Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 17 din 20« Prima...10151617181920...Ultima »

de Filip

Stiliștii și replica Mănăstirii Putna

7:26 pm, noiembrie 1, 2010 în Despre calendar de Filip

Lămurire din partea Mănăstirii Putna cu privire la părintele stareț de vrednică pomenire Iachint Unciuleac

“Noi, o parte dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Iachint Unciuleac, care a trecut la Domnul în anul 1998 şi care a fost stareţ al mânăstirii Putna între anii 1977-1992, am aflat cu surprindere că, în cartea Împotriva curentului – Botezul unui intelectual în Rusia sovietică (ed. Egumeniţa, 2010), s-au răspândit unele informaţii false referitoare la părintele nostru stareţ. În acest volum domnul Danion Vasile i-a luat o serie de interviuri domnului Benedict Ciubotaru, matematician, jurnalist şi politolog din Basarabia. La paginile 67-69 ale cărţii se găseşte un dialog pe care intervievatul susţine că l-a avut cu părintele Iachint în ziua de 15 august, la hramul mânăstirii Putna, din anul 1989. La un moment dat părintele stareţ ar fi spus:

„Să ţineţi minte: niciodată să nu faceţi greşeala pe care am făcut-o noi, cu trecerea la calendarul nou. Cum sunteţi, pe vechi, aşa să ţineţi până la moarte, să nu mai lăsaţi. Punct!”.

Episodul prezentat cu simulată nevinovăţie de domnul Ciubotaru conţine câteva elemente care ne fac să credem că avem de-a face cu un fals. În primul rând, cei care l-am cunoscut îndeaproape pe părintele nu credem că sfinţia sa a spus asemenea cuvinte care nu se potrivesc nici cu contextul, nici cu caracterul sfinţiei sale, nici cu felul său de a gândi şi de a vorbi. Dorim să precizăm că părintele Iachint nu a discutat niciodată, nici măcar cu ucenicii săi cei mai apropiaţi, despre problema schimbării calendarului în România. Menţionăm că unii dintre aceşti ucenici au stat câteva decenii în preajma părintelui arhimandrit. De aceea, ni se pare foarte curios ca, în ziua hramului, părintele să abordeze pe un ton acuzator un subiect atât de dificil, în faţa unor oameni pe care îi vedea pentru prima dată. Ar fi putut un duhovnic în vârstă, cu experienţă, un om al echilibrului, al vorbelor bine aşezate, aşa cum a fost părintele Iachint, să rostească asemenea cuvinte din care să se înţeleagă că grupările stiliste pot avea dreptate, chiar dacă ele sunt practic ieşite din Biserică? Nu negăm probabilitatea ca părintele Iachint să fi spus, cu iconomie şi din politeţe, câteva cuvinte favorabile Bisericilor canonice pe stil vechi, în nici un caz însă părintele nu avea cum să conteste calendarul îndreptat, aşa cum lasă să se înţeleagă domnul Benedict Ciubotaru. Ar putea acesta din urmă să spună cu mâna pe inimă că a reuşit să facă deosebirea între nişte cuvinte de protocol înţelese greşit şi convingerile părintelui stareţ care a fost un om al ascultării, atâta timp cât domnia sa – care este un bun matematician, jurnalist şi politician, dar nu este teolog – nu a reuşit până acum să dobândească discernământul necesar pentru a distinge duhovniceşte Bisericile canonice pe stil vechi de facţiunile răzvrătite stiliste din România?

Numai cine nu cunoaşte problemele mânăstirii îşi poate închipui că, în ziua hramului Putnei, când sunt atâtea treburi de rezolvat, părintele stareţ ar fi putut să stea relaxat de vorbă, aducând nişte acuze grave la adresa Bisericii noastre. Este important de ştiut că în ziua de 15 august 1989 la mânăstirea Putna a fost prezent Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce înseamnă că părintele stareţ a fost obligat să stea aproape tot timpul cu părintele patriarh. Trebuie subliniat că, pentru a putea să-şi împlinească misiunea preoţească în timpul regimului comunist, părintele Iachint a fost nevoit să fie foarte precaut, mai ales că deţinea o funcţie însemnată. De aceea, o discuţie de acest fel trebuia evitată, mai ales în faţa unor străini (care puteau fi provocatori), chiar în condiţiile în care ea ar fi fost deschisă de alţii, căci ar fi putut fi remarcată de informatorii securităţii.

În episodul descris în carte există tot felul de amănunte care nu se potrivesc deloc cu situaţia din mânăstire. Credem că cel puţin o parte din această descriere este un simplu exerciţiu de imaginaţie cu o ţintă foarte precisă. În realitate, avem de a face cu o propagandă în favoarea vechiului calendar şi, implicit, în favoarea mişcării stiliste din România, propagandă de care nu sunt străini nici domnul Danion Vasile, nici domnul Benedict Ciubotaru. Întrucât domniile lor sunt admiratori ai mânăstirii Slătioara, le aducem la cunoştinţă că părintele Iachint îi considera pe schismaticii stilişti nişte oameni rătăciţi de la Adevăr.

Acest tip de propagandă favorabilă schismei stiliste tinde să facă din problema calendarului o problemă dogmatică, lucrul care nu este acceptat de consensul Bisericilor Ortodoxe canonice, din moment ce ele sunt în comuniune unele cu altele, indiferent de tipul de calendar pe care îl utilizează. Majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor de la Locurile Sfinte din Ierusalim, cât şi cei din Sfântul Munte, deşi ţin calendarul neîndreptat, nu acordă nicio importanţă faptului că o Biserică utilizează calendarul vechi sau nou, ci se interesează doar dacă Biserica respectivă este sau nu canonică. Dacă domnul Danion Vasile ar fi fost un om de bună credinţă şi de bună-cuviinţă, ar fi trebuit să ne ceară permisiunea pentru publicarea acestui presupus dialog, mai ales că, în ultimii ani, a vizitat de mai multe ori mânăstirea noastră şi a purtat câteva discuţii pe tema îndreptării calendarului cu unii dintre părinţii Putnei.

Domnul Danion Vasile, pe lângă unele lucruri bune pe care le-a mărturisit de-a lungul timpului în public, a produs şi multe sminteli, amestecând adevărul cu înşelarea. Ne bucurăm că în ultima vreme el îşi doreşte să repare aceste greşeli. De aceea, credem că este bine să conştientizeze că trebuie să-şi ceară scuze în mod public pentru mai multe afirmaţii făcute la conferinţe, cum ar fi cele conform cărora bisericile care au schimbat calendarul se află sub anatemă, sau faptul că Biserica Ortodoxă Română a apostaziat, sau că Sfântul Munte (exceptând mânăstirea Esfigmenu) a apostaziat şi s-a vândut ca o prostituată ş.a.m.d. Dumnezeu să-l întărească pentru a face această pocăinţă publică!

În acelaşi timp, nu înţelegem pe ce temei teologul Danion Vasile spune că nu vrea să se împărtăşească în eparhiile Banatului şi Oradei. Se consideră el cumva mai presus de Sinodul Bisericii noastre care girează validitatea Sfintelor Taine în toate episcopiile din ţară ?

Credem că trebuie să existe mai multă responsabilitate pentru ceea ce afirmăm în public, altfel oamenii cu o pregătire teologică sumară se dezorientează în faţa unor erori teologice mediatizate cu inconştienţă şi pot ajunge pe căile întunericului, pierzându-şi sufletul. Aşa s-a întâmplat de curând cu maicile de la mânăstirea Brâncoveni şi cu fostul ieromonah Nichita. Citindu-i mărturisirea de credinţă a acestuia din urmă (în care, în mod straniu, apar mai multe idei ale lui Danion Vasile), ne vin în minte cuvintele părintelui Epifanie Teodoropulos, care, în excelenta sa lucrare Cele două extreme – ecumenismul şi stilismul, spunea: „toţi cei care, înfricoşaţi de ecumenism, au trecut la stilişti nu au făcut altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta”. Aceştia nu conştientizează că, practic, ei au ieşit din Biserica cea Una, unde se păstrează harul, unde sunt Sfintele Taine şi unde sunt şi multe încercări întrucât aici se află Adevărul. Soluţia ortodoxă pentru problemele complicate cu care ne confruntăm în zilele noastre nu este alta decât o viaţă curată în Hristos, fără compromisuri, şi nu alunecarea în fanatisme.

De asemenea, este inadmisibil ca, după căderea fostului ieromonah Nichita, să se continue în spaţiul public promovarea unui discurs echivoc în privinţa problematicii calendarului. Aşa fac, din păcate, unii monahi care şi-au făcut prostul obicei din a-şi face toată pravila călugărească în timp ce se joacă pe internet şi care se folosesc şi ei de renumele unor duhovnici foarte cunoscuţi, deşi nu au reuşit să înveţe aproape nimic din statura duhovnicească a acestor părinţi. Asemenea monahi amestecă în mod smintitor idei ortodoxe cu idei stiliste. Ei se avântă în public şi spun că la primul Sinod Ecumenic s-a luat hotărârea dogmatică(?) prin care s-a stabilit că Biserica trebuie să aibă un singur calendar, cu o singură Pascalie. Această idee, în mod voit sau doar din neştiinţă, reprezintă o strategie tipică mentalităţii stiliste, întrucât se extinde abuziv noţiunea de dogmă de la chestiunile de învăţătură de credinţă la practicile bisericeşti care se reglementează canonic. Diferenţa cheie este cea dintre dogma neschimbabilă şi inspirată de Duhul Sfânt şi canoanele formulate cu asistenţa Duhului, dar adaptabile în funcţie de criteriile stabilite de Biserică în acord cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Decretul pascal de la Niceea – cu dubla valoare de canon bisericesc (nu de dogmă), dar şi de nomos sau lege imperială – a urmărit să dea noii Biserici de stat a Imperiului constantinian o unitate liturgică vizibilă, în sensul unei uniformităţi exterioare. A reuşit acest lucru găsind o soluţie destul de complicată din punct de vedere astronomic, la nivelul ştiinţei din acel timp. Biserica însă nu dogmatizează sisteme calendaristice, nici nu absolutizează o anumită stare a ştiinţei astronomice, neavând în acest sens nici mandat, nici competenţe, ci doar harisma unui discernământ perpetuu.

În concluzie, noi, o parte dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Iachint, cât şi toţi vieţuitorii de acum ai mânăstirii Putna, ne dezicem de afirmaţiile de mai sus, care au fost puse pe seama părintelui arhimandrit Iachint Unciuleac şi prin care se poate înţelege că părintele stareţ făcea propagandă mişcării stiliste. Considerăm că episodul înfăţişat în carte reprezintă în ansamblul lui un fals grosolan ce a luat naştere din aplicarea principiului: „plecăm de la un mic adevăr, pentru a ajunge la o mare minciună!”.

În aceste vremuri tulburi, să fim conştienţi că există nu numai ispite de-a stânga, ci şi ispite de-a dreapta. Să luăm aminte la păcatele noastre şi să ne asumăm cu sinceritate Taina Pocăinţei şi a Smereniei, fără de care Ortodoxia devine nelucrătoare. Numai în acest fel Dumnezeu ne va dărui discernământul pentru a putea vedea cursele pe care vrăjmaşul mântuirii oamenilor le întinde drept-credincioşilor creştini, prin lupii îmbrăcaţi în piei de oaie.

Ne rugăm ca toţi cei care au fost vizaţi în acest articol, dimpreună cu noi şi cu întreaga obşte drept-slăvitoare, să avem puterea de a ierta, râvna de a ne înnoi mereu viaţa întru Dragoste şi Adevăr, întru Domnul nostru Iisus Hristos.

În numele mai multor ucenici ai părintelui Iachint,

Arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul mânăstirii Putna
Arhimandrit Vartolomeu Chira, stareţul mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou, Suceava
Protosinghel Teofil Obreja, economul mânăstirii Putna
Protosinghel Pavel Niga
Ieroschimonah Iacov Bârsan, cel mai vechi vieţuitor al mânăstirii Putna
Ieromonah Antonie Știrban, eclesiarhul mânăstirii Putna
Ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul părintelui Iachint, care l-a cunoscut bine pe părintele stareţ încă dinainte ca acesta din urmă să devină călugăr
Arhidiacon Ioachim Maloş
Elena Rahliţchi, Maria Mazureac – doi dintre cei mai apropiaţi ucenici ai părintelui Iachint, din rândul mirenilor

27 octombrie 2010
Ziua prăznuirii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

de admin

[5/7] 7 articole lămuritoare despre cronologie și calendar

3:12 pm, octombrie 31, 2010 în Despre calendar de admin

REFORME CALENDARISTICE
(Pr. Dan Badulescu)

ÎNCERCĂRI EŞUATE DE REFORMĂ A CALENDARULUI
(SEC. AL XIV-LEA): ISAAC ARGHIRUL, NICHIFOR GREGORA, GHEMISTOS PLETHON

Aşa cum a arătat şi Matei Vlastare, în urma constatării decalajului rezultat în urma precesiei echinocţiilor şi a proemptozei lunii, au existat câteva încercări de reformare a calendarului, dintre care mai cunoscute au fost cele făcute de monahul Isaac Arghirul, şi filosofii umanişti bizantini Ghemist Plethon şi Nichifor Gregora. Vom da în continuare cuvântul lui Isaac Arghirul pentru a lămuri o mare dezinformare ce s-a răspândit cu rea-voinţă şi apoi din neştiinţă în secolul trecut, în momentul controversei legate de reforma calendaristică. Este vorba de concluzia finală e care a tras-o Isaac Arghirul în capitolul ultim al scrisorii sale, căreia îi dă titlul: „Despre îndreptarea Paştelor (sau) altminterea despre defectul tabelului (pascal)”, cu privire la corectitudinea tabelului pascal, a competenţei celor ce l-au alcătuit, şi a necesităţii îndreptării lui:
„Însă nici noi nu ne-am apucat aici de aceasta expunere, pentrucă am cere să se mute sărbătoarea Paştelor; dar nici nu ne-am îndemnat la această discuţie, spre a învinovăţi pe autorii tabelului acestuia, ca şi cum l-ar fi compus din capul locului fără cunoştinţă de lucru şi cu erori. Departe de noi aşa nişte vorbe! Iar defăimătorii nu-şi pună în mişcare limba lor cea sicofantă împotriva noastră. Căci asta numai am năzuit să arătăm că nu se poate evita, ca tabelul, compuie-se el orişicum, să nu devie cu timpul eronat, deoarece cursul timpului face ca aceea ce ni se prezintă în puţini ani ca o abatere dela exactitate foarte mică şi insensibilă să crească în mulţi ani la o diferenţă însemnată…”

Concluzia sa este identică, după cum se poate vedea, cu cea a lui Matei Vlastare, şi a fost pe deplin însuşită de Biserică timp de 600 de ani!
În legătură cu pascalia lui Isaac Arghirul, vrem să menţionăm un factor ce ni s-a părut deosebit de important, mai ales în perioada ce urmat, cu precădere disputele calendaristice. Şi anume, este vorba de rata de decalare a echinocţiului. După cum am văzut, linia Iparh – Ptolemeu – Vlastare susţine intervalul de 1 zi/300 de ani, ceea ce duce la datele menţionate mai sus: sec. al XIV-lea 18 martie, sec. al XVII-lea 17 martie, sec. al XX-lea 16 martie, ş.a.m.d. Acum, pentru prima dată în răsăritul ortodox, apare o altă rată la Isaac Arghirul, de aproximativ 1 zi/170 de ani, ceea ce făcea ca echinocţiul să fi fost socotit în sec. al XIV-lea pe 15 martie. Diferenţa este clară şi aduce consecinţe serioase în calcule. Reforma lui Isaac Arghirul nu va fi acceptată, şi cum se va vedea, nici rata sa de 170 de ani.

Despre Nichifor Gregora ne amintim că a fost unul din adversarii Sfântului Grigorie Palama în controversa isihastă, şi a fost în final osândit ca eretic.
În privinţa reformei sale calendaristice, ea a fost la rândul ei respinsă de Părinţii tradiţionalişti ca Matei Vlastare, şi apoi de către întreaga Biserică, având între alte scăderi şi o eroare de calcul, el calculând echinocţiul la data de 19 martie:
„Afară de aceea se cunoscu acuma în se colul al XIV-lea că calculul lui Nichifor Gregora cu privire la ziua echinocţiului de primăvară este greşit şi prin ur mare şi datele pascale ale tablei sale nu sunt exacte în toate cazurile. Nu lipseau aşadar nici cauze din lăuntru pentru respingerea reformei, şi care împreună cu cele din afară avură efectul că tabelul lui Gregora, cu toate laudele ce le secera autorul ei, nu se introduse niciodată în praxă.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Al treilea reformator cunoscut, Ghemistos Plethon, era un gânditor umanist bizantin, cea a militat pentru renaşterea păgânismului elen, iar când acesta a fost respins în Bizanţ, a trecut cu persoana şi ideile sale în Italia, punând, laolaltă cu alţi gânditori eretici umanişti bizantini, bazele renaşterii italiene: „Spre a se forma o judecată dreaptă despre chestiunea de se poate atribui calendarului lui Plethon un efect ca acesta, este necesar a cunoaşte caracterul şi încâtva şi întocmirea numitului calendar. El este un extras din scrierea principală a filosofului amintit: „’H των νόμων συγγραφή”, care însă se cunoaşte numai din mai multe fragmente şi alte scrieri ale acestuia, deoarece după moartea lui, adversarul lui cel mai aprig Gheorghe Scholarul (n. cam la anul 1400, † pe la anul 1460), care după căderea Constantinopolei se făcu sub numele de Ghenadie (Γενάδιος) patriarh ecumenic, o arse parţial pentru conţinutul ei anticreştin.

Caracterul păgân al sistemului întreg se manifestă şi în calendarul din chestiune. Acesta se reazemă pe cel atenian, este aşadar lunisolar ca şi ultimul, numai cu acea deosebire că anul atenian începea cu solstiţiul de vară, pe când Plethon pune începutul anului său pe miezul nopţii după luna nouă ce urmează solstiţiului de iarnă…

Ziua de lună veche era închinată lui Pluton, cea de lună veche şi nouă cercetării de sine, cea de lună nouă lui Zeus…  Din cele expuse acest calendar se arată păgân după toată fiinţa sa…” (prelucrare după prof. C. Popovici) De prisos să mai arătăm ce soartă a avut acest calendar.
Dar nu a fost câtuşi de puţin de prisos a aminti aceste încercări ratate, deoarece ele au fost prezentate ca fiind nişte încercări lăudabile şi valoroase, care au aşteptat 600 de ani ca să aibă condiţiile (politice şi culturale?) prielnice pentru a fi aplicate cu succes. Dar nimeni dintre cei dreptcredincioşi nu a sesizat oare ce hram au purtat autorii acestor încercări de reformă avortate? Eretici, umanişti, neo-păgâni, anatemizaţi… De mirare lucru…

CALENDARUL GREGORIAN. RESPINGEREA ŞI
ANATEMIZAREA LUI DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ

Bula Inter gravissimas

În răsăritul Ortodox, problema pascaliei s-a clarificat şi stabilizat, aşa cum am arătat. În sens mai larg, nu numai pascalia, dar şi restul calendarului: structura anului bisericesc, posturile, mineele, sinaxarele, harţi, etc. adică, într-un cuvânt, cultul şi tipicul liturgic erau perfect închegate şi stabile.
Nu tot aşa stăteau lucrurile în apusul eretic. Nu ar fi constituit obiectul studiului nostru tema de a analiza ereziile şi deficienţele canonice şi liturgice ale apusenilor, fie romano-catolici fie protestanţi de toate nuanţele. Dar, reforma calendaristică de care ne ocupăm acum a avut un impact deosebit de puternic şi în cadrul Bisericii noastre, şi atunci, vom face cu privire la ea următoarele observaţii:

abaterea calendarului gregorian cu privire la paştele iudaic este cu totul de neiertat şi neacceptat;
creştinii sunt în continuare legaţi de respectarea hotărârii Părinţilor: nici într-un caz odată cu, şi cu atât mai puţin înainte de paştele legii.
Cum a arătat inspirat Matei Vlastare, întârzierea calendaristică provocată de echinocţiu şi de proemptoza lunară, face ca între cele două să existe o continuă distanţare în timp, tâlcuită şi simbolic, ce face imposibilă această abatere gravă şi de neiertat.
Reţinem deci:

Biserica nu a stabilit ca fixă data echinocţială de 21 martie (vom explica mai departe în ce sens);
Era stabilită însă perioada de prăznuire a Paştelor: 22 martie – 25 aprilie, deşi nu chiar de Părinţii de la Niceea, şi nu ca una din cele 4 hotărâri, ci mai degrabă ca o consecinţă a lor, după cum a arătat Sfântul Chiril cel Mare al Alexandriei.
Putem încerca fără teamă şi următoarea analogie: calendarul liturgic bisericesc este şi el, alături de icoane, muzica psaltică, arhitectura bisericească, o capodoperă inegalabilă a artei liturgice. El a atins, ca şi acestea, o desăvârşire ce credem nu ar putea fi nici egalată, şi cu atât mai puţin depăşită. Ideea unui calendar liturgic mai bun (deci mai frumos) ne apare tot atât de imposibilă, precum am putea gândi la îmbunătăţirea (înfrumuseţarea) icoanelor sau muzicii psaltice, ba chiar şi a slujbelor, tainelor laudelor şi ierurgiilor. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că orice reformă sau modificare a acestora, cu calendar cu tot, nu poate decât să fie o alterare, o mutaţie în rău, precum sunt şi mutanţii din genetică şi biologie. Se cunoaşte cazul icoanelor moderne de influenţă pietistă şi catolică, ca şi muzica bisericească corală sau populară.

Sinoadele Constantinopol: Sigilionul 1583

Calendarul bisericesc gregorian reprezintă vădit o stricare a celui vechi, şi pe drept cuvânt a fost lepădat şi dat anatemei de către Biserica Ortodoxă. Şi totuşi acest calendar eretic (căci aşa şi este considerat) a fost treptat adoptat de către bisericile şi statele apusului, şi ulterior, demonstrând vădit puterea lumească politică, economică şi militară a apusului, de către lumea întreagă. Acesta este adevărul şi nicidecum vreo închipuită mare precizie astronomico-matematică! Nu numai atât, dar papa a încercat turul de forţă de a încerca să impună acest calendar şi în răsăritul ortodox, prin intermediul unor mesageri bizantini uniaţi, ai dogelui Veneţiei, şi, dacă s-ar fi putut prin Polonia şi Ucraina. În faţa acestui atac, Patriarhul Ecumenic Ieremia II, a trimis în 1582 o scrisoare Bisericii Ortodoxe Poloneze, în care oprea sub osânda afurisirii folosirea noului calendar. În actele sinodului s-a dat printre altele şi un Sigillion a cărui anatematismă a 7-a condamnă calendarul gregorian. A urmat un nou Sinod în 1593 în acelaşi loc la care au participat Patriarhul Meletie al Alexandriei ce ţinea locul Patriarhului Ioachim al Antiohiei şi Patriarhului Sofronie al Ierusalimului şi alţi mulţi dintre arhierei din fiecare eparhie a Bisericii Răsăritene ai ortodocşilor, care a dat 8 canoane, dintre care în al 8-lea a întărit hotărârea de mai sus.  Încercările papei de a impune calendarul său s-au izbit şi de o împotrivire a ierarhilor români, cum a fost de pildă Gheorghe Movilă, Mitropolitul Moldovei.

În 1670, Dositei, Patriarhul Ierusalimului, a spus: „Prin harul lui Hristos, din vremea primului Sinod (ecumenic) şi până în zilele noastre (1670), Sfintele Paşti sunt prăznuite întotdeauna duminica după paştele Legii, şi niciodată nu am trăit vreo tulburare care să ne împingă la trebuinţa de a aduce vreo îndreptare. Aceasta (prăznuirea) a fost rânduită desăvârşit de către Sfinţii Părinţi şi rămâne aşa pe veci. Cu totul greşit au îndepărtat în zilele noastre astronomii de acum ai Vechii Rome zece zile din luna octombrie. Ca urmare, noul lor calendar produce multă tulburare şi multe pricini de neorânduială.”
Observăm de aici următoarele:

Biserica Ortodoxă a osândit în cadru canonic Sobornicesc (azi s-ar spune pan-ortodox, dar atunci nu exista termenul), chiar dacă nu Ecumenic, dar oricum cu aceeaşi tărie, această reformă calendaristică romano-catolică;
Biserica opreşte prin aceasta orice încercare de reformă calendaristică, acreditând părerea pascaliografilor din sec. al XIV-lea (Matei Vlastare, Isaac Arghirul) asupra inutilităţii oricăror încercări de reformare calendaristică a tabelului pascal. Întârzierile (precesia şi proemptoza) sunt binecunoscute, şi nu numai că nu constituie vreo primejdie de încălcare dogmatică, tipiconală şi canonică, ci dimpotrivă, prin depărtarea treptată de paştele iudeilor, o întărire duhovnicească a evlaviei şi subliniere a depărtării celor două percepţii.
Rata de întârziere primită de Biserică în sec. XVI-XVII continuă să fie cea de 1/300, şi se resping toate variantele alternativelor ştiinţifice apusene ca nevalabile.
Criticile reformei gregoriene au continuat să fie exprimate în sec. XX şi alţi Părinţi îmbunătăţiţi, cum a fost Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), care în Referatul citit la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova din 1948 menţiona că: „apariţia reformei calendaristice a papei Grigore al XIII-lea a fost determinată nu doar de lipsa unei înţelegeri şi asimilări de către savanţii apuseni a canonului alexandrin, cu metoda lui de calculare a datei Paştilor şi căderea ştiinţei în Răsărit, ci, mai ales, de necredinţa lor în Sfânta Biserică, mai exact, a necredinţei lor în faptul că în ea, în Biserică, este viu şi lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr. Dacă biserica romano-catolică ar fi avut această credinţă, ea, în persoana papei şi savanţilor lui, n-ar fi supus schimbării regulile canonice aflate la baza Pascaliei noastre după stilul vechi, prin care Duhul Sfânt a exprimat un adevăr nesupus schimbării…

Pagina 17 din 20« Prima...10151617181920...Ultima »