Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 10 din 20« Prima...8910111220...Ultima »

de admin

Despre judecarea aproapelui

6:41 pm, iulie 20, 2011 în Judecarea aproapelui de admin

“Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura” (Matei 7, 1-2)Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei “fara Dumnezeu”, despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.

Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi? Doar dragostea vindeca, ea toate le crede, toate le rabda, toate le nadajduieste… Stim noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, stim noi pe cine vrea El sa sfinteasca prin adanca pocainta? Nu o data din pacatosi a facut sfinti, intotdeauna a facut asa…

Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de “venirea in fire”. Cu siguranta multi; ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai… Mai mult chiar, Sfantul Apostol Pavel se intreaba: Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).

Cine suntem noi de indraznim a judeca pe aproapele? Ar trebui sa ne dorim sa se indrepte tot omul si sa ajunga la cunostinta adevarului; sunt convins ca in orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune ca, de vom avea dragoste unii pentru altii, se va cunoaste ca suntem ucenici ai Mantuitorului. Dragostea, spune Pavel, indelung rabda, nu gandeste raul. Stim ca Hristos ii asteapta si-i iarta, asa cum tatal a asteptat pe fiul risipitor si a taiat vitelul cel gras si s-a bucurat ca mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Trebuie sa dam sansa de indreptare oricui, insa dupa psihologia noastra de viata – talharul de-a dreapta Mantuitorului nu trebuia iertat: era pacatos si-si merita soarta; Zaheu Vamesul – mare ticalos: sa “pactizeze” el cu paganul si sa ia pielea de pe bietul sau frate intru credinta! Dar s-au pocait, s-au intors cu lacrimi catre Domnul, iar El i-a iertat. Sa spui ca nu-i drept inseamna a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu il numim in imnografie milosard, adica “cel cu inima miloasa”, spune parintele Savatie – cunoscator de limba slava, de aceea, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, ar trebui sa fim si noi asemenea Lui: cu inima miloasa. Oare noi cei ce-l judecam pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasa?

Oare noi suntem sfinti? Putem fi mai buni decat aproapele cand cadem in pacatul judecatii? D-apoi pacatul il indeparteaza pe om de Dumnezeu, asa ca e nepotrivit a arata cu degetul pe X spunand ca nu stiu ce patima are… E posibil ca noua sa ne lipseasca acea patima, insa avem cu siguranta altele. E stiut ca Dumnezeu uneori, ca sa ne smereasca, slobozeste asupra noastra tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune ca cel mandru si plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decat un desfranat, spre exemplu, sau cel manios mai aproape de Dumnezeu decat betivul?

Nu numai ca nu suntem sfinti noi, toti cei ce judecam, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar pacatosi si ne si place sa ne numim cu voce tare astfel: “Eu, pacatosul…”. “Cuvinte de smerenie desarta” spuneau Parintii. “Eu, pacatosul …” trebuie sa rostim permanent inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea oamenilor. Si se cuvine sa simtim asta, caci nu e om sa fie viu si sa nu greseasca. Noi suntem “cei mai pacatosi” nu in raport cu alti oameni, ci in raport cu noi insine, cu evolutia noastra duhovniceasca, cu Sfantul ce putem fi… Daca fiecare dintre noi ar intelege cu adevarat ca-i pacatos, si-ar vedea de treaba si nu ar mai judeca pe aproapele. Cand vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o barna in ochi. Am invatat in timp ca trebuie sa-mi vad doar de pacatele mele si nu de ale altora, pentru ca Unicul Judecator este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am savarsit eu. Sa tinem mintea noastra in iad, spunea marele Siluan, dar sa nu deznadajduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodata despre “iadul pentru ceilalti”, ci doar de “iadul pentru mine”. Adaptand un binecunoscut proverb, putem spune ca cine “sapa” iadul altuia (pentru altul) cade singur in el.

Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: “Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!”

de admin

Pericolul toleranței prost înțelese și a gândirii de tip “politic corect”

10:23 am, mai 14, 2011 în Gandirea politic corecta de admin

“Ai grija sa nu fii fundamentalist!” Asa se formuleaza sau se defineste unul dintre cei mai nocivi virusi mentali care au infestat vreodata popoarele lumii. Astazi nu ti se mai zice: „ai grija sa nu privesti cu pofta la femeie straina”, „sa nu minti”, „sa nu judeci sau sa mahnesti pe aproapele”; nici macar „sa nu desfranezi”, „sa nu furi” si „sa nu ucizi” nu ti se mai spune. Dimpotriva: „Baga de seama sa nu fii extremist!”.Ai dreptul „sa iubesti” si „sa-ti refaci viata” (ori de cate ori se intampla), ai „dreptul asupra propriului corp”, adica esti libera sa faci avort, ba chiar ti se recomanda pentru o multime de motive. La fel, ti se cere sa cunosti cat mai multe religii si sa fii deschis la inchinarea la cat mai multi dumnezei, ca doar „Dumnezeu e acelasi”. Altfel, te numesti fundamentalist.

Nu se scapa nici o ocazie in spatiul public pentru a se face rechizitoriul fundamentalismului. Eventual, se manipuleaza in asa fel faptele si sensurile incat extremismul musulmanilor sa se extinda si asupra imaginii crestinilor. Si de atatea ori ni se repeta aceste lucruri incat pana la urma, ajungem si noi sa credem in ele — sau, cel putin, sa ne autocenzuram in marturisirea adevarului, in manifestarea ca si crestini. Nu cumva sa zica lumea ca suntem fundamentalisti!

Ba, mai mult, se naste un fel de crestinism relativist, al jumatatilor de masura, al sferturilor si zecimilor de masura. Adica, ceva de genul: „Auzi draga, asta tine tot postul – credinciosi suntem si noi, dar nici chiar asa!”. Sau: „Astia sunt extremisti rau de tot, cica nici la televizor nu se uita!”. Intotdeauna exista o stacheta si mai jos, care indica ceea ce este de bon ton, pentru ca „o face toata lumea”. Dar oare crestinismul inteles si trait astfel ne mai poate mangaia si odihni sufleteste? Ne mai poate lumina mintea cu intelesuri dumnezeiesti? Acest fel de cres tinism ne mai poate oare mantui?

Ati constientizat oare vreodata ca virusul autocenzurii, de teama sa nu fim luati drept fundamentalisti, ne impune tot timpul sa traim si sa gandim intr-un duh complet strain Evangheliei? V-ati gandit vreodata ca atunci cand lumea se va afla intr-un stadiu avansat al patologiei obsesiei de a nu fi extremist ni se va impune sa ne lepadam de Sfanta Scriptura, ca fiind o carte extremista, homofoba si incorecta politic? In unele parti ale lumii occidentale, lucrul acesta a inceput sa fie afirmat deja pe fata. Si, in contextul credintei in corectitudinea politica, cei ce o fac sunt consecventi cu ei insisi, caci Biblia este o carte prin excelenta fundamentalista, dupa cum este definit astazi acest virus. Ca doar Dumnezeu spune: „Eu sunt Cel ce sunt; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!” (Ies 20:3), iar in Cartea Psalmilor se precizeaza clar: „Toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95:5).  Mantuitorul nu lasa loc de confuzii, spunand: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata; nimeni nu vine la Tatal meu decat prin Mine” (Ioan 14:6) – deci nu prin Buddha, Brahma, Mahomed sau prin altcineva.

De asemenea, insasi viata Fiului lui Dumnezeu, Care S-a facut om, este o marturie graitoare a lipsei de echivoc a Evangheliei – sau daca vreti, in mentalitatea zilei, a fundamentalismului ei.

Domnul Iisus Hristos, incepand de la ispita de pe Muntele Karantaniei si pana la suirea pe Cruce, nu este deloc preocupat sa nu scandalizeze prin marturisirea adevarului, sa nu creeze impotriviri prin incalcarea traditiilor omenesti.

Cautati sa Ma omorati, pentru ca cuvantul Meu nu incape in voi. Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru. (Ioan 8:58)Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru.” (Ioan 8:44).

Oare cum ar raspunde mentalitatea corect politica a zilei la ispitirile diavolului de pe Muntele Karantaniei: „Si I-a spus diavolul: Daca esti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre sa se faca paine” (Luca 4:4) ? Am mai zice noi astazi precum Mantuitorul: „Scris este ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu”? Sau ne-am gandi sa nu fim atat de extremisti si sa luam ce este bun din ceea ce ni se ofera: „Oare nu putem face ciment sau scoate piatra de constructii din pietrele astea, dupa care sa le vindem si sa ne imbogatim?”…

Dar la ispitirea diavolului: „Tie iti voi da toata stapanirea aceasta si stralucirea lor, caci mi-a fost data mie si eu o dau cui voiesc; deci daca Tu te vei inchina inaintea mea, toata va fi a Ta” (Luca 4:7-8), am mai raspunde noi precum Man tuitorul: „Mergi inapoia Mea, satano, caci scris este: «Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti»” (Luca 4:9)? Sau, ca sa nu cadem in fundamentalism, ne-am gandi: „Pe fata ma inchin astuia, dar in inima mea imi pastrez credinta cea adevarata in Dumnezeu. Iar de bogatia pe care o voi castiga astfel ma voi folosi ca sa fac mult bine: voi ridica spitale, voi face asistenta sociala si sponsorizari la biserici — si uite asa imi castig si sufletul!”

Mantuitorul a fost prigonit pentru ca marturisea adevarul despre lume si ii chema pe oameni la adevarata pocainta. Nu cumva noua ne este teama ca vom fi luati drept fundamentalisti daca-i sfatuim pe ceilalti sa-si asume o viata si o marturisire crestina? Sau vom spune: „Ia sa-mi vad eu de treaba mea, ca, pana la urma, fiecare cu credinta lui…” Oare oamenii care gandesc asa cunosc cuvantul Mantuitorului, Care spune: „Cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri” (Marcu 8:38)?

Iisus Hristos ar fi putut foarte usor sa scape de ura si prigoana carturarilor si a fariseilor. Trebuia doar sa le vorbeasca putin mai frumos, mai cu ocolisuri, mai diplomatic, facandu-se totodata exponent al poporului in lupta pentru eliberarea poporului evreu de sub romani… Atat trebuia, sa le treaca cu vederea ipocrizia si fanatismul sau, cel putin, sa nu le stigmatizeze in fata multimii. Atunci, toata clasa politica a Israelului l-ar fi proclamat profet si conducator mesianic al poporului. Insa Mantuitorul a fost cu totul extremist pentru duhul lumii! Pana intr-atat incat nici cu Pilat nu a vrut sa vorbeasca, sa-i explice, sa-l roage sa-L elibereze. El s-a lasat complet in mainile Tatalui, pentru a mantui lumea! Si, ca rod al acestei atitudini fundamentaliste pe care a avut-o, Fiul lui Dumnezeu a fost rastignit, a murit pe cruce, a fost ingropat si a treia zi a inviat. In cele din urma, invierea lui Hristos, invierea mortilor si mantuirea noastra au fost posibile numai pentru ca Fiul lui Dumnezeu, de la nastere si pana la moartea pe Cruce, a spus lumii adevarul privind pacatele ei, privind calea cea stramta, judecata care va sa vina si imparatia Cerurilor. Cu alte cuvinte, in mentalitatea comuna a zilelor noaste, pentru ca a fost fundamentalist.

Oare prin teologia jumatatilor de masura – si cu lumea, si cu Dumnezeu – ne vom putea mantui? Nu ni se pare ca acest „si cu lumea, si cu Dumnezeu” a ajuns in zilele noastre sa fie mai mult cu lumea si mai deloc cu Dumnezeu?!

In intreaga istorie a crestinismului, de la martirii primelor secole si pana la cei din pus cariile comuniste, de la ascetii pustiei Egiptului si pana la cuviosii parinti ai zilelor noastre, crestinii au marturisit cu putere in mijlocul lumii in care au trait credinta in Hristos, s-au nevoit, au rabdat, au suferit pentru Evanghelie, pentru a dobandi harul Duhului Sfant aici pe pamant si a castiga astfel Imparatia Cerurilor.

Acesta este mesajul Invierii lui Hristos: fara asumarea unei vieti cu adevarat cres tine, a caii celei inguste si a crucii, nu se poate intra in imparatia lui Dumnezeu. Totul este sa scoatem cat mai mult din viata noastra duhul lumii, al relativismului, al amestecului binelui cu raul, adevarului cu minciuna si luminii cu intunericul. Pe masura ce vom reusi aceasta, s-ar putea sa fim tot mai mult aratati cu degetul de catre lume, ca fiind fundamentalisti, dar vom simti tot mai mult prezent Duhul lui Dumnezeu in inima noastra. Atunci nu ne va mai fi frica de ceea ce spun oamenii si legile strambe ale acestei lumi, ci vom fi cuprinsi de dorinta de a ne impartasi cat mai mult din Adevarul care este Hristos – si asa vom trai cu adevarat, si intens, Invierea lui Hristos, poarta vietii vesnice. Hristos a inviat!

(de Gheorghe Fecioru, editorial aparut in revista Familia Ortodoxa nr. 4/2011)

Pagina 10 din 20« Prima...8910111220...Ultima »