părinţii faţă de arta oratorică, viza doar acele ornamente, întortocheli, cuvinte de prisos, menite să abată mintea pe cărările înţelepciunii omeneşti; ori marile adevăruri, sfintele adevăruri, nu se descoperă printr-o deşartă paradă de vorbe, ci în nobila lor simplicitate. Dar acea simplicitate nu exclude nici nobleţea cugetărilor, nici fineţea stilului, ci pur şi simplu ea se dezbară de cuvintele atrăgătoare ale omeneştii cunoaşteri spre a dezvălui dumnezeieştile sensuri. De aceea Sfinţii Vasilie şi Grigorie se dedară studiului elocvenţei şi se siliră să-şi formeze propriul stil, după modelele cele mai bune. Despre Sfăntul Vasilie se spune: „cunoştea aşa bine dialectica şi arta de lega consecvenţele cu principiile, că nimeni nu se putea împotrivi raţionamentelor sale; erau aşa de bine înlănţuite încât era mai lesne de a ieşi din labirint decât a ieşi din ele”5

Dar asupra pregătirii filosofice a Părinţilor capadocieni vom reveni. Să ne oprim acum un pic asupra înţelegerii nevoii de tălmăcire a dreptei credinţe în veacul al IV-lea. Ştim că Biserica a fost tulburată în primele trei secole de docheţii care negau întruparea reală a lui Hristos, vorbind doar despre existenţa unei păreri a trupului Său; de patripasienii care spuneau că pe cruce a pătimit doar dumnezeirea, deci şi Dummnezeu Tatăl, de ebioniţii şi teodosienii care negau dumnezeirea Fiului, apoi de sabelienii care contestau deosebirea dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul, de sectele iudaizante şi gnostice şi altele.

În veacul al IV-lea însă s-a simţit nevoia unor bărbaţi aleşi, trecuţi prin şcolile retorice, cu cunoştinţe vaste de literatură, istorie şi filosofie antică, care să exprime drept adevărurile de credinţă. Aceasta era imperios cu atât mai mult cu cât necesitatea definirii cu scumpătate a credinţei cei adevărate se lega pe de o parte de vechile erezii, dar mai cu seamă de nou-ivita erezie a lui Arie, iar pe de altă parte, prin tratate dogmatic-polemice ale acetor atleţi înceracţi ai credinţei şi ai cuvântului se căuta soluţionarea problemelor ridicate de spiritul frământat al noilor convertiţi. Să nu uităm că ne află într-o lume păgână, în care învăţătura cea adevărată avea trebuinţa de a-i împrumuta, explica, înţelege, îmblânzi, ajusta, „sfinţi” până la urmă conceptele ca să se poată astfel exprima ţi a se face pe sine cunoscută şi accesibilă în formele ei adevărate, fără alunecări dogmatice sau neînţelegeri de termeni (nu vom insista prea mult asupra exemplului deja cunoscut al cuvintelor ousia şi ipostasis pe care Părinţii o vreme le-au folosit ca echivalente, dând astfel naştere unor neînţelegeri, aşa cum reiese dintr-o anatemă a Sinodului I ecumenic, în care sînt condamnaţi cei ce învaţă că „Fiul este de alt ipostas şi esenţă”.)6 Sfântul Vasilie cel Mare este unul din Părinţii care au contribuit la clarificarea terminologiei trinitare. Astfel în epistola 38 către fratele său, Grigorie al Nyssei, arată deosebirea între ousia şi ipostasis zicând: „ousia (fiinţa, esenţa) este fondul naturii comune mai multor indivizi de aceeaşi specie…iar ipostasul este individul subsistent concret. Între indivizii aceeaşi specii, fondul naturii este unul comun, indivizii subsistă însă fiecare pentru sine”7 Nu trebuie însă să ne închipuim că lucrul acesta se va fi petrecut fără lupte, căci Biserica era cu totul tulburată de ereziarhul Arie, căruia s-au adăugat alţii ca Aeţiu de Antiohia şi Eunomiu de Cizic, cărora li se adaugă gruparea condusă de Eustaţiu de Sevasta, care învăţa că Fiul este asemănător cu Tatăl, iar mai târziu pnevmatomahii lui Macedonie; iar din combaterea eronată a Arianismului s-a ivit mai apoi apolinarismul – care aplica la Persoana lui Hristos vechea trihotomie platonico-plotinică, contestându-I spirirul omenesc, admiţându-I doar trupul şi sufletul.

Pe lângă aceşti adevrasari interni ai creştinismului ţi ai Bisericii, Părinţii a trebuit să facă faţă şi atacurilor păgâne politeiste şi panteiste, care puneau legile de mişcare şi existenţă ale universului pe seama unui destin orb.

Din punct de vedere al contextului istoric în care au trăit şi lucrat Părinţii Capadocieni, trebuie spus că după moartea Marelui Constantin şi a fiilor lui, venirea în 361 la tron a lui Iulian Apostatul (361-363) a însemnat o nouă perioadă de persecuţii acreştinismului, căci acesta a hotărât să renunţe la creştinism şi să impună în imperiu religia greco-romană. După ce acesta moare ucis în războiul cu perşii în 363, umează la tron Iovian, care reintroduce creştinismul fără însă a presecuta păgânismul; bucuria creştinilor a fost însă de scurtă durată, pentru că a murit numai după câteva luni de domnie, iar conducerea Imperiului a fost luată de Valentinian I (364-374) care a împărăţit cu fratele său mai mic Valens (364-378), căruia i-a încredinţat şi Răsăritul Imperiului.

Din nefericire acesta a devenit protectorul arianismului, provocând mari suferinţe ortodoxiei: silindu-i prin ameninţări şi exiluri pe episcopi să adopte arianismul, adesea destrămând Bisericile, cărora le lua episcopii cei dreptslăvitori şi îi înlocuia cu adepţii ereziei, aşa încât în momentul în care, bunăoară, Sfântul Grigorie de Nazianz ajunge în 368 la Constantinopol află acolo Biserica cea mai încercată dintre toate Bisericile; 40 de ani a trebuit să îndure tirania arienilor. Acolo puţinii credincioşi care mai rămăseseră şi l-au ales ca episcop pe Marele Grigorie, care a fost nevoit să adune într-una din casele rudelor sale pe credincioşi pentru a face o biserică, căreia i-a şi dat numele Anastasia – pentru învierea Ortodoxiei. Este vremea când doar Biserica din ţinutul Capadociei, Pontului şi Armeniei mici se împotrivea cu îndrăzneală arianismului, şi deci, indirect însuşi împăratului. Ori, tocmai această regiune vroia el să o aibă unită şi supusă politicii lui. Şi de asemenea Biserica Alexandriei Sfântului Atanasie, către care s-a şi întors Sfântul Vasilie, ca cel care avea un cuvânt greu de spus, căci se zbătuse el însuşi, şi adesea singul zeci de ani luptând pentru unitatea şi buna înţelegere între ortodocşii Răsăritului, şi care avea şi legături bune cu episcopii apuseni, care fuseseră mult mai puţin afectaţi de erezia ariană ţi cărora nu o dată Sfântul Vasilie le cere ajutor trimiţându-le scrisori şi mesageri, încercând mai ales să refacă unitatea Bisericii cu ajutorul lor, căci îi simţea fraţi pe apuseni şi aştepta de la ei ajutorul ca de la unii ce se păstraseră în dreapta credinţă la acel moment.

În linii mari acesta ar fi contextul în care cei trei mai Părinţi capadocieni apar pe scena istoriei.

2. Pregătirea filosofică a Marilor Capadocieni

Să zăbovim un pic asupra pregătirii lor filosofice. Am arătat nevoie Bisericii de bărbaţi luminaţi în acea vreme. Să ne întoarcem acum un pic către începuturile fiecăruia. Astfel pe Marele Vasilie îl vedem învăţând mai întâi în Cezareea cu cei mai iscusiţi dascăli care în curând nu mai au ce să-l înveţe, astfel încât părinţii l-au trimis la Constantinopol, unde ia lecţii de retorică cu Libanius. Spiritul lui tânjea după învăţături mai adânci pe care nădăjduia că le va găsi în cetatea Atenei, unde va şi ajunge în anul 350. Din toate părţile alergau acolo tineri dornici de învăţături înalte, spre a se deprinde cu curăţia limbii şi cu acea eleganţă antică care i-a făcut aşa celebri pe scriitorii greci. La Atena Vasilie putea urma trivium-ul şi quatrivium-ul, cel dintâi ciclu cuprinzând dialectica (filosofia), gramatica şi retorica, celălalt – aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Vasilie a acoperit aproape întregul program, adăugând chiar şi medicina.

La Atena îl reîntâlneşte pe Marele Grigorie. „Prietenia acelor doi sfinţi era deosebită de a altor tineri, care era adesea întemeiată pe interes sau dragostea de plăceri. Ei se iubeau pentru că se stimau şi se respectau unul pe altul. De altminteri era între ei o minunată con- formitate de înclinări şi o dorinţă egală pentru virtute şi ştiinţă. Nu e de mirare că ei erau mai presus de invidie, nerăbdare şi alte patimi, care tulbură liniştea sufletelor obişnuite. Scopul lor era de a se consacra numai serviciului lui Dumnezeu; şi spre a ajunge la acest mare scop se foloseau de toate ocaziile spre a se însufleţi şi a se ajuta unul pe altul…se păzeau să nu cadă în cursele vrăjmaşului. Ei se rugau necontenit şi se nevoiau cu omorârea trupului şi a poftelor. Judecându-i după gravitatea purtării lor ai fi crezut că sînt îngeri. Având necontenită priveghere asupra lor, găseau în amiciţia lor mare mângâiere şi nenumărate mijloace spre a se întrece în practica binelui…Unirea lor nu era niciodată întreruptă prin deosebirea socotinţelor şi se părea că au numai o voinţă.”8 Iată ce spune Marele Grigorie: ”N-aveam nici o legătură cu studenţii care se arătau grosolani, neruşinaţi şi dispreţuitori pentru religie; noi ne duceam numai la cei blânzi şi ordonaţi de care ne puteam folosi. Eram bine încredinţaţi că ar fi fost o iluzie a se amesteca cu cei păcătoşi spre a-i converti, şi că trebuia să ne păzim bine să nu ne comunice otrava.”9

De Marele Grigorie părinţii se îngrijiseră de a-l forma în virtute. Încă înainte de a urma cursurile şcolilor de mai târziu, cunoştinţa de Dumnezeu era principalul obiect al studiului său; şi pentru a-şi înavuţi această cunoştinţă, se obişnuia a citi cu luare aminte cărţile religioase. În tinereţa a avut un vis tainic pe care îl povesteşte astfel:”Mi se părea că văd două femei de o rară frumuseţe, care reprezenta una – curăţia, şi alta – cumpătarea; ele mă mângâiau ca pe un copil şi mă invitau să le urmez. „Vino cu noi, ziceau ele, şi te vom înălţa până la lumina Treimii nemuritoare”.”10 Din momentul acesta tânărul Grigorie simţi o vie dorinţă pentru călugărie, din scrierile sale răzbind faptul că cinstea cu deosebire acest cin. După ce învăţă gramatica în oraşul său, a fost trimis în Cezareea Palestinei la şcoala de retorică; petrecu apoi un timp în Alexandria, dar asemeni prietenului său visul se contura a se putea împlini doar în Atena. Mergând în Palestina, trecuse şi prin Cezareea Capadociei unde l-a şi întâlnit pe Sfântul Vasilie.

Cât despre Sfântul Grigorie al Nyssei ştim că a fost crescut cu îngrijire în cunoaşterea literaturii sacre şi profane, dascăl fiindu-i chiar fratele lui mai mare, pe care îl şi numeşte adesea cu multă delicateţe „dascălul şi părintele meu”. Se căsătoreşte cu evlavioasa Teosevia, apoi însă se leapădă de lume consacrându-se Bisericii în calitate de citeţ, însă „patima ce o avea pentru elocvenţă l-a făcut să-şi părăsească serviciul pentru a învăţa retorica pe nişte tineri”.11 Atras cu precădere de ştiinţele filosofice şi teologice, este socotit din cei trei a fi „mintea cea mai speculativă şi mai sistematică în ansamblul acestor Părinţi ai Bisericii”,12 iar până la Sfântul Ioan Damaschinul „cel mai mare logician şi sistematician al teologiei”13 Despre el se spune: „În orice caz Grigorie cunoştea curentele principale ale filosofiei greceşti; pretutindeni găsim în scrierile sale ecouri din concepţiile lui platonice şi aristotelice, pe care se pricepe să le folosească iscusit pentru gândirea creştină; şi se pare că s-a îndeletnicit cu studiului fiziologiei şi medicinii. El s-a evidenţiat prin stăruinţa de a cuprinde complexul învăţăturii de viaţă creştină într-o legătură sistematică şi în relaţiile ei faţă de raţiune, făcând-o cât mai bine înţeleasă ţi apărându-o în toate privinţele împotriva iudeilor, a păgânilor şi a ereticilor…Ca şi alţi fruntaşi ai vremurilor patristice, Sfântul Grigorie de Nyssa era încredinţat că gândirea profană antică oferă metodele cele mai bune pentru sistematizarea conţinutului credinţei, iar raţiunea sănătoasă ne dă mijloacele necesare pentru fundamentarea articolelor de credinţă şi pentru înălţarea sufletului la gnoză.”14 Sfântul Grigorie s-a bucurat de renumele de învăţător ortodox, iar Sinodul Ecumenic din 787 i-a recunoscut titlul de „părinte al părinţilor”.

3. Teologia celor trei Părinţi

Un alt punct comun al celor trei este faptul de a fi înţeles şi lucrat adevărata teologie care înseamnă împreună-grăirea, vederea lui Dumnezeu, şi abia în cel mai de pe urmă rând vorbirea despre El, ca o istorisire a celor deja văzute, cunoscute. Au înţeles că a te dărui altora, fie prin cuvânt, fie ca apărător al Bisericii, presupune întâi de toate a te dobândi pe sine-ţi, iar la sfântul Vasilie vedem cât de greu îi va fi fost de la început să renunţe la filosofie şi retorică, la tot ceea ce el numea mai târziu deţertăciune, pentru a-şi închina viaţa slujirii Celui Preaînalt. Au fost ani de căutare, ani în care căuta să se definească pe sine, să se afle, să dibuiască rostul vieţuirii lui; l-a vânat vremelnic crezând că îl va afla printre noimele şi adevărurile predate în şcolile filosofice ale timpului. Cu nesaţ a alergat de la o şcoală la alta, dintr-o cetate în alta, adesea întrecându-şi profesorii în strădania sa de a-şi afla menirea. O a găsit după ani de peregrinări şi lupte – ce se vor fi dovenit totuşi aducătoare de rod la vremea cuvenită: menirea lui, rostul vieţii lui, dar al vieţii tot omului este întâlnirea cu Dumnezeu; restul e deşertăciune. Primeşte în cele din urmă botezul, ulterior călătorind pe la locurile de nevoinţă ale Părinţilor Egiptului, a căror trăire i-a schimbat viaţa: ”M-am minunat de înfrânarea lor în mâncare şi băutură, le-am admirat stăruinţa în tot felul de munci, am rămas uimit de râvna lor neîntreruptă pentru rugăciune, văzând cum înlătură somnul şi cum îşi impun să se abţină de la orice poftă a firii, păstrându-şi în toată vremea mintea slobodă şi înălţată deasupra patimilor, în foame şi sete, în frig şi golătate, fără să poarte grijă de trup şi fără să se gândească prea mult la el şi să-i ducă prea mult grija, lăsându-mi impresia că ar petrece într-un trup străin, ca şi cum şi-ar avea cetăţenia în cer. Şi tot minunându-mă de aceste lucruri şi fericind întruna viaţa acestor oameni, mi-am dorit din toată inima să păşesc pe urmele lor pe cât îmi va sta în putinţă.” 15 După câteva luni, în anul 358 părăseşte Capadocia şi se retrage în Pont într-una din casele părinţilor săi, unde se dedă pocăinţei şi lucrării curăţitoare a trezviei şi a curăţirii de păcate, a căutării Celui ce Este. Din lucrările ce formează opera sa ascetică se vede faptul că Sfântul Vasilie a fost mereu preocupat să lămurească şi să determine pe alţii să urmeze, din convingere, calea aleasă de el pentru a atinge cel mai înalt şi mai nobil scop al vieţii, care este desăvârşirea morală şi duhovnicească. El spune:”După ce mi-am cheltuit mulţi ani din viaţă cu lucruri deşarte şi întreaga tinereţe mi-am risipit-o în truda zadarnică de a dobândi învăţătura înţelepciunii lumeşti despre care Scriptura spune că e nebunie faţă de învăţătura adevărată, m-am trezit, în sfârşit ca dintr-un somn adânc şi mi-am îndreptat privirea spre minunata lumină a adevărului evanghelic, apoi convingându-mă de zădărnicia înţelepciunii lumeşti şi a măririlor trecătoare, mi-am deplâns amarnic condamnabila mea viaţă şi am rugat pe Bunul Dumnezeu să-mi hărăzească o bună îndrumare spre cunoaşterea învăţăturii creştine. În primul rând mi-am dat silinţa să-mi îmbunătăţesc viaţa, care mi se pervertise în urma îndelungatului contact cu oamenii, care nu duceau o viaţă prea bună. Citind mai adânc Evanghelia şi înţelegând că pentru a trăi cu adevărat o viaţă desăvârşită e cu totul de dorit să-ţi vinzi averile şi să împarţi venitul cu fraţii aflaţi în lipsuri, iar în viaţa pământească să nu te îngrijorezi deloc şi să nu te laşi robit de lucrurile din lumea acesta, mi-am dorit să găsesc pe cineva dintre fraţii care apucaseră mai de timpuriu pe acest drum, pentru ca împreună cu el să pot trece mai uşor peste frământările acestei vieţi scurte.”16

În Pont Sfânta Emilia şi Macrina aveau o mănăstire de fecioare şi în apropiere întemeiază şi el una de călugări, pe care o conduce timp de patru ani, lăsându-o apoi în grija fratelui său, Petru al Sevastiei; înafară de acestea mai întemeiază şi altele şi, pentru vieţuitorii lor compune operele sale ascetice, îndeosebi Regulile Mari şi Mici. Sfântul s-a dat pe sine unor nevoinţe foarte aspre, culcărilor pe jos ţi aceasta doar pentru câteva ceasuri pe noapte, mâncând doar pîine şi apă o dată pe zi şi arareori verdeţuri fierte, petrecând ceasuri întregi în rugăciune. Un singur lucru îl mâhnea, că prietenul lui nu era cu el. Mai târziu prietenul lui, Grigorie, i se alătură: ”Privegherea, postul şi rugăciunea înveseleau pe aceşti doi oameni mari; se ocupau cu lucrul mâinilor, cântarea psalmilor şi cu studiul Sfintei Scripturi. Spre a explica locurile grele nu se serveau de părerile lor, ci urmau întotdeauna învăţătura veche a părinţilor şi învăţătorilor Bisericii.”17 Cronicarul Sfântului Grigorie de Nazianz spune că: „cu greu s-ar putea spune cât de mult a câştigat fiecare din ei din această prietenie strânsă…Cât despre bărbăţie şi răbdare în necazuri, ei îi întreceau apropape pe toţi; rămâneau statornici şi îşi păstrau cugetul chiar când erau cuprinşi de întâmplări neaşteptate.”18 Grigorie a rămas în singurătate alături de Vasilie doar trei ani, chemat fiind de tatăl său, în vârstă de 80 de ani, să-l ajute la administrarea eparhiei sale, care îl şi hirotoneşte cu sila preot, atunci când se aştepta cel mai puţin la aceasta. Fuge însă înapoi la Sfântul Vasilie:”Sfântul se plângea de violenţa ce i se făcuse. Era nemângâiat de hirotonia sa; el fugi şi găsi pe prietenul său Vasilie spre a-şi vărsa focul durerii sale”19, prilej cu care scrie tratatul Despre fugă.

Cât despre celălalt capadocian, fratele Sfântului Vasilie, aflăm că şi el a lăsat lumea spre a se dedica mai adânc slujirii Domnului, iar atunci când dintr-un elan omenesc lasă aceasta spre a se dedica instruirii filosofice a tinerilor, nu puţine cuvinte aspre capătă de la Sfântul Grigorie, care îi explică urmările greşelilor lui şi-l hotărăşte să se întoarcă la starea dintâi, iar roada a fost multă căci aşa s-a născut cel care avea să „apere credinţa”20, cel ce va dezvolta în operele sale cele mai adânci – până la vremea sa – şi poate nu numai, înţelesuri şi adevăruri de credinţă: Vezi concepţia antropologică din Marele Cuvânt Catehetic, în care dovedeşte printre altele ereticilor manihei că nu Dumnezeu e autorul răului, căci lumea o a creat prin bunătatea şi înţelepciunea Sa, iar pe om dintr-o iubire prisositoare; sau felul în care încercându-se în pătrunderea tainei Sfintei Treimi, arată că credinţa noastră depăşeşte atât absurditatea limitării ei la monoteismul iudaic, care nu considera Cuvântul ca fiind viu, cât şi al politeismului elin, pentru că recunoaştem”egalitatea fiinţei Cuvântului şi a Tatălui Cuvântului”21; ori felul în care înţelege căderea omului şi consecinţele ei, în care explică semnificaţia hainelor de piele pe care le-a primit Adam după căderea omului; sau cum, în disputa cu Apolinarie din „Anthirrheticus adversus Apollinarium”, în disputa cu Apolinarie despre omenitatea lui Hristos, opune argumentelor lui filosofice depozitul credinţei, insistând cu tărie în cele 59 de capitole asupra ideii că mântuirea noastră se datorează faptului că Hristos şi-a asumat deplin natura omenească, chestiune asupra căreia se opreşte şi Marele Cuvânt Catehetic în care în 24 de capitole combate toate obiecţiunile aduse acestei dogme. El este acel ce a fixat sensul, până atunci încă îndoielnic, al termenilor „substanţă şi persoană”.

Despre Sfântul Grigorie al Nyssei se spune că dacă nu s-a asemănat Marelui Vasilie în privinţa capacităţii de a administra Biserica, nici Sfântului Grigorie pe tărâmul oratoric, „în schimb îi întrece pe amândoi prin dezvoltarea ştiinţifică a celor mai mari probleme teologice şi filosofice, precum şi prin aranjarea lor sistematică”22. În general opera Sfântul Grigorie cuprinde scrieri exegetice, dogmatice, ascetice, oratorice şi epistole, dar deşi astfel desemnate, ele pot fi socotite toate prin strtuctura lor „scrieri cu conţinut ascetic-duhovnicesc”23.

În ceea ce îl priveşte pe Marele între Părinţi Vasilie ştim din opera care i s-a păstrat, fără a suferi mari pierderi de-a lungul secolelor, că scrierile sale includ tratate dogmatice, ascetice, pedagogice şi liturgice, pe lângă un număr mare de predici şi epistole.

Din operele dogmatice ne vom opri un pic asupra tratalui scris împotriva ereziarhului anomeu Eunomie, „Adversus Eunomium”, pentru că scrierile acestuia au determinat redactarea multor lucrări de combatere, căci pe lângă Sfântul Vasilie au scris împotriva lui, apărând credinţa cea adevărată şi Didim cel Orb, Grigorie al Nyssei, Sofronie, Apolinarie de Laodiceea şi Teodor de Mopsuetia.

Acesta, Eunomie, prin cunoştinţele sale de filosofie platonică şi aristotelică, găseşte că cea mai potrivită denumire pentru Dumnezeire este aceea de „negenerat”, pentru că „a nu fi născut este însăşi esenţa lui Dumnezeu” şi prin ea îl putem distinge pe el de orice altă fiinţă, inclusiv pe Fiul, Care fiind născut „este deci de o natură neasemănătoare cu Tatăl”24

Sfântul Vasilie, cu un fin simţ al nuanţelor, scoate la iveală erorile din construcţia pretins logică a lui Eunomie,, arătând că e clădită pe temelia inconsistentă a unor simplificări şi confuzii grosolane: pe de o parte – confuzia dintre naşterea şi fiinţa lui Dumnezeu, pe de alta – cea între însuşirile fiinţei şi proprietăţile ipostasurilor, iar a treia – între nenaştere (agennisia) şi nedevenire (agenesia).

Tratatul cuprinde cinci cărţi dintre care asupra ultimelor două s-au ivit păreri mai recente (mai cu seamă după descoperirea unui manuscris la British Museum) cum că ar fi pseudo-vasiliene, căci diferă foarte mult ca stil şi ca preocupări dogmatice, atribuindu-se şi ca urmare a unor observaţii înscrise pe marginea manuscrisului amintit, lui Didim cel Orb. Aceasta însă nu are prea mare importanţă deoarece nu ştirbeşte cu nimic măreţia efortului în care a stat practic toată viaţa sa şi poate mai cu seamă după chemarea sa în 370 la episcopat, acela de a face lumina în încercările nu lipsite de pericole şi încercări, de a pune adevărurile de credinţă ale Bisericii în cuvinte limpezi şi care să nu mai lase nici umbră de îndoială celor care ar fi căutat cu bună credinţă să le afle. Scrie peste 365 de scrisori încercând să stabilească unitatea Bisericii Răsăritului, cerând ajutor de la Eiscopul Romei, în care îi descrie teribila condiţie a Bisericii din Răsărit, rugându-l să le facă o vizită, convins fiind că Ortodoxia va ieşi biruitoare doar pri unitatea şi împreună lucrarea a credincioşilor.

Neîntrecut în administrarea Bisericii, în observarea foarte atentă a tuturor subtilităţilor dogmatice, neînfricat apărător al adevărului şi mare luptător pentru unitatea Bisericii, toate acestea îl arată ca pe un bărbat neînfrânt, iar dialogul cu prefectul Modest trimis de Valens să-l piardă de nu-i va obţine declaraţia semnată a aderării sale la cauza ariană, îl arată ca pe un „prinţ al Bisericii”: „Sfântul Grigorie de Nazianz a consemnat replica sa:”căci eu care nu am nimic nu sunt afectat de confiscare, doar dacă tu mă lipseşti de zdrenţele mele ponosite şi de puţinele cărţi în care stă toată viaţa mea, iar exilare nu cunosc eu, cel ce nu sunt circumscris în nici un loc şi care nu am nici casa, care este acum a mea; şi orice casă în oricare voi fi alungat este a mea, dar mai degrabă toată a lui Dumnezeu, al Căruia sunt pribeag şi trecător. Iar chinurile ce ar prinde, nefiind trup decât dacă tu vorbeşti de prima lovitură? Căci tu eşti stăpân numai peste acestea, iar moartea este numai un binefăcător. Căci aceasta mă va trimite la Dumnezeu, pentru care viez şi trăiesc, şi pentru care în cea mai mare parte am murit şi către Care mă grăbesc demult”. Modest, surprins de aceste cuvinte răspunse:”Nimeni nu mi-a vorbit aşa până acum şi nici cu astfel de îndrăzneală” la care Vasilie a replicat:”Poate pentru că nu ai întâlnit un episcop până acum”.”25

4. Iubirea faţă de aproapele din iubirea faţă de Dumnezeu

Părinţii lucrători ai trezviei pun mare preţ pe a nu mâhni pe fratele, „fratele tău este viaţa ta”, a-L vedea pe Domnul cu adevărat în fiecare om, a trăi întreg Adamul ca pe tine însuţi, durerile şi căderile, înfrângerile şi izbânzile, luptele câştigate ori pierdute în lupta cu puterile întunericului, cu stăpânitorul acestei lumi, ca pe ale sale însuşi. Să te simţi, să te trăieşti legat de tot omul, de la Adam până la cel din urmă om, pe care îl va mai îngădui Domnul să se nască, atât de puternic încât rugăciunea pentru ei să fie rugăciunea pentru sine sau rugăciunea pentru sine să fie doar rugăciunea pentru ei. Partea cea mai însemnată a Părinţilor, care au izbândit în această lucrare şi au dus-o până la capăt adesea doar de Domnul ştiuţi, prin munţi şi prin crăpăturile pământului, rămânând doar ei singuri cu Cel ce Este, necontenind strigarea înaintea Lui pentru tot omul; asemeni Sfântului Siluan:”Doamne Atotmilostiv, fă ca tot omul să te cunoască pe Tine în Duhul Sfânt”; şi cu rugăciunea lor vor fi salvat de la pieire multe suflete care nici nu vor fi ştiut până ce nu au mers ei înşişi înaintea Domnului, că s-au izbăvit, ori au trăit, ori şi-au înţeles noima vieţii, pentru că un neştiut pustnic, cândva, undeva, a vărsat lacrimi fierbinţi înaintea Domnului ca să vadă şi ei negrăita slavă şi smerenie, şi blândeţe a Celui ce S-a înomenit, ţi murind, ne-a făcut pe noi din nou fii.

Chemarea altora dintre Părinţi a fost însă să iasă din singurătate între oameni: Sfântul Nicolaie, Marele ierarh, a fost înştiinţat de Domnul că nu pustia era ogorul pe care, lucrându-l, era să se încununeze, ci lucrarea între oameni, şi măcar că sufletul lui înseta după singurătate şi pocăinţă, Domnul l-a aflat pregătit de altă lucrare. Ori, Sfântul Vitalie care salva desfrânatele, plătindu-le câte o noapte din banii ce-i lua ca lucrător cu ziua şi care, încuindu-se în cameră cu ele, le scutea de o noapte de batjocură, şi rugându-se până în zori, încet, încet, lucra Domnul şi, unele, după cum scrie în viaţa lui, plecau la mănăstire, altele se căsătoreau legiuit, altele intrau în slujba Bisericii, pentru că pe toate le atinsese adierea Preasfântului Duh, pentru dragostea şi nevoinţa (deloc uşoară) a sfântului. Ori Sfântul Serapion Sindonitul, care s-a vândut rob la o pereche de comedianţi păgâni, cărora le-a slujit în sfinţenie vreme de câţiva ani ţi care văzându-i cuminţenia şi sfinţenia vieţii, au fost şi ei cuceriţi de Dumnezeul, Care poate avea asemenea slujitori, ajungând şi ei a se boteza şi a trăi cu vrednicie. Iar exemplele pot fi atâta de fără număr, după cum Duhul cel Preasfânt a lucrat în sufletele aleşilor Lui, insuflându-i spre o cale de nevoinţă sau alta, căci dragostea faţă de aproapele îmbracă câte forme poate naşte bunătatea Domnului într-o inimă deschisă să-I primească cuvântul şi porunca.

La Părinţii noştri găsim o minunată lucrare: Sfântul Vasilie a fost în esenţa sa un liturghisitor, care a luat jugul slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, din dragoste, din sfântă şi adevărată dragoste. Netrecând cu vederea trebuinţele vremelnice ale păstoriţilor săi, Sfântul Vasile şi-a împărţit averea săracilor, îi vizita pe cei nevoiaşi, a înfiinţat aşezăminte de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor căzute în desfrânare, spital (chiar şi pentru leproşi), şcoli tehnice – toate cunoscute sub numele de Vasiliada. Despre Sfântul găsim scris că nimeni nu avea mai mare dragoste de săraci ca el; în timpul unei foamete care a cuprins Cezareea în anul 366, îi ajută pe cei săraci, el însuşi punându-i la masă, spălându-le picioarele, împărţindu-le singur ceea ce se strângea din partea oamenilor cu stare, pe care tot el nu pregete să-i convingă prin sfaturi şi uneori aspre dojane, să-şi împartă din avuţie cu fraţii lor în Hristos: „Dacă toţi şi-ar împărţi averile lor şi le-ar da celor nevoiaşi, atunci fiecare ar primi câte puţin pentru îndestularea nevoilor sale. Deci, cel care iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, n-ar avea mai mult decât semenul său. Or, se vede că tu ai multe bogăţii. De unde-s acestea? De acolo că ţi-e mai dragă propria desfătare decât ajutorarea celor mulţi. Da, cu cât îţi înmulţeşti bogăţia, cu atât îţi împuţinezi dragostea faţă de aproapele”26. Şi într-alt loc spune:”Bogăţia pe care o împarţi, aşa cum spune Domnul, de obicei rămâne; dar, dacă o păstrezi, se înstrăinează; dacă o păzeşti, nu o vei avea; dar nu o vei pierde dacă o împarţi”27 Se spune că nici nu mai ajungea să se roage acasă, ci pe străzi, în drum de la un bogat la altul. La fel când lucra chiar şi ca medic în momentul când foametea, istovind trupul, devenea ameninţătoare pentru viaţa oamenilor.

Cât despre prietenul său, Grigorie, acesta spunea: “Cum anume sunt legat de cel care suferă, nu știu, după cum nu știu nici în ce fel sunt chipul lui Dumnezeu, deși sunt pămînt. … Prin urmare, uităm pentru ce am fost făcuți: să ajungem la Dumnezeu prin bune făptuiri.” “Să ne purtăm de grijă unii altora, fie sănătoși, fie bolnavi, nu mai de noi și mai puțin de de cei apropiați nouă. În Dumnezeu, cu toții una suntem: bogat sau sărac, rob sau liber, sănatos sau cu trupul bolnav. Unul singur Hristos este cap al tuturor, de la care sunt toate. Cum sunt mădularele unui trup unul pentru celălalt, așa și noi, unii pentru alții. Să nu-i privim cu indiferență, să nu rămânem nepăsători față de cei care au căzut în suferință, căci slăbiciunea lor este una comună nouă, tuturor. … ,trebuie să socotim că buna pază a trupurilor și a sufletelor noastre stă într-un singur lucru: iubirea pentru ceilalți.”28

Lucrarea uriaşă la care a fost îndemnat de dragostea Dpmnului, sluind în chip minunat Biserica lui Hristos cu cuvântul, cu fapta, cu rugăciunea, îndreptând ce era de îndreptat, veghind ca un vultur la dreapta credinţă, ostenindu-se să aducă pacea în sânul Bisericii sfâşiate de erezii şi interese politice, slujind fraţilor Domnului, celor nevoiaşi şi bolnavi, scriind tratate polemico-dogmatice şi epistole, a avut ca încununare a lucrului său în via Domnului a fost însăşi Sfânta Liturghie cu care a împodobit cultul creştin. Această Liturghie s-a născut din dorul Sfântului de a sluji întru adevăr lui Dumnezeu, dar şi din grija lui pentru oameni, din dragostea de a împărtăşi tuturor atotînţeleptul cuvânt dumnezeiesc spre luminare, spre tămăduire, spre întărire şi, încă, spre cuminecare cu Dumnezeul cel Viu. Nu e deci de mirare că a înnoit sufletele credincioşilor. Pentru că Dumnezeiasca Liturghie se cade să fie şi este în adevăr începutul şi sfârşitul a toată facerea dumnezeiască, la care tot omul este chemat pentru a fi viu.

5. Încheiere

N-am găsit alt chip mai încuviinţat şi mai desăvârşit pentru a încheia aceste consideraţii privind lucrarea Părintelui nostru Vasilie, decât cuvântul pe care îl aduce Marele său prieten şi împreună lucrător, în panegiricul pe care i l-a făcut. „Aşadar, voi toţi cei din jurul meu, toţi cei ce alcătuiţi corul lui, fie că sunteţi de-ai noştri, fie că sunteţi străini, atât cei din preajma altarului, cât şi cei de pe treptele mai de jos, asociaţi-vă cu mine să lăudăm pe Vasile, fiecare povestind şi imitând vre­una din virtuţile lui; cei de pe tronuri, lăudaţi-l şi imitaţi-l pe legiuitor; cei ce guvernaţi oraşul ca pe un stâlp al acestui oraş; cetăţenii de rând ca pe un om de ordine, oratorii ca pe un profesor, fecioarele ca pe un conducător de mireasă, cele căsătorite ca pe un profesor al înfrânării, monahii ca pe cel ce vă în­traripează, cei ce trăiţi în lume ca pe un judecător, cei simpli ca pe cei ce vă arată calea, cei iubitori de şti­inţă ca pe un teolog, cei fericiţi ca pe un frâu, cei nenorociţi ca pe un mângâitor, bătrânii ca pe un toiag, tinerii ca pe o şcoală, săracii ca pe un milostiv, bo­gaţii ca pe un bun administrator. Mi se pare chiar că şi văduvele ar trebui să laude pe patronul lor, orfanii pe părintele lor, săracii pe amicul sărăciei, bolnavii pe medicul tuturor boalelor şi cunoscătorul tuturor leacurilor, în sfârşit cei sănătoşi pe păzitorul sănătăţii lor; cu alte cuvinte toţi să lăudăm pe cel ce s’a făcut toate tuturor, ca să dobândească pe toţi ), sau măcar pe cât mai mulţi.” 29

Pr.Cristian Guiu

Bibliografie

  1. Danielou, Jean, Biserica primară „de la origini până la sfârşitul sec. III”, Ed. Herald, Bucureşti, 2008
  2. Dicţionar aghiografic, editat de Mănăstirea Portăriţa, Oradea, 1998

  3. Elogiul Sf. Vasile” – traducere preot N. Donos, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi, 1931
  4. Nazianz, Grigorie de, Sfânt - Opere complete, Ed. Herald, Buc. 2002

  5. Nazianz, Grigorie de, Sfânt – Despre iubirea pentru cei săraci, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007
  6. Nyssa, Grigorie de, Sfânt - Despre suflet şi înviere, Ed. Herald, Buc. 2003

  7. Nyssa, Grigorie de, Sfânt – Scrieri, partea II, E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1998

  8. Meredith, Anthony, Capadocienii, Ed. Σοφια, Bucureşti, 1995
  9. Papadopoulos, Stelianos – Viaţa Sfântului Vasilie cel Mare, Ed. Bizantină, Buc. 2003
  10. Pruteanu, Petru, Ieromonah, Liturghia Ortodoxă – istorie şi actualitate, Ed. Σοφια, Bucureşti, 2008
  11. Rămureanu, Ioan, Pr. Prof. Dr. – Istoria Bisericească Universală, Manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1992

  12. Todoran, Isidor, Pr. Prof. Dr. şi Zăgrean, Ioan, Arhid. Prof. Dr. – Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Ed. Renaşterea, Cluj 2000

  13. Vasilie cel Mare, Sfânt – Împotriva lui Eunomie, Ed. Crigarux, Piatra Neamţ 2007

  14. Vasilie cel Mare, Sfânt – Omilii şi Cuvântări, E.I.B.M.B.O.R., Buc. 2004

  15. Voicu, Constantin, Arhid. Prof. Dr. – Studii de teologie patristică, E.I.B.M.B.O.R., Buc. 2004

1 Jean Danielou – Biserica primară “de la origini pâna la sfârşitul sec.III”, Ed.Herald, Buc. 2008, p.228

2 idem p.224

3 idem p.225

4 Dicţionar aghiografic, col. Ortodoxia Românească, editat de Mân. Portăriţa, Oradea, 1998, p.915

5 idem pag. 915

6 conform Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean – Dogmatica ortodoxă, Manual pentru seminarele teologice, ed. Renaşterea, Cluj 2000, pag.111

7 idem pag.111

8 Dicţionar aghiografic, pag.914

9 idem 915

10 idem pag.349

11 idem pag.356

12 I.G. Coman – Patrologie, Buc. 1956, pag.172-173

13 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu – Studii de Teologie Patristică, , ed. E.I.B.M.BOR, Buc.2004, pag. 152

14 idem pag.152, 154

15 Sfântul Vasilie cel Mare, Împotriva lui Eunomie, ed. Crigarux, Piatra Neamţ 2007, pag.8, 9

16 Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 223, col.P.S.B, vol.12, ed. E.I.B.M.BOR 1998, pag.457-458

17 Dicţionar aghiografic, pag.351

18 Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice, ed.Herald, Buc.2002, pag.5, 6

19 Dicţionar, pag.351

20 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, po.cit.pag.153

21 idem pag.157

22 Sfântul Grigorie d Nyssa, Despre suflet şi înviere, ed.Herald, Buc. 2003, pag. 102

23 Sfântul Grigorie al Nyssei, Scrieri, partea I, PSB, vol.29, Buc.1982, pag 7

24 Sfântul Vasilie cel Mare, Împotriva lui Eunomie, ed. Crigarux, Piatra Neamţ 2007, pag.17

25 idem pag.10

26 Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii şi Cuvântări, ed. EIBMBOR, Buc.2004, Omilia a VI-sea, pag.106

27 idem Omilia a VII-a, pag.105

28 Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre iubirea pentru cei săraci, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 2007, pag.15-16

  1. 29 Elogiul Sf. Vasile” – traducere preot N. Donos, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi, 1931