Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 18 din 20« Prima...101617181920

de admin

[4/7] 7 articole lămuritoare despre cronologie și calendar

8:04 pm, octombrie 27, 2010 în Despre calendar de admin

PASCALII
(Pr. Dan Badulescu)

Aplicatii teoretice si practice ale hotararilor pascale: pascalii, tabele si calcule pascale

„Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gândurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sunt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)

Preoţii (şi cu atât mai mult arhiereii) au de la Dumnezeu o întreită slujire: sfinţitoare, învăţătoare şi conducătoare. Vom arăta acum mai în detaliu cum au tratat Sfinţii această problemă, şi nu doar folosind un general şi evaziv apelativ de „Sfinţii Părinţi” sau nici măcar „Părinţii de la Niceea”, ci vom vedea cazuri şi preocupări punctuale, concrete, personale. Ca elemente de bază Părinţii s-au folosit de astronomia/astrologia clasică, cea a lui Aristotel, Iparh, Sosigene şi Ptolemeu, adică una riguros geocentristă. Ei au studiat temeinic aceste elemente şi foloseau temeliile, epactele şi, în cadrul politic al Imperiului Roman mai întâi şi apoi cel Bizantin (folosim şi noi denumirea curentă…) elementul cronologic al indictionului:

Despre indiction

Începutul indictului. Indict (latin. indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte indictul întâi, şi aşa mai departe, ceilalţi până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se astfel evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care asemenea anul întâi se numeşte indictul întâi, până la al 15-lea, după care iarăşi începe o altă perioadă. Că indictul îşi are numele de la tributurile extraordinare destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau indictiones), nu există nici o îndoială. Mai greu este a răspunde la întrebarea: pentru ce perioada are 15 ani, precum şi de când s-au introdus pentru întâia oară indictele? Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: adaugă 3 la anul în discuţie şi apoi împarte totul prin 15, şi dacă afară de cât (cât = rezultatul împărţirii), nu mai rămâne nimic, anul indictului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictului. Astfel, ca să ştim al câtelea an al indictului este anul 1883, adăugăm 3, suma de 1886 o împărţim prin 15, şi vom găsi că peste câtul 125 mai rămân 11; prin urmare anul 1883 este al 11-lea an al perioadei indictului. Sunt 3 feluri de indicte: ind. constantinopolitan care începe de la 1 septembrie; ind. cezaresc sau constantinian, începând de la 24 septembrie; şi ind. papal sau roman, ce începe de la 1 ianuarie. Biserica serbează această zi pentru două motive: întâi pentru că luna lui septembrie se consideră ca începutul anului, şi de aceea mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi anul nou să fie roditor şi, în al doilea rând, se serbează ziua aceasta ca începutul predicării Domnului, adică întru amintirea intrării lui sinagogă, când deschizând cartea ce I s-a dat, a citit locul din Isaia, unde se zice: «Duhul Domnului peste Mine…» (Luca IV, 16-18) (Sinaxar 1 septembrie).

Troparul Indictului, glasul al 2-lea:
„A toată făptura Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace pe binecredincioşii creştini şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi.”

Condacul Indictului, glasul al 2-lea:
„Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe binecredincioşii creştini şi oraşele şi poporul Tău, Mult-milostive.”

Pascalia nu începe în anul 325 la Niceea. Vom arăta că au existat în Biserică, deşi nu păstrate integral şi alte încercări de calculare făcute atât în Apus cât şi Răsărit, unde la loc de frunte în cele astronomice strălucea cetatea Alexandriei. În legătură cu aceasta menţionăm şi observaţia diac. Ioan Munteanu:
„Legătura indestructibilă dintre calendarul lunar şi cel iulian este evidenţiată îndeosebi de următorul fenomen specific: Ştiind că un ciclu lunar este egal cu 19 ani, iar un ciclu solar este egal cu 28 de ani, să analizăm aceste cifre, multiplicând mai întâi: 19 = 19 x 1 şi 28 = 4 x 7. Ce se întâmplă când le multiplicăm între ele? 19 x 4 = 76, adică perioada de 76 de ani, după a cărei trecere începutul anului lunar coincide exact cu începutul anului iulian. Aşadar, multiplicând 76 cu 7 obţinem 532 (sau 19 x 28 = 532), adică acea perioadă, după a cărei trecere, Paştile iarăşi cade în aceleaşi zile şi luni, în care a fost sărbătorit, după cum au stabilit pascaliştii alexandrini în Marele Indiction. Arhimandritul Rafail (Carelin) menţionează că «suma cifrelor ciclului solar (28 ani: 2+8), lunar (19 ani: 1+9) şi a crugului pascal (Indictionul) (532 ani: 5+3+2) este egală cu 10 – pliroma (grec. πληρομα – plinătate). Oare pot fi aceste egalizări o simplă coincidenţă, sau acesta este totuşi subtextul mistic al tăbliţei calendaro-astronomice?». Din 1941 s-a început un nou Indiction, al 15-lea. Prin urmare Paştile din 1941 a căzut pe aceeaşi dată ca şi cel din 1409 – 25 martie/7 aprilie (cu 532 de ani în urmă), iar cel din 2004 cade pe aceeaşi dată ca şi cel din 1472 – 29 martie/11 aprilie. Deci Pascalia alexandrină este o Pascalie periodică…”

Vom începe prin a menţiona contribuţia romană a Sfântului Ipolit.
În Alexandria s-au distins o serie de mari Sfinţi Părinţi şi personalităţi bisericeşti, dintre care cităm pe Sfântul Dionisie cel Mare (247-264), apoi pe episcopul Anatolie, Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Teofil al Alexandriei, (sec. IV) urmat de nepotul său Sfântul Chiril cel Mare al Alexandriei:

Tabelul pascal al Sfântului Chiril cel Mare

…Sfântul Chiril cel Mare, autor de multe cuvântări pascale păstrate până acuma, a compus deasemenea, precum s-a observat şi mai nainte, un tabel pascal şi anume pe 95 de ani, folosindu-se la această lucrare de tabelul înaintaşului său Teofil. În prologul tabelului său el vorbeşte mai întâi de calculele pascale cele false, în deosebi de ciclul cel de 84 şi de 112 ani al latinilor. Apoi observă că Sinodul dela Niceea a poruncit Bisericii din Alexandria a indica celei apusene timpul adevărat al sărbătorii Paştelor, fără ca însă prin aceasta să se fi înlăturat discordia, că înaintaşul său Teofil din porunca împăratului Teodosie a compus un tabel pascal pe 418 ani, iar el a prelucrat acest tabel, reducându-l la 95 de ani. Pe urmă dezvoltă principiile de care a fost condus Teofil comparându-le cu cele false ale latinilor, şi aduce între altele regula că Paştele trebuie să se serbeze totdeauna în interval de cinci săptămâni, începând dela 22 martie şi până la 25 aprilie inclusiv. (prelucrare după prof. C. Popovici)

Dintre personalităţile bisericeşti contemporane preocupate de pascalie trebuie să-l menţionăm şi pe scriitorul Eusebiu dela Cezareea.
Un merit mare se cuvine şi Sfântului Dionisie Exiguul ce a realizat, plecând de la lucrările Părinţilor alexandrini, în sec. al VI-lea o unificare foarte necesară a practicilor de calculare pascale apusene (romane) şi răsăritene (alexandrine):

Alcătuirea unui canon pascal în deplină conformitate cu principiile calculului alexandrin  prin Sfântul Dionisie Exiguul şi realizarea unirii între Orient şi Occident în privinţa timpului serbării Paştelor prin primirea succesivă a acestui canon în toate bisericile Apusului.

Din cele expuse este evident că prin canonul amintit nu se înlăturară toate divergenţele ce despărţeau Orientul şi Occidentul cu privire la timpul serbării
Paştelor. Abia Sfântul Dionisie Exiguul, care a trăit în Roma ca stareţ al unei mănăstiri şi a murit după anul 536 şi înainte de anul 556 d.Hr., are meritul de a fi compus latinilor pe fundamentul ciclului celui de 19 ani un tabel pascal care se conformă cu totul calculului alexandrin şi aducea aşa concordanţă în praxa pascală. La anul 525 el scrise o carte despre Paşte (liber de paschate) în forma unei epistole şi cu adresa către un oarecare episcop Petroniu. Ea se compune dintr-un prolog (praefatio), dintr-un tabel pascal (cyclus decemnovennalis), din reguli ale calculului pascal (argumenta paschalia) şi din traducerea latină a epistolei episcopului alexandrin Sfântul Proterie către episcopul roman Sfântul Leon.
În prolog se recomandă cu căldură ciclul pascal al alexandrinilor şi se afirmă că Părinţii dela Niceea l-au aprobat nu atât din temeiuri ale ştiinţei lumeşti, ci mai vârtos sunt sub lucrarea luminătoare a Duhului Sfânt (Hanc autem regulam praefati circuli, non tam peritia saeculari quam S. Spiritus illustratione sanxerunt …). (prelucrare după prof. C. Popovici)

O altă contribuţie însemnată a Sfântului Dionisie este modificarea unui punct de plecare cronologic, şi anume înlocuirea cronologiei legate de împăraţii romani păgâni – cum ar fi fost Diocleţian – cu stabilirea epocii de la Naşterea Domnului:
„Apoi comunică că Teofil a dedicat Sfântului Teodosie I un «curs» de 100 de ani, iar Sfântul Chiril a compus un ciclu al timpurilor pe 95 de ani şi că el acuma îl continuă pe acesta din urmă; deoarece din perioada de 95 de ani al Sfântului Chiril, n-au trecut toţi anii, ci au mai rămas încă 6 ani, el reproduce dintr-însul ultimul ciclu de 19 ani, adică al cincilea, şi îl pune în frunte, apoi lasă să urmeze cinci alte cicluri după norma aceluiaşi pontifice, sau mai vârtos a Sinodului dela Niceea (juxta normam ejusdem pontificis, imo potius saepe dicti Nicaeni concilii), cu acea deosebire însă că anii din aceste cinci cicluri nu le numără după era lui Diocleţian, crudului persecutor al creştinilor, ci dela întruparea Domnului (ab incarnatione Domini).” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Este important de reţinut că Sfântul Dionisie nu a anulat numărătoarea tradiţională de la facerea lumii, şi cu atât mai puţin, nu a introdus sistemul modern de numărare simetrică a anilor cu cele 2 axe „înainte… şi după Naşterea Domnului”. După informaţiile general admise, Sfântul Dionisie a elaborat un tabel pascal pentru anii 228-247, ani număraţi de la începutul domniei împăratului Diocleţian. Din evlavia sa, Sfântul a simţit că acest ticălos persecutor al creştinilor nu merită să mai fie amintit, ci mai cu seamă e de menţionat anul Naşterii Domnului (Anno Domnini), şi a modificat datarea ca fiind perioada 532-550 de la Naşterea Domnului, deci anul diocleţian 228 este echivalent cu Anul Domnului 532, domnia crudului tiran începând în 284 d.Hr. Întrucât aceste evenimente se petreceau la Roma, s-a anulat astfel şi tradiţionala lor datare „Ab urbe condita” (de la întemeierea cetăţii Romei de către Romulus şi Remus) care ar fi fost în anul 753 înainte de Naşterea Domnului.

S-a furnizat atunci o altă ipoteză potrivit căreia cel care ar fi adus această curioasă datare ar fi urmaşul Sfântului Dionisie, anume Beda Venerabilul (Anglia, sec. VIII), care ar fi introdus practica numărării anilor şi în urmă, astfel încât anul 1 al Naşterii Domnului era logic precedat de către anul 1 înainte de Naşterea Domnului. Această informaţie trebuie luată cu mare atenţie, deoarece aici se poate strecura o falsă pistă. Desigur cunoaştem şi din sinaxarele noastre ortodoxe legate de drepţii şi proorocii Vechiului Testament vobe ca acestea: „Sfântul prooroc (N) a trăit acum (n) veacuri (sau sute de ani) înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos…”, lucru pe care îl făcea cu siguranţă şi Beda Venerabilul. Dar putem fi absolut siguri că acesta nu uitase de datarea de la Facerea lumii, chiar dacă nu o folosea în mod curent.
„Lucrarea Sfântului Dionisie a fost completată şi continuată în apus, de pildă în Britania de către Sulpiciu Sever, misionarul roman Augustin (596) şi prezbiterul Beda Venerabilul (Beda Venerabilis, 729) în lucrarea „De temporum ratione”. În alte zone au lucrat abatele Felix „abbas Cyrillitanus” (616), şi Sfântul Isidor, arhiepiscopul Sevilei (Sevilla †636).

În răsărit s-au cristalizat două cronologii sensibil diferite, numite alexandrină şi constantinopolitană prin reprezentanţii Panodor şi Anian. Cea din urmă, numită şi „bizantină”, care se întrebuinţă mai întâi în imperiul bizantin dela secolul al VII-lea înainte prin tot timpul existenţei acestui imperiu atât în viaţa civilă cât şi cea Bisericească, apoi şi la toate celelalte popoare creştine de mărturisire ortodoxă până în timpurile cele mai noi (s-a folosit până în prima jumătate a sec. al XIX-lea) şi de care vom vorbi acum. Aceasta din urmă numără 16 ani mai mult decât cea dintâi şi până la începutul erei creştine 5508 ani. Epoca anului bizantin este 1 septembrie.” (prelucrare după prof. C. Popovici)
Şi pentru ca să vedem că preocupările „pândirii vremilor” şi a complicatelor calcule şi tabele pascale, cu temelii, epacte, etc. nu au lipsit nici Părinţilor mistici şi contemplativi, să amintim importanta contribuţia pascalogică a Sfinţilor Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul şi Ioan Damaschinul.
Contribuţia normativă a Ieromonahului Matei Vlastare (sec. al XIV-lea)

A urmat o perioadă de câteva secole – VIII-XIV – în care Biserica a aplicat pur şi simplu tabelele mai sus menţionate. În sec. al XIV-lea remarcăm contribuţia normativă a ieromonahului Matei Vlastare, care a scris în 1335 tratatul canonic alfabetic Sintagma, în care la litera P tratează Despre Sfintele Paşti. Acest tratat ar trebuie cunoscut de către toţi teologii şi chiar monahii învăţaţi, având în această privinţă aceeaşi pondere ca şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin şi Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare. Iar dacă aceste lucrări s-au retipărit în mai multe ediţii după 1990, va trebui ca în viitorul apropiat să fie reeditată şi această lucrare – bineînţeles că şi întreaga Sintagmă! – pentru acoperirea cea mai competentă a problemelor pascaliei. Până atunci, noi am reprodus integral această lucrare, însă fragmentată şi plasată la locurile necesare, după cum am considerat de cuviinţă.

Printre alte observaţii ale lui Matei Vlastare vom reţine în principal următoarele:
Asemănător Sfântului Ioan Damaschin, el face o lucrare de sinteză canonică patristică, iar în cazul de faţă a pascaliei ortodoxe tradiţionale, cu metodele şi problemele ei specifice. Din punct de vedere astronomic, autorul se încadrează în linia tradiţiei Aristotel… Ptolemeu… Sfântul Ioan Damaschin, adică geocentrism clar. În ceea ce priveşte problemele legate de precesia echinocţiului de primăvară, Vlastare era la curent cu decalajele respective şi accepta fără nici o îndoială rata de întârziere a lui Iparh/Ptolemeu, şi anume cea de 1 zi la 300 de ani (Matei Vlastare Despre Sfintele Paşti)

Acest lucru trebuie reţinut deoarece va avea o mare importanţă în dezbaterile ce au urmat în legătură cu consecinţele acestei întârzieri în cazul celui de-al doilea luminător, luna, care are un proces asemănător de întârziere (decalare) numit proemptoza lunii, datorat aceloraşi consecinţe ale mişcărilor cereşti diferite ale sistemului stele (zodii) – soare – lună, pământul rămânând permanent cadru fix inerţial, în mod real, şi nu numai ca şi cadru relativ de referinţă, cum susţine ştiinţa contemporană relativistă:
„Drept aceea autorul nostru apără pe acei Părinţi pe care îi ţine de dătătorii hotărârii a 4-a, împotriva socotinţei ce ar putea să se nască, că ei fără de a cunoaşte ştiinţa astronomiei ar fi stabilit astfel o hotărâre şi de aceea hotărârea lor acuma nu s-ar putea respecta în toate cazurile.

Nu în ignoranţa lor trebuie – zice el – a se căuta cauza pentru aceasta, ci în cursul lunii. Luna îşi împlineşte cele 235 de lunaţiuni ale sale mai devreme decât se împlinesc cei 19 ani ai eneachedecaetiridei… Prin urmare dacă la începutul unei perioade de 304 ani Paştele legii cele din 15 nisan a fost la 2 aprilie, la începutul perioadei a doua ele nu vor fi la 2 aprilie, ci cu 1 zi mai devreme, adică la 1 aprilie, şi la începutul perioadei a treia cu 2 zile mai devreme, adică la 31 martie, şi spre a ajunge la data de 2 aprilie va trebui de adăugat la data Paştelor legii după 304 ani 1 zi, iar după 608 ani 2 zile ş.a.m.d. Părinţii cei ce au dat hotărârea a 4-a ca unii ce erau versaţi în ştiinţa astronomiei au ştiut foarte bine că în urma proemptozei după decurgerea de 608 ani va trebui să se facă adaosul celor două zile şi că în urma acestui adaos va trebui să se amâne uneori duminica Paştelor cu o săptămână mai în urmă.

Dar ei au admis tacit aceasta abatere dela regula lor, pentru că au socotit-o nu numai de nepericuloasă evlaviei, ci încă de foarte folositoare, deoarece în urma adaosului celor 2 zile hotărârea cea mai principală în privinţa timpului prăznuirii Paştelor, care este de a nu prăznui duminica pascală împreună cu iudeii, se poate respecta cu atât mai bine, fiind că şi în cazul cel mai rău încă tot sunt cel puţin trei zile ce despart Paştele noastre de Paştele iudaice cele din 14 nisan, pe când în acel timp când stabiliră Pă rinţii hotărârea a 4-a, intervalul cel mai scurt dintre Paştele noastre şi cele ale iudeilor nu valora mai un mult decât 1 zi.

Acum (în secolul al XIV-lea) adică, datele lunare ale Paştelor legii din tabla noastră pascală reprezintă luna în vârstă de 17 zile. Deci dacă ar cădea astfel o dată într-o sâmbătă, noi prăznuim Paştele în duminica următoare, fiind acum luna de 18 zile. Iudeii însă prăznuiesc paştele lor la luna plină cea de 14 zile. Deci între ziua a 14-a şi între cea a 18-a a lunii este un interval de trei zile. În timpul Părinţilor amintiţi (adică în jumătatea 1-a a secolului al VIII-lea) datele paştelor legii din tabel reprezentau luna de 15 zile şi pentru că iudeii prăznuiesc paştele lor la lună de 14 zile, dacă vreuna din acele date cădea într-o sâmbătă creş tinii prăznuiau Paştele în duminica nemijlocit următoare la lună de 16 zile şi Paştele creştine erau despărţite de cele iudaice numai printr-un interval de 1 zi.

Este vădit că prin adaosul celor două zile ce se face în urma proemptozei s-a prelungit intervalul cel mai scurt dintre Paştele noastre şi cele iudaice dela 1 la 3 zile şi prin aceasta se satisface mai mult cererii canonice de a nu prăznui Paştele odată cu iudeii. Din aceeaşi cauză a urmat şi cealaltă hotărâre a Părinţilor de a prăznui Paştele în zi de duminică, astfel că dacă iudeii ar prăznui paştele lor într-una din celelalte zile săptămânale, serbând noi Paştele noastre în duminica următoare ele nu coincid cu ale lor, iar în caz că paştele lor ar cădea într-o duminică, noi urmând hotărârii Părinţilor prăznuim Paştele noastre nu în acea duminică, ci în a doua, şi prin urmare nici în acest caz nu coincid ale noastre cu ale lor. În tot cazul ei au socotit că poate să fie numai spre binele creştinilor dacă un interval lung desparte Sărbătoarea acestora de «nesărbătoarea» iudeilor.” (prelucrare după prof. C. Popovici)

Deci, odată lămurite ambele fenomene de „întârziere” se subliniază clar că şi Părinţii de la Niceea, şi cei care au urmat au fost pe deplin conştienţi de aceste întârzieri şi le-au avut în vedere că se vor întâmpla pe viitor, şi cu ce rată (300 de ani echinocţiul, 304 de ani luna plină). Matei Vlastare a remarcat şi el la rândul lui decalajul ce se mărea treptat, dar a emis o părere ce s-a dovedit normativă în practica pascaliei Bisericii Ortodoxe de atunci şi până în 1924, deci timp de 600 de ani, şi anume:
„Dar pentru aceasta nu se cuvine a preface tabelul Părinţilor, căci nici nu este cu putinţă a se compune altul care să arate tuturora astfel de evident hotărârile pascale amintite, ci dacă şi am voi, ca unii, să-l modificăm, reducându-l cu două zile, începând adică dela anul 6841, atunci pe lângă că-i imposibil a îndupleca pe mai marii din toată lumea ce chivernisesc aface rile creştinilor să înveţe una alta, lăsându-se de aceea, tot va mai urma încă, şi iarăşi după 304 ani, şi iarăşi după atâţia, şi tot una astfel, aceeaşi eroare şi va fi necesar a modifica pe acest (tabel) adeseori, astfel că-i mai bine a nu-l înnoi, căci astfel o în noire nu numai că nu va putea să nu cadă iarăşi în aceeaşi eroare, ci se va face şi mijlocitoare de turburări nu neînsemnate în Biserică.” (Matei Vlastare Despre Sfintele Paşte)

Reţinem ideea fundamentală a păstrării tabelei patristice, cu toată întârzierea ei semnalată.
O altă observaţie importantă legată de opera lui Matei Vlastare: elaborarea unor calcule şi tabele precise legate de stabilirea paştelui legii vechi. De ce este acest lucru important? Din următoarele motive:
- Paştele creştine sunt legate în calculul lor de echinocţiu de primăvară, luna plină pascală, 14 nisan şi de paştele legii. Hotărârea pascală pe care s-a pus accentul canonic cel mai mare, aşa cum am văzut, a fost cea legată de interzicerea hotărâtă a prăznuirii Paştelor creştine odată, şi cu atât mai mult înaintea paştelor iudaice. Vom vedea că aceasta este abaterea cea mai gravă de care se face vinovat calendarul gregorian, şi odată cu el aşa-numitul „calendar iulian îndreptat”.

- Întrucât s-a observat pe bună dreptate că iudeii nu mai erau capabili să calculeze corect echinocţiul şi luna plină pascală, iar mai târziu au procedat la tot felul de modificări (15 nisan în loc de 14, etc.) s-a tras de către reformatori concluzia pripită şi falsă, potrivit căreia noi ortodocşii nu mai suntem legaţi de datarea evreiască, şi nu mai contează acum când cad Paştele creştine relativ la cele iudaice. În loc de aceasta, Matei Vlastare indică două tabele (reproduse în lucrarea noastră), al său personal, şi al Părinţilor (din sec. al VIII-lea) care calculează exact acest lucru: paştele legii. Mai mult, Matei Vlastare indică următorul fapt important: întârzierea de care am vorbit nu numai că nu este vătămătoare, ci chiar dimpotrivă, cauzează o îndepărtare continuă de paştele legii, ce are efecte benefice atât pentru evlavie, cât şi canonice şi tipiconale.

S-a dat pentru aceasta chiar şi o tâlcuire duhovnicească: cu timpul depărtarea cronologică a Paştelor creştine de cele iudaice semnalează şi depărtarea continuă şi duhovnicească între ele.
În afară de Matei Vlastare şi ceilalţi autori menţionaţi au mai existat desigur multe alte lucrări pascalogice.

de admin

[3/7] 7 articole lămuritoare despre cronologie și calendar

7:18 pm, octombrie 24, 2010 în Despre calendar de admin

CALENDARUL BISERICESC
(Pr. Dan Badulescu)


Cercetarea noastră în domeniul calendarului se limitează la domeniul bisericesc: Scriptura şi Părinţii. În Vechiul Testament, despre calendar avem învăţătura cuprinsă mai întâi în Cartea Facerii, apoi în legiuirile insuflate de Dumnezeu lui Moise, adică poporului ales. Pentru apariţia calendarului, adică a măsurătorii timpului, să reţinem că ea aparţine mai întâi lui Dumnezeu Însuşi, şi mai târziu omului (Facere I, Cronograf)
În ziua întâi avem deja elementele calendaristice de bază: zi, noapte, seară dimineaţă.

Calendarul insuflat de Dumnezeu: o „icoană” a timpului

Lăsând la o parte înţelesurile profane ale cuvântului „calendar”, ca fiind un sistem omenesc de măsurare a timpului: astronomic, matematic, meteorologic, politic, economic, etc., să ne oprim asupra calendarului lui Dumnezeu. Căci, noi vom mărturisi că înaintea acestor sisteme omeneşti, primul calendar este creat nemijlocit de Dumnezeu pentru om şi înainte de apariţia acestuia. Iar dacă primim această afirmaţie, trebuie să dăm acestui calendar cinstea cuvenită, să-l numim „sfânt” fără nici o primejdie de exagerare sau fanatism. „Sfânt” vine din ebraicul kadoş ce a dat grecescul aghios, şi înseamnă „deosebit”, „ales” „distins”. Sfânt este Dumnezeu şi tot ce se leagă de El şi chiar de lucrările Lui este sfânt şi sfinţit. Ca să fim ferm convinşi că acestea nu sunt simple afirmaţii pătimaşe „stiliste”, vom vedea că cele vorbite despre calendarul primelor zile ale Facerii au o însemnătate dogmatică fiind riguros legate de Paşti şi de iconomia mântuirii.

Întrebând pe credincioşi (şi cler deopotrivă), adică pe cei ce cred şi mărturisesc că cele din ziua I-a s-au întâmplat întocmai cum sunt relatate de către Moise, ce părere au despre durata zilei (lumină) şi nopţii din acea zi, ei răspund în marea lor majoritate: „Erau egale!” Bineînţeles că aşa şi erau, şi atunci iată un element calendaristic fundamental: în ziua I ne aflam în moment de echinocţiu.
Dar putem şti care era această zi? Iarăşi, întrebând credincioşii care este ziua a 7-a, ei de obicei se împart în două tabere care răspund: 1. duminică (majoritatea); 2. sâmbătă (minoritatea). Confuzia de mai sus vine din faptul că în calendarul civil săptămâna începe cu luni, plus faptul că ziua sfântă a creştinilor este duminica. Aşa şi este desigur, numai că în săptămâna Facerii ordinea a fost pusă în felul următor: ziua întâi duminica, iar cea de-a 7-a este sâmbăta. Aşa au stat lucrurile în tot Vechiul Testament la poporul ales, şi chiar şi la creştinii ce numeau duminica: „ziua întâi a săptămânii”.
Deci, răspunsul corect: ziua I: duminica, ziua VII: sâmbăta.

Revenind, iată un alt răspuns absolut sigur: Dumnezeu a făcut lumea într-o zi de duminică, în momentul astronomic echinocţiu. Creştinul adevărat trebuie să cunoască foarte bine acest lucru, să-l creadă şi să-l mărturisească cu tărie oricui. Nu este nicidecum un amănunt neesenţial mântuirii!

După o tradiţie mai puţin cunoscută, consemnată printre alţii de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paşti, data acestei duminici echinocţiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit şi astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică şi atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie.

Întrebând mai departe pe credincioşi: „Care echinocţiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toţi răspund fără şovăială: „De primăvară” Că aşa stau lucrurile o mărturiseşte ziua a III-a (Facere I, 12). De atunci şi până la sfârşitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanţă că primăvara este în emisfera nordică. Să reţinem, iarăşi, că perspectiva scripturistică şi patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioşilor şi am primit răspunsurile drepte, primim întărire pentru aceste intuiţii sănătoase şi în învăţătura Părinţilor (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica).

Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaştem desigur cele patru faze ale ei, şi am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăşi pe credincioşi: „În ce fază era oare luna în momentul apariţiei ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăşi în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se ştie şi că momentul iniţial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline şi luna nu putea face excepţie de la aceasta (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica).

Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocţiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare şi prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului şi căderea în păcat. Putem şti oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Sfânta Tradiţie ne spune că omul a fost făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul şase (12 amiază, meridian). Iarăşi, credincioşii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline şi egale: echinocţiu, lună plină şi amiază. Acum legătura cu Paştele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul şase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creştin.

Odată fixate clar aceste elemente calendaristice „fundamentale” (şi nicidecum „fundamentaliste” penticostale sau altceva de acest gen), să trecem mai departe în Vechiul Testament, în credinţa poporului ales. Vom vedea că, chiar şi din punctul de vedere al revelaţiei, credinţei şi cultului, calendarul joacă un rol esenţial.

Am văzut în secţiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuşi Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, şi de aici aceste învăţături au fost predate şi transmise aleşilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4).
Ajungând la urmaşii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieşirea. Odată ieşiţi din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci şi indicaţii cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paştele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secţiunea cosmologică privitoare la ziua a patra şi apariţia luminătorilor (Ieşirea XIX, 1).

Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuşi Dumnezeu (Ieşirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25; (Levitic XXXIII, 2-8) Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paştelui Legii. Vom reţine importanţa majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început (Numeri I, 18; X, 10; XXIX, 6) Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reţine elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.

Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în acelaşi timp la alte popoare, chiar dacă şi ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfinţenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele. În studiul nostru am lăsat dinadins la o parte expunerea celorlalte calendare cum ar fi fost cel roman, grecesc, aztec, persan, etc. Ele pot constitui un subiect de cercetare doar dintr-un punct de vedere cultural-ştiinţific, care nu este cel al prezentei lucrări. Desigur că admitem diferenţa dintre un calendar civil şi unul religios, diferenţă ce pleacă nu atât de la metoda de calculare, cât de la scopul alcătuirii. Dar nu vom primi ideea după care calendarul Vechiului Testament poate fi tratat în aceeaşi categorie cu celelalte calendare religioase contemporane lui. Cine ar putea susţine, de exemplu, caracterul revelat al calendarului maiaş? Calendarul religios este un fel de „schelet” al cultului religiei respective, de care este strâns legat. Oricine îşi poate da seama cu uşurinţă de faptul că aspectul cultic depinde drastic de acest calendar, până într-acolo încât se poate afirma că un cult liturgic fără calendar este un non-sens. Vom vedea mai departe consecinţele foarte importante ale acestui fapt când vom vorbi despre calendarul bisericesc creştin.

În acest moment al discuţiei, odată lămurit caracterul de sfinţenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.” Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înţelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înţeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, Sfinţii, Drepţii, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanţa dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creştinii ortodocşi. Cei care le defaimă, le desfiinţează, le deformează sau le dispreţuiesc sunt daţi anatemei şi îşi pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privinţa aceasta, şi a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spaţială) lucrurile sunt suficient şi limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) şi profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur şi simplu şira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puţin magice, din conştiinţa creştinilor moderni şi contemporani a dispărut aproape cu desăvârşire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecţii din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei şi calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opţională, interpretabilă, negociabilă şi supusă reformelor şi adaptărilor de felul, în funcţie de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment.

Ne propunem să atragem atenţia asupra unor aspecte de maximă importanţă, a căror neglijare prelungită va avea consecinţe catastrofale în viaţa Bisericii Ortodoxe. Din tot felul de pricini, Ortodoxia a părăsit studiul şi cercetarea acestor probleme de cosmologie, cronologie şi calendar, considerând, cumva cu dreptate, că Sfinţii, de la Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) până la Sfântul Atanasie de Paros (sec. XVIII) au spus şi lămurit tot ce era de trebuinţă, fără să mai fie nevoie de cercetări în plus. Aşa şi este desigur, numai că între timp în ogor au apărut „zizaniile” adică neghina învăţăturilor savanţilor eretici şi atei, şi se impune o nouă plivire a ogorului. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin noi cercetări astronomice pe baza metodologiei şi instrumentelor avansate, sau a teoriilor de ultimă oră, aşa cum vedem că propun unii modernişti.

Suntem cu totul pentru recuperarea duhului patristic tradiţional şi al studiilor legate de aceasta, şi încercăm şi noi, cu slabele noastre puteri şi cu destule balasturi umaniste să facem acest lucru. Avem şi în Sfânta Scriptură un avertisment înfricoşat al Domnului (Matei V, 13-15).

DESPRE CALENDARUL BISERICESC


Scurt istoric

Am văzut până acum importanţa covârşitoare ce o are calendarul în viaţa oamenilor. Această orânduire a timpului are mai multe planuri: religios (duhovnicesc, teologic), politic (social şi economic), ştiinţific (astronomic, matematic, geografic, meteorologic). Fiind o lucrare de obşte el este predat şi impus de către conducerile respective ale statului şi religiei dominante din cadrul acestuia. Deci putem vorbi de două calendare: cel religios şi cel politic (civil). În trecut însă, statul şi religia formau o unitate atât de strânsă, încât calendarul religios şi cel civil pur şi simplu se confundau. Diferenţa era minimală, cel civil adăugând sărbători ale conducătorilor, etc.

Nu vom face în cadrul acestei lucrări un istoric amplu al diferitelor calendare, ci ne vom concentra asupra calendarelor la care a contribuit şi Duhul Sfânt. Am văzut această conlucrare în Vechiul Testament, şi vom continua cu ceea ce ne interesează în modul cel mai înalt: calendarul bisericesc. Desigur că şi acest calendar cuprinde aspectele menţionate mai sus. Duhovniceşte, el este insuflat celor ce-l alcătuiesc – Sfinţilor Părinţi – de către Duhul Sfânt.

În ceea ce priveşte aspectul politic, aici lucrurile se complică, deoarece puterea temporală se implică intensiv, calendarul fiind un instrument de normare a societăţii, de omogenizare religioasă, culturală, economică, deosebit de important, ceea ce face ca statul – în orice formă de organizare şi conducere, să stabilească şi să impună calendarul respectiv cu hotărâri de lege. Primii creştini proveneau dintre iudei şi trăiau în cadrul Imperiului roman. Au urmat apoi convertiri ce depăşeau graniţele etnice iudaice şi cele politice ale Imperiului. Din punctul de vedere care ne interesează aici, cel al calendarului, desigur că iudeii, având religia lor proprie, cultul, sinagoga, păstrau şi calendarul lor religios. În această privinţă trebuie menţionat faptul că, în perioada Vechiului Testament, începând cu Proorocul Moise – cel ce a revelat calendarul liturgic evreiesc -, continuând cu judecătorii şi apoi cu regii, calendarul religios era acelaşi cu cel politic (civil). Preluând aceste învăţături, Biserica creştină a luat în calcul modalitate de calculare a paştelui legii, pentru care s-au elaborat mai multe metode şi tabele. (vezi Anexa 8) Vom vedea mai târziu ce importanţă prezintă pentru cei aflaţi în legea harului această determinare şi ce legătură au paştile legii cu cele creştine. Acelaşi lucru se poate spune în aceeaşi perioadă şi despre celelalte calendare, dintre care ne interesează aici calendarele grecilor şi mai ales al romanilor.

Calendarul iulian

Cel din urmă este important în special în momentul în care apare Imperiul şi reforma foarte importantă efectuată de către Iuliu Cezar şi astronomul Sosigene, în urma căreia a apărut aşa numitul „calendar iulian”. Acest calendar este, la rândul lui, un calendar unic politico-religios, şi era cel oficial în Imperiul roman, din Britania şi până Siria, fiind cel oficial şi totodată ecumenic. Trebuie totuşi menţionat că acest calendar regla şi unifica doar viaţa civilă (politică) şi economică a imperiului. Pe teritoriul întins al acestuia se găseau o mulţime de popoare cu credinţele lor respective, cultul şi calendarele lor. Deci din punct de vedere religios, calendarul iulian nu conta desigur decât pentru religia romană.

Calendarul bisericesc propriu-zis

Aşa cum am menţionat mai sus, marea majoritate a creştinilor primelor trei secole după Hristos vieţuia în cadrul imperiului roman. Cu timpul, începând din sec. al II-lea, numărul creştinilor proveniţi din „neamuri” a covârşit numărul creştinilor iudei, ce vor rămâne o minoritate în cadrul Bisericii. Cultul primelor veacuri a preluat desigur mult din cultul sinagogii, dar, treptat, s-au cristalizat forme tipice al Bisericii creştine ce s-au distins şi depărtat tot mai mult de cele iudaice. Pe lângă acest element, s-au mai preluat ici-acolo influenţe din spaţiul păgân. Desigur, nu trebuie să dăm acestora o importanţă prea mare, aşa cum fac analizele culturale umaniste, ci să nu uităm că în Biserica creştină nu numai dogmele, dar şi canoanele şi cultul au tot un caracter revelat, fiind lucrarea lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfinţilor Apostoli şi apoi a Sfinţilor Părinţi.

În ceea ce priveşte cultul, am arătat limpede că „scheletul” lui, dacă putem spune aşa, în sensul unui cadru, dar viu şi nu mort cum este acela, este calendarul liturgic ce ritmează şi normează timpul slujbelor dumnezeieşti: sfânta liturghie, laudele, praznicele, posturile. Datorită unor circumstanţe istorice şi politice obiective, primii creştini nu au putut avea un calendar liturgic închegat şi unitar ecumenic de tipul celui iulian. Ei s-au orientat ca datare după acesta, sau după calendarele greceşti, egiptene, siriene, macedonene, cu datele şi denumirile respective.

ELEMENTUL CENTRAL (PIVOTUL) CALENDARULUI
BISERICESC: SFINTELE PAŞTI

Pentru a înţelege problema esenţială, dar şi complicată a calendarului bisericesc, trebuie să începem prin a ne opri asupra a ceea ce constituie axa de referinţă a acestuia: Sfintele Paşti, evenimentul calendaristic cel mai înalt în iconomia mântuirii lumii. Înţelegerea duhovnicească ortodoxă a acestui moment este cea mai importantă, dar nu este cu putinţă dacă el nu este aşezat pe temeliile de nezdruncinat ale adevăratei aşezări spaţiale şi temporale, aşa cum a fost ea descoperită şi predată în Biserică. Lucrul acesta este pe deplin adeverit de modul în care, aşa cum vom vedea, au tratat Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi problemele respective.

Vom arăta pe scurt ce greu a fost ca să se ajungă la o unitate cultică şi dogmatică în privinţa stabilirii momentului Sfintelor Paşti, adică a pascaliei. Şi aceasta, reţineţi, în cadrul unei comunităţi ce avea cel puţin reprezentarea cosmologică şi cronologică dreaptă în esenţă. Dar, se ştie că nu este suficientă esenţa, ci trebuie mers şi în detalii şi manifestări, şi tocmai aici au avut loc în Biserica primelor trei veacuri creştine o serie întreagă de tulburări şi neînţelegeri, care în anumite momente au ajuns pe marginea anatemelor şi schismei.

Înainte de a intra în detaliile acestor controverse să reamintim elementele cosmologice şi cronologice de bază: Dumnezeu a creat lumea în şase zile de 24 de ore cu toate elementele lor: seara, noaptea, miazănoaptea, dimineaţa, ziua, miazăziua, după-amiaza, ceasurile. Anul avea patru anotimpuri şi începea cu primăvara, şi anume în momentul echinocţiului. Soarele, luna şi stelele (zodiile) au fost făcute în ziua a patra, când era deja echinocţiul de primăvară, şi se învârteau cu toatele în jurul pământului fix aflat în centrul universului. Vitezele de rotaţie ale cerurilor respective fiind diferite, s-au introdus nişte elemente de calcul, numite cicluri, epacte, temelii. Ciclurile mărturisesc şi ele despre o mişcare circulară şi regulată în jurul pământului.

Iconomia mântuirii noastre a fost, este şi rămâne Taina tainelor. Dar, să ne amintim că în teologia noastră, taină nu înseamnă şi secret, ci doar ceva mai presus de firea şi înţelegerea creaturilor, fie ei şi îngeri. Cu toate acestea, Dumnezeu a binevoit să descopere aceste taine creaturilor Sale, desigur atât cât este acestora cu putinţă a primi, iar iconomia mântuirii face parte din aceste descoperiri. Dumnezeu a făcut aceste descoperiri încă de la început, mai întâi protopărinţilor noştri Adam şi Eva, apoi bineplăcuţilor Săi, drepţii şi Proorocii Vechiului Testament, continuând cu însăşi cea mai presus de fire şi înţelegere întruparea Sa. De atunci înfricoşătoarele taine au fost iconomisite şi descoperite de către Însuşi Dumnezeu Fiul şi Cuvântul, acum Iisus din Nazaret. Cei care se făceau părtaşi acestor taine erau în primul rând cei mai apropiaţi: Maica Sa, şi Ucenicii.

Întrucât Dumnezeu este unul şi acelaşi şi în Vechiul şi în Noul Testament, era absolut necesar ca să descopere oamenilor legătura dintre cele două. Hristos spune: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, iar între aceste momente trebuie să existe o legătură şi coerenţă. Nu vom vorbi în studiul nostru de momentul Omega, Sfârşitul, Înfricoşata Judecată, ci ne concentrăm în continuare pe Alfa – Început şi legat de acesta pe evenimentele Răstigniri şi Învierii, adică Sfintele Paşti creştine. Legătura a fost făcută în planul văzut prin corelarea evenimentelor astrale şi cronologice legate, aşa cum am arătat în secţiunile anterioare, de prima săptămână a creaţiei.Deci, reluând (iarăşi şi iarăşi…): echinocţiu de primăvară zilele 1-6, luna plină zilele 4-6, crearea omului în ziua a 6-a (vineri) la ceasul 6 (12, amiaza). Căderea în păcatul originar are loc tot într-o vineri la ceasul 6.

Echinocţiul de primăvară

Importanţa echinocţiului este de acum evidentă. Odată cu implicaţiile ei duhovniceşti şi morale nu trebuie uitat faptul că el are şi un aspect cosmic, real, văzut (simţit).

Redăm în continuare mecanismul celest al producerii echinocţiului de primăvară. În mişcarea sa zilnică de rotaţie în jurul pământului, soarele răsare dintr-un punct R (răsărit) şi apune în punctul A (apus). În afară de această mişcare de rotaţie de 24 de ore, cerul solar are şi o mişcare ondulatorie de sus în jos ce se produce pe parcursul unui an solar. În timpul acestei mişcări, soarele traversează toate cele 12 zodii aflate în sectorul zodiacal, 6 în emisfera nordică, 6 în emisfera sudică.

Începutul anului solar este momentul echinocţiului de primăvară, ziua egală cu noaptea, iar locaţia este în dreptul ecuatorului – pământesc, dar şi ceresc, întrucât pământul nu are nici o înclinaţie! – şi în dreptul zodiei Berbec. Vom vedea că problema echinocţiului a fost deosebit de importantă şi dificilă, atât în vechime cât şi în perioada modernă şi contemporană. Diferitele concepţii şi calcule astronomice au cauzat rupturi calendaristice bisericeşti iremediabile.

În ce constă de fapt această problemă? Vom da o lămurire mai simplă, pentru a înlesni cititorilor noştri înţelegerea acestei probleme. Căci, trebuie să recunoaştem că, în materie de astronomie cunoştinţele zdrobitoarei majorităţi a oamenilor de azi sunt cu totul insuficiente şi nesigure.
Vom explica acum procesul fenomenului de precesie a echinocţiului. Dacă ar exista numai pământul şi soarele în jurul lui ca un satelit, situaţia ar fi foarte simplă. Calendarul ar fixa anul de la un echinocţiu de primăvară la celălalt, şi s-ar vedea că mişcarea este regulată şi egală. Numai că, există o complicaţie: existenţa şi a cerului înstelat (al 8-lea), cu zodiile respective, ce se învârteşte şi el în jurul pământului, dar numai cu o rotaţie circulară zilnică, fără să aibă o mişcare ondulatorie, şi astfel stelele şi zodiile îşi păstrează locul lor fix pe verticală. Dar întrucât acest cer are o viteză mai mare decât cerul solar, ziua şi anul sideral sunt mai scurte decât cele solare. Prin urmare nu se poate face abstracţie de cele două ceruri cu mişcările lor.
Diferenţa de viteză şi durată dintre anul solar şi cel sideral este de 1/300 zi adică de 4 m 48 s. Deci vom avea de scăzut această sumă din 6 h şi obţinem 5 h 55 m 12 s. În continuare vom adăuga această sumă în fiecare an, deoarece echinocţiul se va petrece cu această întârziere anuală. Să luăm o aplicaţie concretă.

Echinocţiul de primăvară 21 martie ora 6 dimineaţa, gradul întâi Berbec, situaţia, datorită mişcărilor respective va arăta în felul următor:

Anul 1 21 martie ora 6 00 00 (ore, min. sec.)
Anul 2 21 martie ora 11 55 12
Anul 3 21 martie ora 17 50 24
Anul 4 21 martie ora 23 45 36
Anul 5 20 martie ora 5 40 48, etc

Observăm acum mai limpede fenomenul precesiei echinocţiului: în al cincilea an el se produce deja cu o zi mai târziu. Exact acest lucru este corectat de către anul bisect în care se adaugă o zi, deci în anul 5 echinocţiul va cădea tot în 21 martie la ora 5 40m 48s.
Precesia continuă în acest fel timp de 300 de ani după care, cu tot adaosul anilor bisecţi, echinocţiul va cădea pe data de 20 martie, ş.a.m.d. În acest timp are loc şi o deplasare în cadrul zodiei Berbec înspre apus, deci în sens retrograd, în zodia Peştilor.

În ceea ce priveşte legătura echinocţiului trebuie făcută următoarea observaţie importantă, la care ne trimite şi tâlcuirea Canonului 7 Apostolic aflată în Pidalion. Vom reveni asupra ei. Iată şi aici un moment important: se întâlneşte uneori afirmaţia potrivit căreia: „Sfinţii Părinţi de la Niceea au fixat echinocţiul pe 21 martie”. Sensul în care este lansată această sintagmă (dar nu cea a lui Matei Vlastare!), este acela că în anul 325 s-a operat o reformare/schimbare a calendarului iulian de către Sfinţii Părinţi, prin modificarea şi fixarea datei echinocţiului! Şi prin urmare, de atunci încoace se pot opera, la nevoie fel de fel de ajustări prin moficarea datei, suprimându-se zilele necesare, exact aşa cum au făcut gregorienii în sec- al XVI-lea şi unii ortodocşi în sec. al XX-lea. Dar aici este vorba de o eroare: Sfinţii de la Niceea nu au modificat şi nu au fixat nimic legat de echinocţiul de primăvară: acesta pur şi simplu a căzut atunci la data de 21 martie, urmând abaterile despre care am arătat la precesia echinocţială!

Potrivit învăţăturii creştine ortodoxe, Dumnezeu este întâi Atotţiitor (Pantocrator), proniator permanent ce susţine existenţa şi mecanismele mişcărilor cereşti şi terestre fără nici un moment de întrerupere. Universul şi fiinţele create nu au nici un moment autonomie existenţială şi de mişcare, de energie. Ei toţi sunt purtaţi şi mişcaţi de către energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dacă universul este un „ceasornic” – de ce nu? se poate accepta până la un punct ca imagine – atunci el merge perfect deoarece Ceasornicarul, spre deosebire de cel uman, nu intervine din când în când pentru a-l regla, ci îl susţine şi menţine necontenit şi regulat. Acum, se ştie că acest calendar, cel iulian, a intrat în funcţie după anul 44 î.Hr., şi în el nu au operat datele de mai sus de la începutul lumii. În funcţie de acest calendar, în vremea Părinţilor de la Niceea echinocţiul cădea după cât se pare, la 21 martie şi tabelele pascale au ţinut cont de acest reper cronologic, şi de datarea echinocţială respectivă.

În legătură cu aceste diagrame, ca şi cu celelalte de acest fel, trebuie să amintim că perspectiva din care sunt alcătuite acestea este una de sus în jos, o perspectivă pur gândită, deoarece nimeni nu va putea să observe aceste traiectorii şi mişcări din acel punct de observaţie, nici-o platformă spaţială cât de avansată. Singurul care a avut o perspectivă spaţială întrucâtva de acest calibru a fost aşa cum am văzut Set, dar şi el a fost asistat de către Înger (Arhanghelul Gavriil), care îi descria ceea ce vedea, nelăsându-l pradă simţurilor şi minţii sale omeneşti neputincioase (Cronograf).
În alte diagrame, perspectiva este una laterală, la fel de imposibil de obţinut în realitate ca şi cea de dinainte.

MOMENTUL PRONIATOR AL STABILIRII PRĂZNUIRII SOBORNICEŞTI ŞI VEŞNICE BISERICEŞTI A SFINTELOR PAŞTI

Controverse pascale

La început, în primele trei secole creştine controversele s-au legat de modul diferit de prăznuire a Sfintelor Paşti, data acestora, postul, etc. Situaţia s-a agravat cu timpul şi Biserica a ajuns în pragul schismei şi excomunicării celor ce nu acceptau rânduiala prăznuirii Paştelor într-o zi de duminică după echinocţiul de primăvară, şi în special după paştele iudaic. Încercările de unificare a pascaliei, şi de aici a calendarului liturgic în esenţa lui – Paşti comun, şi tot ce se leagă de aceasta: post, Rusalii, Înălţare, etc. au dat greş, din mai multe cauze dintre care cele mai importante credem că au fost imposibilitatea obiectivă de a întrunire a unui Sinod Ecumenic, unica instanţă ce ar fi putut emite o hotărâre normativă şi obligatorie pentru întreaga Biserică, întrucât hotărârile şi canoanele Sinoadele locale sau unor Sfinţi Părinţi au nevoie de validarea lor în cadru ecumenic pentru a dobândi aplicare sobornicească şi ecumenică.În al doilea rând, hotărârea legată de un calendar de obşte, fie el şi bisericesc trebuie sancţionată cumva şi pusă în aplicare şi la nivelul autorităţii statale, care poate emite hotărâri obligatorii în acest sens fie de aprobare, fie de interzicere a respectivului calendar. Ori, se ştie bine ce calendar avea în vedere autoritatea acelor timpuri: cel iulian, care era atunci desigur păgân şi nu avea nici cea mai mică legătură cu criteriul pascal al celui bisericesc.

Sfântul Sinod I Ecumenic de la Niceea şi contribuţia Sfântului Constantin cel Mare

Momentul proniator de rezolvare a acestor conflicte a fost hotărât de Dumnezeu să vină după aproape 300 de ani, în vremea Sfântului Împărat cel întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare. Împrejurările exterioare (văzute) au fost legate de către unificarea şi omogenizarea situaţiei polico-administrative a imperiului roman, şi ajungerea în fruntea lui a unui Împărat păgân, ce mai întâi s-a arătat favorabil creştinilor, lucru la care au contribuit rugăciunile Sfintei maicii sale Elena, şi arătarea semnului Sfintei Cruci cu ajutorul căreia a biruit minunat în lupta cu rivalul său Maxenţiu. A urmat creşterea în credinţă şi apropierea de Hristos şi Biserică a însuşi Împăratului, convertirea sa deplină şi implicarea totală în viaţa Bisericii, mai întâi prin edictul de toleranţă de la Milan (311), şi apoi prin convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), în care s-au dezbătut două probleme grave şi importante: erezia lui Arie şi data Sfintelor Paşti.

Aşa cum am mai spus, insuflat de către Dumnezeu în lucrarea sa apostolică (misionară) Sfântul Împărat a sesizat profund importanţa ajungerii la o practică unitară a prăznuirii Sfintelor Paşti, ceea ce va constitui de acum înainte pivotul calendarului liturgic propriu-zis ce începe a se alcătui acum în sec. al IV-lea de către Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, în forma şi structura pe care o cunoaştem cu perioadele ce se vor numi Octoih, Triod şi Penticostar, cu ciclul praznicelor fixe (sinaxarul, Sfinţii) şi cele mobile derivate din momentul prăznuirii Sfintelor Paşti.

Acest moment prezintă o importanţă covârşitoare pentru problema de care ne ocupăm. Aici, atât în privinţa Sfântului Constantin cel Mare, cât şi al Sfinţilor Părinţi de la Niceea, socotim şi credem că cel care a insuflat rezolvarea pascaliei odată pentru totdeauna şi pentru toţi, a fost însuşi Duhul Sfânt. Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, vedem cât de grav ar fi păcatul încălcării acestei hotărâri, adică a nu respecta cele 4 hotărâri de care vom vorbi mai departe, precum şi a sparge unitatea prin folosirea unor diferite pascalii şi calendare liturgice. Oare astăzi s-ar putea accepta o nouă diversitate calendaristică, diferite pascalii, etc. în cadrul acestei Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească, Ortodoxă şi Ecumenică Biserică? Şi ce motive puternice şi întemeiate ar putea determina această diversitate? Ni se pare că răspunsul la aceste întrebări pare a fi: nici unul, nu diversităţii calendaristice, un singur Paşte pentru toţi ortodocşii!

Cele 4 hotărâri pascale

Aceste hotărâri au fost luate la Niceea, dar ele nu trebuie în nici un caz ca fiind o premieră nemaiîntâlnită, ca o inovaţie a Sfinţilor Părinţi de atunci. Rădăcinile acestor hotărâri se regăsesc în tradiţia şi practica Apostolică din primele veacuri creştine. Ca şi în cazul dogmelor – aici de-o-fiinţimea Sfintei Treimi, egalitatea Fiului cu Tatăl, şi naşterea Acestuia din vecie – care nici ele nu constituie câtuşi de puţin o noutate revelată în sec. al IV-lea, ci doar o formulare închegată a ceea ce s-a crezut tot timpul în Biserică de la bun început, aşa şi temeiurile pascale sunt vechi şi tradiţionale. Aceste hotărâri insuflate de Duhul Sfânt, au fost socotite uneori de către unii ca fiind relative şi supuse retuşărilor. Dar, pentru dreptslăvitorii creştini ele au o tărie de nezdruncinat, şi nu există temeiuri de a le modifica în esenţa lor.

Conform acestor hotărâri, Paştele se vor serba:

1. Într-o zi de duminică;
2. După echinocţiul de primăvară (desigur din emisfera nordică!);
3. În perioada de lună plină pascală;
4. După paştele evreiesc

APLICAŢII CANONICE ALE ACESTOR HOTĂRÂRI

Odată stabilite criteriile şi hotărârile pascale cu valabilitate veşnică şi universală, a urmat rândul palierului canonic al legislaţiei bisericeşti să traseze liniile unei discipline liturgice şi tipiconale ce nu putea fi încălcată fără primejdia unor sancţiuni severe, menite să păstreze această unitate cultică şi dogmatică dobândită cu atâta osteneală şi jertfe. Următoarele canoane tratează problema pascală:

Canoane legate de prăznuirea Sfintelor Paşti:
- Canon 7 Apostolic;
- Canon 66 VI Ec.;
- Canon 89 VI. Ec.;
- Canon 1 Sfântul Dionisie al Alexandriei;
- Canon 81, 77 Cartagina;
- Canon 14 Laodiceea

Pagina 18 din 20« Prima...101617181920