Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 19 din 20« Prima...101617181920

de admin

[2/7] 7 articole lămuritoare despre cronologie și calendar

11:32 pm, octombrie 21, 2010 în Despre calendar de admin

CALENDARUL DUMNEZEIESC ÎN VECHIUL TESTAMENT

(Pr. Dan Bădulescu)

Cercetarea noastră în domeniul calendarului se limitează la domeniul bisericesc: Scriptura şi Părinţii. În Vechiul Testament, despre calendar avem învăţătura cuprinsă mai întâi în Cartea Facerii, apoi în legiuirile insuflate de Dumnezeu lui Moise, adică poporului ales. Pentru apariţia calendarului, adică a măsurătorii timpului, să reţinem că ea aparţine mai întâi lui Dumnezeu Însuşi, şi mai târziu omului:

„Şi se alese Sith blând, bun şi înţelept şi drept lui Dumnezeu. Acesta înţelepciunea sa a pus nume celor şapte planete ale cerului şi-a priceput şi cum se întoarce cerul…”

„Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut, patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela…”

De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor.” (Cronograf).

În ziua întâi a Facerii avem deja elementele calendaristice de bază: zi, noapte, seară dimineaţă. Dar nu numai acestea, ci în textul original al Septuagintei tradus strălucit în neîntrecuta Biblie de la 1688 se spune clar: „şi osebi Dumnezeu între mijlocul  luminii şi între mijlocul întunericului”

Calendarul insuflat de Dumnezeu: o „icoană” a timpului

Lăsând la o parte înţelesurile profane ale cuvântului „calendar”, ca fiind un sistem omenesc de măsurare a timpului: astronomic, matematic, meteorologic, politic, economic, etc., să ne oprim asupra calendarului lui Dumnezeu. Căci, noi vom mărturisi că înaintea acestor sisteme omeneşti, primul calendar este creat nemijlocit de Dumnezeu pentru om şi înainte de apariţia acestuia. Iar dacă primim această afirmaţie, trebuie să dăm acestui calendar cinstea cuvenită, să-l numim „sfânt” fără nici o primejdie de exagerare sau fanatism. „Sfânt” vine din ebraicul kadoş ce a dat grecescul aghios, şi înseamnă „deosebit”, „ales” „distins”. Sfânt este Dumnezeu şi tot ce se leagă de El şi chiar de lucrările Lui este sfânt şi sfinţit. Ca să fim ferm convinşi că acestea nu sunt simple afirmaţii pătimaşe „stiliste”, vom vedea că cele vorbite despre calendarul primelor zile ale Facerii au o însemnătate dogmatică fiind riguros legate de Paşti şi de iconomia mântuirii.

Întrebând pe credincioşi (şi cler deopotrivă), adică pe cei ce cred şi mărturisesc că cele din ziua I-a s-au întâmplat întocmai cum sunt relatate de către Moise, ce părere au despre durata zilei (lumină) şi nopţii din acea zi, ei răspund în marea lor majoritate: „Erau egale!” Bineînţeles că aşa şi erau, şi atunci iată un element calendaristic fundamental: în ziua I ne aflam în moment de echinocţiu.

Dar putem şti care era această zi? Iarăşi, întrebând credincioşii care este ziua a 7-a, ei de obicei se împart în două tabere care răspund: 1. duminică (majoritatea); 2. sâmbătă (minoritatea). Confuzia de mai sus vine din faptul că în calendarul civil săptămâna începe cu luni, plus faptul că ziua sfântă a creştinilor este duminica. Aşa şi este desigur, numai că în săptămâna Facerii ordinea a fost pusă în felul următor: ziua întâi duminica, iar cea de-a 7-a este sâmbăta. Aşa au stat lucrurile în tot Vechiul Testament la poporul ales, şi chiar şi la creştinii ce numeau duminica: „ziua întâi a săptămânii”. Deci, răspunsul corect: ziua I: duminica, ziua VII: sâmbăta.

Revenind, iată un alt răspuns absolut sigur: Dumnezeu a făcut lumea într-o zi de duminică, în momentul astronomic echinocţiu. Creştinul adevărat trebuie să cunoască foarte bine acest lucru, să-l creadă şi să-l mărturisească cu tărie oricui. Nu este nicidecum un amănunt neesenţial mântuirii!

După o tradiţie mai puţin cunoscută, consemnată printre alţii de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paşti, data acestei duminici echinocţiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit şi astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică şi atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie: „Iar răsărind lumina întru întunericul adâncului, a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost ziua aceea întâia, pe care noi acum o numim duminică şi luna întâi, care după aceea s-a numit martie şi numărul lunii aceleia întâi.” (Hronograful)

Întrebând mai departe pe credincioşi: „Care echinocţiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toţi răspund fără şovăială: „De primăvară” Că aşa stau lucrurile o mărturiseşte ziua a III-a a Facerii.

De atunci şi până la sfârşitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanţă că primăvara este în emisfera nordică. Să reţinem, iarăşi, că perspectiva scripturistică şi patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioşilor şi am primit răspunsurile drepte, să întărim aceste intuiţii sănătoase şi cu învăţătura Părinţilor:

„Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, primăvara, căci în el a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este egală cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Ea constă prin răsărirea soarelui din jumătatea locului de unde răsare soarele.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaştem desigur cele patru faze ale ei, şi am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăşi pe credincioşi: „În ce fază era oare luna în momentul apariţiei ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăşi în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se ştie şi că momentul iniţial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline şi luna nu putea face excepţie de la aceasta:

„Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de Creator lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zideci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece ale Soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge complet neluminată, şi iarăşi unindu-se cu soarele renaşte şi se reînnoieşte, aducându-i se aminte de învierea noastră. Aşa dar în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile…” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

În continuare, redăm un pasaj astronomico-calendaristic patristic foarte important şi chiar dogmatic, ce din păcate este foarte puţin cunoscut majorităţii credincioşilor şi chiar clericilor:

„Din care cauză se fac Paştele după echinocţiu?”

Dar desigur e bine a privi şi cauza, de ce ni s-a ordonat a serba Paştele după echinocţiul de primăvară; deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, apoi dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pre alta; căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului; căci soarele întrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin Cumpănă, nici cât de puţin precipitându-se înaintea soarelui, precum îndătinează să alerge cel puţin în timpul de acuma, pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţie cu stricteţe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, dacă şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminilor.

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca şi cum ar fi fost aşteptând finitul creării universului, iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna mai că asemenea cu soarele în abundanţa splendorii; căci nu era cu cale, nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca (să se facă înainte de acel timp) luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pre acela ce avea să împărăţească asupra creaţiunii; de altminteri având încă a se crea şi timpul trebuiau nesmintit ziua şi noaptea ce erau acuma prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată peste măsura şi nepotrivirea; apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios, ca la începutul echinocţial al timpului, în care omul a primit întâia formare, să se facă şi economia reformării lui, şi deoarece (de atunci înainte) lumina pietăţii avea să crească şi întunericul impietăţii să scadă, se serbează Paştele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocţiu, când lumina zilei se adaugă, iar întunericul nopţii se micşorează.” (Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti)

Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocţiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare şi prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului şi căderea în păcat. Putem şti oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Iată ce ne spune Sfânta Tradiţie:

„În ziua a şasea – care după noi este vineri – a zidit fiarele, dobitoacele şi jivinele pământului, după felurile lor, iar pe urmă de toate făpturile, a zidit pe Adam şi pe Eva, şi i-a dus pe ei în Raiul desfătării.” (Hronograful)

Se poate cumva şti şi mai precis momentul creării omului, şi ora? Iată că da: „Şi atunci când făcuse Dumnezeu pre Adam era a şasea zi în şase ceasuri de ziuă.” (Cronograful)

Iată, deci, că omul a fost făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul şase (12 amiază, meridian). Iarăşi, credincioşii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline şi egale: echinocţiu, lună plină şi amiază. Acum legătura cu Paştele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul şase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creştin.

Odată fixate clar aceste elemente calendaristice „fundamentale” (şi nicidecum „fundamentaliste” penticostale sau altceva de acest gen), să trecem mai departe în Vechiul Testament, în credinţa poporului ales. Vom vedea că, chiar şi din punctul de vedere al revelaţiei, credinţei şi cultului, calendarul joacă un rol esenţial. Am văzut în secţiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuşi Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, şi de aici aceste învăţături au fost predate şi transmise aleşilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4).

Ajungând la urmaşii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieşirea. Odată ieşiţi din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci şi indicaţii cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paştele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secţiunea cosmologică privitoare la ziua a patra şi apariţia luminătorilor (Ieşirea XIX, 1).

Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuşi Dumnezeu:

Ieşirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25; Levitic XXXIII, 2-8.

Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paştelui Legii. Vom reţine importanţa majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început: Numeri I, 18; X, 10; XXIX, 6. Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reţine elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.

Din cronologia evreilor

(prelucrare după prof. C. Popovici)

Cea dintâi ştire mai sigură despre cronologia evreilor o găsim în legislaţia lui Moise. În aceasta ori se întăresc, ori se prescriu ca părţi de ale timpului: ziua, săptămâna, luna, săptămâna săptămânilor, anul, săptămâna anilor şi săptămâna săptămânilor anilor.

Ziua şi părţile ei, în special orele

Ziua se număra dintr-o seară în alta. Afară de timpurile principale ale zilei: dimineaţa, timpul de amiazăzi, seara şi miezul nopţii erau cunoscute şi alte părţi precum ale zilei, aşa şi ale nopţii. De „ore” se face amintire abia la Daniil (III, 6, 15: IV, 16; V. 5).

Săptămâna

Evreii nu dădeau numiri speciale zilelor săptămânale specifice, ci le însemnau cu numerale, întrebuinţând mai adeseori pe cele cardinale; numai ziua a şaptea, care era zi  de repaus şi cea mai de frunte ca una ce s-a binecuvântat de Dumnezeu, căpătă numele special de „şabat” (sâmbătă), expresie ce se deduce dela o rădăcină ce înseamnă „a termina lucrul, a serba”. Numele „sâmbătă” se dă însă şi întregii săptămâni şi deci se numeau zilele săptămânale: una, adică întâia, două, adică a doua, trei, adică a treia ş.a.m.d. a sâmbetei. Dela iudei au deprins şi grecii creştini a numi aşa zilele săptămânale, dar de regulă nu cu cardinale, ci cu ordinale, pe când la romani ele căpătară sub influenţa astrologiei vechi numiri luate dela planete… dela care apoi numirile aceste trecură la toate popoarele romanice şi între acestea şi la români.

Lunile

Împărţirea anului în 12 luni este la evrei foarte veche. Din istoria potopului se vede că ele ca şi zilele săptămânale nu aveau numiri speciale, ci se însemnau cu numele general de lună (chodeş, ierach), determinându-se prin numerale şi zicându-se: luna 1-a, a 2-a ş.a.m.d. Aşa se numesc lunile pretutindeni în pentateuh; numai o singură lună, adică aceea în care israilitenii au ieşit din Egipt şi pe care Moisi hotărăşte ca să fie luna lor cea dintâi, avea o numire specială, numindu-se „chodeş haabib” (luna spicelor), pentru că într-însa se cocea cea mai timpurie specie a grânelor, orzul. Fiindcă după cum ni se spune de o mulţime de călători ce au cercetat Palestina, orzul se coace în aceasta ţară cam la două săptămâni după echinocţiul de primăvară, de aici rezultă după hotărârea lui Moisi luna spicelor ar fi început cam cu acest punct al anului, dacă ea s-ar fi măsurat după cursul soarelui.

Paştele legii, sărbătoarea azimelor

În ziua a 14-a a acestei luni între cele două seri se înjunghia după porunca Legii la început un miel sau un ied, mai târziu numai un miel, şi se mânca în acea noapte întreg cu azimă şi cu ierburi amare, prăznuindu-se astfel Paştele. Iar cu sărbătoarea aceasta stă în strânsă legătură şi o altă sărbătoare, sărbătoarea azimelor, care dura timp de 7 zile, dela ziua a 15-a până la a 21-a a lunii spicelor. Mai târziu ambele sărbători se considerau ca o sărbătoare şi se numeau cu un nume, cu cel de „Paşti”. Dar nu toate cele 7 zile erau sărbători proprii, în care lucrul ar fi fost cu totul oprit, ci numai 1-a (adică a 15-a a lunii spicelor) şi a 7-a (adică a 21-a a lunii numite), care se ţineau ca un sabat. În ziua a 2-a a azimelor (adică în a 16-a a lunii amintite) se aducea preotului un snop de orz ca prinos de seceriş, spre a fi închinat Domnului ca dar legănat (Levitic XXIII. 5-12). Cu timpul şi alte luni căpătară denumiri proprii, şi anume, întâlnim în Cartea a 3-a a Împăraţilor încă trei denumiri de acestea: Luna luciului – ziv -, care este a doua în an, luna inundărilor – ethanim -, a şaptea, şi luna fructelor bul -, a opta în an (3 Împăraţi/Regi VI, 1, 36-37; VIII, 2)… Numele general de „chodeş” care se da lunilor, demonstra că şi în timpurile cele mai vechi ele se măsurau la numitul popor după cursul lunii. Căci „chodeş” deducându-se dela o rădăcină cu noţiunea de „a fi nou” are un înţeles dublu, mai întâi analog cu termenul grecesc „νουμηνία” înţelesul de „zi în care cade o lună nouă”, şi apoi şi însemnarea de „lună” ca sinonim al cuvântului evreiesc „jerach” şi ca una din cele 12 părţi ale anului…

Săptămâna săptămânilor

Săptămâna săptămânilor era un răstimp de şapte săptămâni sau de 49 de zile, numărându-se dela a 16-a a lunii prime, în care, precum s-a zis, se aducea un snop de orz nou ca primită a secerişului. Ea se sfârşea în ziua a 50-a cu sărbătoarea săptămânilor sau a cincizecimii, în care pe lângă alte sacrificii se aduceau şi două pâini de grâu nou ca jertfă de mâncare şi ca prinos lui Iehova spre a-i mulţumi pentru cele adunate în cele şapte săptămâni dela începutul secerişului.

Anul

Anul evreilor nu era un an lunar curat. Căci dacă ar fi numărat el totdeauna 12 luni lunare, ar fi trebuit atunci luna primă să se mute cu trecerea timpului prin toate anotimpurile şi numele de luna spicelor nu s-ar mai fi potrivit pentru ea…

Săptămâna anilor şi săptămâna săptămânilor anilor

Săptămâna anilor era un răstimp de şapte ani, dintre care al şaptelea era hotărât pentru repaosul pământului. În acest an, numit sabatic, Moisi opreşte a semăna şi lucra ţarinele şi a exploata viile şi măslinii. Iar săptămâna săptămânilor de ani, sau săptămâna de şapte ani sabatici cuprindea 49 de ani şi se încheia cu al 50-lea, care era destinat şi el pentru repauzarea pământului, dar pe lângă asta se mai distingea şi prin aceea că într-însul fiecare proprietate imobilă vândută sau amanetată se întorcea afară de unele cazuri excepţionale fără de nici o recompensă iarăşi la proprietarul său originar şi că persoanele de origine evreiască care în orice mod ar fi căzut în robie îşi redobândeau libertatea. Anul acesta se numea „an jubileu” (Ieşirea XXIII, 11; XXV -). Totuşi instituţiunile anilor sabatici şi jubilei nu par să se fi respectat cu stricteţe în timpul regilor ci de abia în perioada templului al doilea, când orânduirile  legislaţiunii mozaice intrară iarăşi în aplicare mai riguroasă (I Macabei VI, 49, 53; I Macabei VI, 49, 53). Nici nu s-a dezvoltat din numitele instituţiuni la evrei o numărătoare specială a timpului după perioade jubilee de câte 50 de ani şi după ani singulari ai unor astfel de perioade. Moisi numără după generaţii; mai târziu se număra după anii regilor, precum vedem aceasta atât de des în cărţile împăraţilor şi în „Paralipomena”.

Erele vechilor evrei

Ca eră curentă se întrebuinţa cea dela ieşirea din Egipt (Ieşirea XIX, 1) şi poate şi cea dela edificarea templului lui Solomon (III Împăraţi IX, 10)…

Introducerea anului civil

În perioada acesta se introduce deosebirea între anul bisericesc şi cel civil. Cel dintâi se începea cu luna lui nisan, iar al doilea şase luni mai în urmă cu luna lui tişri. Ziua 1 a lui tişri a ajuns la iudeii cei întorşi din captivitatea babilonică, precum se pare, din acea cauză la o importanţă deosebită, pentrucă pe ruinele templului celui vechi s-a adus în acea zi pentru întâia oară iarăşi o jertfă de ardere după rânduiala cea veche şi s-a citit Legea poporului adunat. Aşa s-a făcut ziua aceasta epoca anului civil şi iudeii căpătară acum un început comun al anului cu celelalte popoare ale Siriei.

Ciclul solar de 28 de ani la iudei

În timpul lui Moisi luna spicelor nu putea să aibă începutul înainte de zilele prime ale lui aprilie iulian în care cădea atunci echinocţiul de primăvară… Aşa se întâmplă că paştele iudeilor cad adeseori în martie şi câte odată destul de timpuriu, cu atât mai mult 1 nisan. De exemplu în anii 1877 şi 1896 paştele lor au picat în 17 martie şi 1 nisan în 3 martie. Luna nisan se poate pune aşadar în paralelă şi cu luna martie, precum vedem făcând pe Vlastare. Dar ea nu coincide deplin nici cu martie nici cu aprilie.

Paştele Legii

(Matei Vlastare Despre Sfintele Paşti)

Deci Moise acel foarte renumit a legiuit ca Paştele Legii să se prăznuiască în a 14-a a lunii lunare prime. Luna primă este însă aceea ce la egipteni se numeşte famenot, iar la elini distru, iar la evrei nisan, iar la romani martie, în care soa rele trecând prin partea opusă a universului începe să intre în prima douăsprezecime (δωδεκατημόριον, signum) a cercului zodiacal, pe care celora ce se ocupă cu aceste lucruri le place a o numi şi echinocţială, şi începutul lunilor, şi capul cercului şi deschiderea cursului planetelor, pe când însă pe cea înainte de ea – ultima lunilor, şi douăsprezecime cea din urmă şi încheierea revoluţiei planetelor. Iar precum că martie este luna cea dintâi, asta credem pentru cele ce le-a zis Moise, că Dumnezeu a poruncit ca în acea secţiune a timpului să înverzească arborii şi florile şi ierburile. Şi vedem în faptă împlinindu-se porunca lui Dumnezeu nu în alta, ci în această lege a naturii…

Cum se află Paştile Legii?

Să trecem însă acuma şi la aflarea Paştilor legii. Multiplică ciclul lunii ce curge în timpul acesta cu 11, adaugă zilelor acestora 6 zile, care se compun din numita una sexagesimă cu o jumătate şi o a treia parte a ei, de care particule s-a arătat că ciclul lunar al lunii le are pe deasupra celor 29 şi  ¼ de zile, iar de la ciclul al 17-lea până la al 19-lea vei adăuga 7 zile, căci o câtime mai mare se adună de dânsele în acestea (cicluri), şi împreunându-le pe foaie leapădă treizecimile şi păstrează numai cele ce au rămas mai puţine de 30, şi adaugă acestora zilele lui martie, până ce vei ajunge la numărul 50, iar dacă nu vor fi de ajuns toate zilele lui martie, adaugă şi din aprilie, şi în acea dată a lunii, care a împlinit numărul 50, să ştii că sunt Paştile legii.

Iar dacă îţi place şi altminteri, adaugă temeliei lunii celei aflate la 1 ianuarie 3 epacte, atunci însă când luna ajunge în ciclul al 17-lea şi se suie până la al 19-lea adaugă temeliei 4 epacte, şi dacă numărul a devenit mai mare decât 30, scade treizecimile şi adaugă restantelor zilele dela 1 martie până ce se va fi împlinit numărul 50, iar dacă toate ale lui martie n-ar împlini (numărul) 50, celelalte le adaugă din aprilie şi află că în acea dată a lunii, care a împlinit (numărul) 50 se săvârşesc Paştile Legii.

Iar dacă vrei, merge şi astfel: ia temelia lunii cea aflată la 1 ianuarie, ei îi adaugă din zilele lui martie până ce vor fi 47 de zile, sau dacă n-ar ajunge acelea singure, atunci adaugă şi din cele ale lui aprilie, numai că atunci când luna parcurge ciclul al XVII-lea până la al XIX-lea să numeri 48 de zile, şi cunoaşte că în acel timp se săvârşesc Paştile, iar dacă temelia lunii are mai multe zile decât 26, atunci nu lua toate zilele lui martie, ci numai una (dintr-însele) şi împlineşte din aprilie cele 47 de zile. Trebuie însă să ştii şi aceasta că luna plină cea proprie de lângă Paştile legii se află în numărul 45, căci astfel se împlineşte o lună lunară şi jumătate. Tot astfel şi în celelalte metode ce s-au amintit, care adună numărul 50, nu în acesta, ci în numărul 48 începe să scadă luna: dar anomalia acesteia a adăugat, precum s-a zis, şi celelalte două zile, şi (de aceea) se adună aici numărul 47, iar acolo numărul 50.

Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în acelaşi timp la alte popoare, chiar dacă şi ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfinţenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele. În studiul nostru am lăsat dinadins la o parte expunerea celorlalte calendare cum ar fi fost cel roman, grecesc, aztec, persan, etc. Ele pot constitui un subiect de cercetare doar dintr-un punct de vedere cultural-ştiinţific, care nu este cel al prezentei lucrări. Desigur că admitem diferenţa dintre un calendar civil şi unul religios, diferenţă ce pleacă nu atât de la metoda de calculare, cât de la scopul alcătuirii. Dar nu vom primi ideea după care calendarul Vechiului Testament poate fi tratat în aceeaşi categorie cu celelalte calendare religioase contemporane lui. Cine ar putea susţine, de exemplu, caracterul revelat al calendarului maiaş? Calendarul religios este un fel de „schelet” al cultului religiei respective, de care este strâns legat. Oricine îşi poate da seama cu uşurinţă de faptul că aspectul cultic depinde drastic de acest calendar, până într-acolo încât se poate afirma că un cult liturgic fără calendar este un non-sens. Vom vedea mai departe consecinţele foarte importante ale acestui fapt când vom vorbi despre calendarul bisericesc creştin.

În acest moment al discuţiei, odată lămurit caracterul de sfinţenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.” Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înţelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înţeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, Sfinţii, Drepţii, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanţa dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creştinii ortodocşi. Cei care le defaimă, le desfiinţează, le deformează sau le dispreţuiesc sunt daţi anatemei şi îşi pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privinţa aceasta, şi a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spaţială) lucrurile sunt suficient şi limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) şi profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur şi simplu şira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puţin magice, din conştiinţa creştinilor moderni şi contemporani a dispărut aproape cu desăvârşire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecţii din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei şi calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opţională, interpretabilă, negociabilă şi supusă reformelor şi adaptărilor de felul, în funcţie de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment.

Pentru a da răspuns acestora atât în privinţa „dogmelor” cât şi a problemei icoanei timpului vom da cuvântul Sfântului Vasile cel Mare:

„Între dogmele cele ce se păzesc în Biserică, şi dintre propovăduiri, pe unele adică le avem din învăţătura cea în scris, iar pe altele din predanisirea Apostolilor date nouă în taină le-am primit, care amândouă acestea pe aceeaşi tărie o au către buna cinstire de Dumnezeu. Şi nimeni va zice împotriva acestora, oricare, măcar cât de puţin de s-ar fi iscusit la legiuirile cei bisericeşti. Iar cuvântul nu toţi îl ştim, că nu numai, ca unii ce am împreună înviat cu Hristos, şi suntem datori a căuta cele de sus, în ziua cea de Înviere de darul cel dat nouă, prin starea cea de la rugăciune ne aducem aminte, ci că şi se vede că este Icoană a veacului celui ce se aşteaptă. Pentru aceea şi început fiind al zilelor, nu întâia de Moise, ci una s-a numit. «Că, s-a făcut, zice, seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una» [Facere 1, 5]. Ca una ce se mai întoarce de multe ori. Deci aceasta este şi una şi a opta, pe acea cu adevărat una, şi adevărată a opta, de care şi Psalmo-cântătorul, în oarecare suprascrieri de Psalmi a făcut aducere aminte, prin sine o arată, pe starea cea după timpul acesta, pe ziua cea neîncetată, şi neînserată, pe cea nemoştenită, pe veacul cel nesfârşit, şi neîmbătrânit… Încă şi toată cincizecimea este semn de aducere aminte a Învierii, ce se aşteaptă în veacul (viitor). Că acea una, şi întâia, de şapte ori înşeptindu-se, împlineşte săptămânile cele şapte ale Sfintei Cincizecimi. Că începând din cea întâia, întru aceasta sfârşeşte, prin cele asemenea ce-s în mijloc dezvelindu-se de cincizeci de ori. Pentru aceea şi se potriveşte veacului cu asemănarea, precum în circulara mişcare de la aceleaşi semne începând ea, şi la aceleaşi încheind.” (Canonul 92)

Tâlcuire

…marele Vasile dovedeşte în Canonul acesta că… încă şi multe altele se află în Biserică, care scrise cu adevărat în Sfânta Scriptură nu sunt, se păzesc însă neschimbat, precum şi cele scrise. Căci cele ce se păzesc în Biserică deobşte, şi peste tot în două se împart, în dogme, şi în propovăduiri. Şi propovăduirile sunt scrise în Scriptura cea veche, şi mai ales în cea nouă. Pentru aceea şi se publică acestea la toţi. Iar dogmele, sunt predanisite din nescrisa predanisire cea tainică prin cuvântul Apostolilor. Pentru aceea şi rămân acestea la mulţi tăcute şi tainice. Amândouă însă acestea, pe aceeaşi putere o au la Credinţă fiindcă, de ne vom apuca a părăsi obişnuirile cele nescrise ale Bisericii, ca pe nişte fără tărie, foarte vom vătăma credinţa cea propovăduită nouă prin Evanghelie, şi o vom face numai un nume gol…” (Pidalionul de la Neamţ)

„Aşadar, Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viaţa ce va să fie, a numit «una» icoana veacului, pârga zilelor, pe cea de o vârstă cu lumina, sfânta duminică, cea cinstită cu Învierea Domnului.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron )

Din cronologia grecilor şi a romanilor

Ciclul de nouăsprezece ani sau eneachedecaetrida inventată de Meton

Autorul ciclului acestuia a fost atenianul Meton, care a trăit în timpul lui Pericle (460 – 429 î.Hr.). El a descoperit că 235 de luni lunare sunt egale cu o mică diferenţă cu 19 ani solari. Drept aceea el a construit ciclul său în următorul mod: Anul solar îl numără cu 3655/19 de zile, adică în asemănare cu anul octaetiridei (ciclu de 8 ani ), care avea 365¼ de zile, cu 1/76 de zi sau 18′ 5616/19″ prea mult.

Îndreptarea eneachedecaetiridei prin Calip

Eneachedecaetirida sau „anul cel mare” al lui Meton nu a rămas fără de îndreptare repetată. Cel dintâi îndreptător al ei a fost astronomul Calip (Calippus), născut în Cizic  (Cyzicus), dar cu domiciliu în Atena, care a trăit în secolul al IV. î.Hr. şi sta în corespondenţă literară cu faimosul filosof Aristotel. El a descoperit că anul solar al lui Meton este cu 1/76 de zi prea lung. Deci a compus o perioadă de 76 de ani – έκκαιεβδομηκονταετηρίς -  care se deosebea de ciclul metonic împătrit prin aceea că era cu 1 zi mai scurtă decât acesta. Luându-se anul solar în lungime de 365¼ de zile se obţinu pentru 76 de ani 27759 de zile, pe când anul solar metonic în lungime de 3655/19 de zile multiplicat cu 76 dă un număr de 27760 de zile. Prin aceasta Calip a adus eneachedecaetirida nu numai în consonanţă mai bună cu soarele, ci şi cu luna. Căci dacă se împart cele 27759 de zile ale perioadei calipice prin 235 × 4 sau 940 de lunaţiuni, rezultă din această diviziune pentru luna sinodică o lungime de 29 de zile 12 ore 44’25½”.

Îndreptarea eneachedecaetiridei prin Iparh

Cam 200 de ani după Calip se îndreptă din nou eneachedecaetirida lui Meton de marele astronom Iparh (Hipparchus). Prin observaţii astronomice acesta ajunse la cunoştinţa că anul tropic al lui Calip este prea lung şi anume după cum descoperise, cu 1/300 de zi… el a descoperit că dacă perioada calipică de 76 de ani se ia de 4 ori şi se scade dela acest produs 1 zi se obţine o perioadă care conţine în 304 ani şi în 3760 de lunaţiuni 111 035 de zile şi consonează mai precis decât cel calipic atât cu mişcările soarelui, cât şi cu cele ale lunii… Aşa a alcătuit marele astronom al antichităţii perioada sa de 304 ani, numită de Censorin „annus Hipparchi” adăugându-i  după exemplul antecesorilor săi şi un calendar pe 19 ani…

Cu trecerea la creştinism grecii primiră anul iulian şi împreună cu acesta şi calendarul iulian.

Din cronologia romanilor

De deosebită importanţă pentru noi este cronologia romanilor. Căci din ea a pornit calendarul iulian, ţinut de Biserica Ortodoxă…

Părţile zilei

Romanii începeau ziua lor civilă dela miezul nopţii. Noaptea o împărţeau în patru străji (vigiliae) egale, aşa că începutul străjii a treia coincidea cu miezul nopţii. Tot aşa împărţeau în patru părţi şi ziua cea naturală după mărturia lui Censorin. Către sfârşitul secolului al V-lea ab urbe condita, romanii au învăţat dela greci să împartă ziua şi noaptea în câte 12 ore şi s-au introdus la ei orologii solare şi de apă.

Nomenclatura romană a zilelor săptămânale

Zilele săptămânale au primit la romani aceste denumiri: dies Saturni, sau sabbatum (sâmbătă); dies Solis (duminică); dies Lunae (luni); dies Martis (marţi); dies Mercurii (miercuri); dies Jovis (joi); dies Veneris (vineri). Plecând dela numele „sabbatum”, originea nomenclaturii acesteia după Dio Casiu (Dio Cassius) trebuie căutată în astrologia egipteană. În vechime se considera Pământul ca fix şi centrul întregului univers. În jurul Pământului se credea că se roteşte bolta cerului cu toate stelele fixe şi că circulă planetele, aceste din urmă cu o mişcare dublă, cu una comună cu universul, şi cu alta numai lor proprie, individuală (cea comună cu universul este cea de rotaţie zilnică în jurul pământului, iar cea proprie este mişcarea ce parcurge cele 12 zodii). Din planete erau cunoscute cinci: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn; dar în rând cu ele se socoteau şi Soarele şi Luna; se numărau aşadar în total şapte planete, care se înşirau după mărimea comparativă a distanţei lor dela pământ, începându-se cu cea mai depărtată, într-ordinea următoare: Saturn, Jupiter, Marte, Soarele, Venus, Mercur, Luna.

Despre calendarul iulian

Reformarea calendarului prin Iuliu Cezar

Ca „pontifex maximus”, demnitate ocupată în ultimii ani ai vieţii sale împreună cu oficiile de stat cele mai înalte, Iuliu Cezar a întreprins de reformarea calendarului luându-şi în ajutor la această lucrare mare pe peripateticul grec din Alexandria Sosigen (Sosigenes) şi pe scribul M. Flaviu (Flavius). În timpul ce-l petrecuse într-orient, el luase cunoştinţă cu anul solar curat. Egiptenii, deşi întrebuinţau în viaţa civilă un an de 365 de zile, totuşi ştiau că anul tropic e ceva mai lung şi anume îl socoteau cu ¼ de zi mai lung. Cezar luă această dimensiune a anului ca bază pentru reforma sa şi avu ideea simplă de a introduce o ecuaţie cuadrienală făcând ca după 3 ani egipteni de 365 de zile să urmeze un al patrulea de 366 de zile. Prin aceasta se formă un ciclu de 1461 de zile, care în asemănare cu cursul soarelui e prea lung numai cu o diferenţă cam de ¾ de oră; iar ¾ de oră se însumează în 128 de ani la 1 zi. Calendele lui ianuarie în urma intercalării arbitrare a pontificilor de mai nainte erau decalate până către echinocţiul de toamnă. Spre a le readuce la locul lor original în anul solar, Cezar dădu anului 708 dela fundarea Romei sau 46 î.Hr., care avea deja un mercedoniu (lună scurtă de 22 sau 23 de zile în vechiul calendar roman) de 23 de zile, încă un adaus de 67 de zile împărţindu-l pe acesta pe două luni intercalare extraordinare.

Anul acesta, numit de cronologii mai noi „anul confuziei”, număra 15 luni şi 445 de zile. Astfel 1 ianuarie a anului 709 ab.u.c. sau 45 î.Hr. a căzut pe lună nouă după solstiţiul de iarnă, iar echinocţiul de primăvară pe 24 martie. Cezar a întocmit anul său solar în modul următor:  Din cele  10 zile pe care le-a adăugat anului lui Numa, câte două le-a dat lunilor ianuaries, sextilis şi december, iar câte una lunilor aprilis, iunius, september şi november, care toate 7 avuseră mai nainte numai câte 29 de zile, şi spre a nu altera intervalele dintre sărbătorile fiecărei luni a pus plusul cel de una sau două zile la sfârşitul lunii respective după încheierea celor 29 de zile. Celelalte 5 luni păstrară dimensiunea lor veche, adică martius, maius, quintilis şi october 31, iar februarius 28 de zile. Datarea era aceeaşi ca şi mai nainte, numai cu modificarea ce urma din prelungirea celor şapte luni.

de admin

[1/7] 7 articole lamuritoare despre cronologie si calendar

7:56 pm, octombrie 19, 2010 în Despre calendar de admin

Avand in vedere polemicile legate de calendarul bisericesc aparute in utima vreme credem ca este bine sa va supunem atentiei o serie de 7 articole, care nadajduim ca vor da o imagine clara a cronologiei si calendarului de la Facerea lumii si pana in zilele noastre.


Abordarea istorica documentata si duhul echilibrat al acestor articole credem ca va da posibilitate cititorilor de a acumula suficiente informatii si lamuriri legate de vastul subiect calendaristic, astfel incat sa se puna la adapost de atacurile si speculatiile otravite – venite din partea unor factiuni schismatice – speculatii de care credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane s-au lovit  in ultima perioada .



CRONOLOGIA

(Pr. Dan Bădulescu)

Cei care au crezut revelaţia Duhului Sfânt cu mintea simplă şi neîntunecată de amestecături necuvioase, revelaţie făcută la începutul lumii lui Adam, apoi lui Seth, lui Enoch, Avraam, şi consemnată în Cartea Facerii de către proorocul Moise nu se abăteau nici o iotă sau cirtă de la cuvintele inspirate.

Sinaxarul din data de 13 iulie când se prăznuieşte soborul Sfinţilor Arhanghel Gavriil ne spune următoarele:
„Arhanghelul Gavriil este acela care, pe Moise, ce fugea de la faţa lui Faraon în pustie l-a învăţat scrierea cărţilor, descoperindu-i facerea lumii, facerea lui Adam, omul cel căzut…” Toţi credincioşii ştiu că Arhanghelului Gavriil i s-a încredinţat Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, dar nu ştiu la fel de bine această revelaţie, desigur de nivel duhovnicesc mai mic, dar foarte importantă deoarece stă la baza (fundamentul) învăţăturii de credinţă. Căci nu se va putea înţelege întruparea Fiului dacă nu vom şti despre crearea lumii, a omului, căderea şi celelalte.

Elementele cronologice enunţate mai sus fac parte exact din această descoperire şi trebuie crezute, mărturisite şi predate întocmai.

TIMPUL
De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul

Învăţătura dumnezeiască ne spune că doar Dumnezeu nu are început şi sfârşit, că este veşnic, nemărginit, neschimbător, necreat. Tot ceea ce a creat El are un început absolut, precedat de nimic, adică ceea ce se numeşte creatio ex nihilo. Ne vom ocupa de creaţia văzută, care începe cum am văzut la un moment iniţial, acest „început” fiind simultan şi instantaneu al spaţiului, timpului, cosmosului şi corpului ceresc pământul:

„Când însă trebuia adusă între existenţa şi lumea aceasta – mai întâi o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii -, atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul… De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «de început au făcut», adică: la începutul acesta al timpului.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

Fericitul Augustin afirmă că lumea şi timpul au fost create împreună: „lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul”. Lumea nu poate exista în afara timpului, procul dubio mundus non factus est in tempore sed cum tempore (P.L. 41,322).

Iată deci învăţătura: Dumnezeu a făcut timpul din nimic. Ce este mai înainte timpul sau ceasornicul? Desigur, se va răspunde că timpul. Aşadar corpurile cereşti mişcătoare sunt făcute mai târziu. Timpul şi diviziunile lui: ziua, noaptea, seara, dimineaţa nu depind de mişcările „ceasului” ceresc, acei luminători: soarele, luna şi stelele:

„Aşadar, eu doresc să ştiu puterea şi natura timpului cu care măsurăm mişcările corpurilor şi zicem, de pildă, că acea mişcare este de două ori mai lungă decât aceasta. Nu cercetez faptul că o zi se numeşte nu numai rămânerea soarelui deasupra pământului, aşa precum altceva este ziua şi altceva este noaptea, dar chiar mişcarea lui în cerc de la răsărit la apus, aşa cum zicem: «Atâtea zile au trecut» – căci cu nopţile lor se numesc atâtea zile şi nu sunt socotite izolat spaţiile nopţilor -, aşadar dat fiindcă o zi se împlineşte prin mişcarea în cerc a soarelui de la răsărit la apus, întreb, oare mişcarea însăşi este o zi sau întârzierea însăşi în care se face mişcarea, sau şi una şi alta? Căci dacă ziua ar fi prima schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, chiar dacă soarele ar fi făcut acea cursă în atâta spaţiu de timp cât este durata unei ore. Dacă este a doua schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, dacă durata de la răsăritul soarelui până la celălalt ră¬sărit ar fi atât de scurtă cât de scurtă este durata unei ore, atunci soarele ar face ocolul de douăzeci şi patru de ori, ca să se împlinească o zi. Dacă este, însă, şi una şi cealaltă nu s-ar mai numi zi dacă soarele ar face tot înconjurul circuitului său în interval de o oră, nu s-ar mai numi zi nici aceea dacă soarele ar înceta şi ar trece atâta timp cât pune de obicei soarele ca să facă tot înconjurul de la o dimineaţă până la cealaltă dimineaţă.

Aşadar, eu nu întreb ce este realitatea care se cheamă zi, şi ce este timpul, pe care, măsurând circuitul soarelui, am putea spune că el l-a făcut în jumătate de spaţiu a timpului trecut, mai puţin decât de obicei, dacă ar fi trecut într-un atât de mare spaţiu de timp, cât trec douăsprezece ore. Dacă am compara ambele timpuri, l-am numi pe acela simplu, pe acesta dublu, chiar dacă uneori soarele, de la răsărit până la răsărit, ar face circuitul când în acela simplu, când în acesta dublu.

Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns…
Aşadar timpul nu este mişcarea corpului.” (Fericitul Augustin Confessiones)

Iată că şi în această tâlcuire patristică a unuia din cei mai mari Părinţi latini, minunea lui Isus Navi este tâlcuită ortodox ca fiind oprirea soarelui din mersul său diurn în jurul pământului nemişcat aflat în centru.
Vom vedea de este atât de important să subliniem acest lucru. Reţinem încăodată că timpul a apărut la un moment dat precis, şi curge într-o singură direcţie!: „a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul”.

Redăm în continuare integral capitolul intitulat „Despre veac” din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin:

Despre veac

Acela a făcut veacurile care există înainte de veacuri, către care zice dumnezeiescul David: „Din veac şi până în veac Tu eşti” (Ps. 89,2), iar dumnezeiescul Apostol: „prin Carele şi vecii au făcut” (Evrei I,2). Trebuie să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe lucruri. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să/ fie, cel fără de sfârşit după înviere. Se numeşte iarăşi veac, nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice. Lumea aceasta are şapte veacuri, anume de la facerea cerului şi pământului şi până la sfârşitul şi învierea obştească a oamenilor. Există un sfârşit particular, moartea fiecăruia; este însă şi un sfârşit obştesc şi general, când va fi învierea obştească a oamenilor. Al optulea veac este veacul ce va să fie înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, ci un fel de mişcare şi interval de timp care mergea împreună cu cele veşnice. Şi potrivit acestei concepţii este un singur veac.

Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic (αιώνιος), dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenţelor. Iar când vorbesc de Dumnezeu, este clar că eu vorbesc de Tatăl, de Fiul lui Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi de Duhul Lui cel prea Sfânt, singurul Dumnezeul nostru. Se vorbeşte şi de veacurile veacurilor, pentru că cele şapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică vieţile oamenilor. Se vorbeşte şi de un singur veac, pentru că cuprinde în el toate veacurile. Veacul de acum şi cel ce va să fie se numeşte veacul veacului. Prin cuvintele: viaţă veşnică şi pedeapsă veşnică se indică nesfârşirea veacului ce va să fie. Căci după înviere timpul nu se va mai număra cu zile şi cu nopţi. Va fi mai degrabă o singură zi neînserată, când soarele dreptăţii va străluci luminos peste cei drepţi. Pentru cei păcătoşi va fi o noapte adâncă, fără de sfârşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum va fi cu putinţă să se numere timpul celor o mie de ani ai apocatastasei origeniste? (Prin apocatastază se înţelege reîntoarcerea tuturor existenţelor raţionale în Dumnezeu, de unde îşi au originea, prin nimicirea morţii, spiritualizarea corpurilor şi transformarea lumii materiale.) Prin urmare Dumnezeu este singurul făcător al veacurilor, cel care a creat universul, Cel care există mai înainte de veacuri.”

Lumea a fost creată din nimic exact în ordinea descrisă în Scriptură şi în acea durată. Fiind pe tărâmul dumnezeiesc al tainei, cel mai înţelept este a mărturisi, aşa cum au spus Scriptura şi Părinţii. Oare s-ar putea şti când s-a petrecut aceasta? Sau altfel spus, cât de veche este creaţia? În ce priveşte cronologia şi vechimea lumii, există anumite neconcordanţe între biblii şi cronografele patristice, dar ele nu depăşesc cel mult câteva sute de ani. Chiar dacă aceste mici neconcordanţe există, tradiţia Bisericii a fost unanimă în a pronunţa unele ca acestea: „anul 7500 de la Facerea (Zidirea, Creaţia) lumii”! Aşa mărturisind, n-avem cum să greşim. Să reluăm fără nici o urmă de îndoială în suflete cronologia tradiţională constantinopolitană a Bisericii Răsăritului care ne spune să numărăm de la facerea lumii 5508 ani până la Naşterea Domnului.

Timpul a apărut la un moment dat precis, şi curge într-o singură direcţie!: „a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul”. (Fericitul Augustin) Această problemă este deosebit de actuală, când percepţia curentă a cronologiei şi calendarului a suferit, cu ajutorul matematicii şi evoluţionismului sec. al XIX-lea o mutaţie radicală. Cronologia profană (civilă) din zilele noastre a introdus un sistem schizofrenic de datare în două direcţii ce a tulburat încă şi mai mult minţile şi aşa răvăşite ale oamenilor de azi. Noi suntem crescuţi din pruncie cu acest hibrid iraţional, fără a gândi să-i contestăm valabilitatea. Dacă ne vom opri însă un moment de reflecţie asupra curgerii simetrice a timpului în 2 direcţii diametral opuse, având ca axă (centru) Naşterea Domnului, şi datări „înainte” şi „de la”, sau „după”… vom observa că timpul are un punct de origine 0 şi curge în două direcţii fără vreun sfârşit determinat!

Cronologia tradiţională grăieşte: „anul cutare de la Facerea lumii”, iar timpul curge, aşa cum şi se întâmplă în realitate, într-o singură direcţie, spre sfârşit, care rămâne ce-i drept ascuns, dar va veni la momentul hotărât de Domnul (O = omega).

Nu vrem prin aceasta să tăgăduim în vreun fel că centrul este Hristos, sau chiar axa timpului, ci doar să repunem în drepturi cronologia tradiţională a Bisericii ce, bineînţeles că-L cinstea pe Hristos aşa cum se cuvine şi nu Îl determina ca 0, Doamne iartă-ne şi fereşte!
Încercând să aflăm cum s-a putut ajunge aici, se invocă în primul rând faptul că această datare ar aparţine Sfântului Dionisie Exiguul care a stabilit anul Naşterii Domnului şi prin aceasta era creştină. După informaţiile general admise, Sfântul Dionisie a elaborat un tabel pascal pentru anii 228-247, ani număraţi de la începutul domniei împăratului Diocleţian. Din evlavia sa, Sfântul a simţit că acest ticălos persecutor al creştinilor nu merită să mai fie amintit, ci mai cu seamă e de menţionat anul Naşterii Domnului (Anno Domnini), şi a modificat datarea ca fiind perioada 532-550 de la Naşterea Domnului, deci anul diocleţian 228 este echivalent cu Anul Domnului 532, astfel domnia crudului tiran începând în 284 d.Hr. Întrucât aceste evenimente se petreceau la Roma, s-a anulat astfel şi tradiţionala lor datare „Ab urbe condita” (de la întemeierea cetăţii Romei de către Romulus şi Remus) care ar fi fost în anul 753 înainte de Naşterea Domnului. Nu avem nimic de obiectat la aceste informaţii decât aceea că de aici nu rezultă câtuşi de puţin că Sfântul a introdus acea numărătoare a anilor în cele două direcţii.

S-a furnizat atunci o altă ipoteză potrivit căreia cel care ar fi adus această curioasă datare ar fi urmaşul Sfântului Dionisie, anume Beda Venerabilul (Anglia, sec. VIII), care ar fi introdus practica numărării anilor şi în urmă, astfel încât anul 1 al Naşterii Domnului era logic precedat de către anul 1 înainte de Naşterea Domnului. Această informaţie trebuie luată cu mare atenţie, deoarece aici se poate strecura o falsă pistă. Desigur cunoaştem şi din sinaxarele noastre ortodoxe legate de drepţii şi proorocii Vechiului Testament vorbe ca acestea: „Sfântul prooroc (N) a trăit acum (n) veacuri (sau sute de ani) înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos…”, lucru pe care îl făcea cu siguranţă şi Beda Venerabilul.  Dar putem fi absolut siguri că acesta nu uitase de datarea de la Facerea lumii, chiar dacă nu o folosea în mod curent. De aici însă şi până la a stabili un sistem de datare în axe diferite aşa îl cum cunoaştem este o cale lungă, care, iată, a durat până în sec. XVIII, cel al „luminilor celui întunecat”, când actualul sistem „astronomic” de datare a fost propus, şi din nenorocire şi adoptat până în zilele noastre, de către astronomul Jacques Cassini în anul 1740. De ce luminile întunericului? În afară de cele ştiute să aflăm şi această mare hulă: în acest sistem ateu anul 1 al Naşterii Domnului este precedat matematic de anul 0 (!) apoi anul – 1, ceea ce pe lângă hulă a introdus şi neorânduială în datare şi cronologie.

Trebuie subliniat că pe parcursul istoriei de peste un mileniu al Bisericii a existat o cronologie foarte bine pusă la punct, ce era cunoscută şi predată, în acelaşi mod în care se învaţă în şcolile noastre istoria. Numai că această cronologie era cu totul alta decât cea de la şcoală, şi pentru edificare o redăm în continuare:

Întâia vârstă a lumii: de la facerea lui Adam până la potop, (după Septuaginta),

ani

2262

A doua vârstă: de la  potop până ieşirea fiilor lui Israel,

ani

1632

A treia  vârstă:  de la ieşire până la zidirea Templului în anul al 4-lea al domniei lui Solomon,

ani

601

A patra vârstă: de la zidirea Templului până la risipirea lui, robia Ierusalimului

ani

424

A cincea vârstă: de la risipire până la întâia venire a Domnului nostru Iisus Hristus.

ani

589

Total

5508

O primă consecinţă a celor de mai sus a fost deturnarea percepţiei bisericeşti tradiţionale asupra timpului, şi înlocuirea ei treptată cu o cronologie seculară, ştiinţifică şi politică, ce se deosebeşte radical şi subminează periculos bazele credinţei ortodoxe. Pe această zonă – primele zile ale creaţiei până la căderea lui Adam – se pot broda oricâte presupuneri fanteziste şi oricâte sume de ani, ceea ce convine de minune unei gândiri evoluţioniste. Astfel s-a mers de la infinitatea vechimii universului (materialism ateu) până la recenta teorie a „big-bang-ului” ce indică o vechime de aprox. 16 miliarde de ani. Pentru ca aceste rătăciri pierzătoare să nu aibă loc, să reluăm fără nici o urmă de îndoială în suflete cronologia tradiţională constantinopolitană a Bisericii Răsăritului care ne spune să numărăm de la facerea lumii 5508 ani până la Naşterea Domnului.

Învăţătura eretică a evoluţionismului are nevoie de o durată uriaşă de timp, dacă s-ar putea chiar una infinită, aşa cum învăţau marxiştii atei.
Acum aceasta a căzut şi s-a înlocuit cu o altă născocire: aşa numitul „big-bang”.

Să readucem înaintea ochilor noştri această cronologie ce a fost îngropată în uitare:

„Sfântul şi lumescul Soborul întâi făcutu-s-a în al 20 an al împărăţiei marelui Constantin şi întocmai cu Apostolii împărat, în cursul anilor de la Adam 5825 de ani,…” (Cronograf)

Şi aducerea aminte de întunecarea soarelui, de la ceasul al şaselea până la al nouălea, când s-au văzut şi stele, la anul de la zidirea lumii 6399, având soarele cincisprezece cercuri şi luna asemenea, indictionul al nouălea, pe vremea împărăţiei binecinstiţilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Leon înţeleptul şi Alexandru, fratele său.” (Sinaxar 8 august)

„Era joia sfântă, ziua în care jertfim Paştele de taină şi îl mâncăm, la a 4-a indicţie, în luna aprilie a anului 6589.” (Ana Comnena Alexiada)
„Tipăritu-s-au (Liturghia) la Sfânta Mitropolie în Iaşi, mesiţă (luna) mai, în anul 7187.” (Dosoftei Dumnezeiasca Liturghie 1679)

„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi aceasta rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008, în al 43 an al Domniei Sale.” (rugăciunea lui Ştefan cel Mare, scrisă pe steagul său, în Proloage)

„A fi atâta de mare, cât înconjurarea lui este după pândirea corăbierilor celor mai de curând, douăzeci şi cinci de mii şi două sute de mile, sau mai drept şi adevărat a zice, a fi atâta de prea mare sferă, cât toţi oamenii de la zidirea lumii, 7000 de ani fiind acum şi mai bine, căutând şi cercând atâta pe uscat cât şi pe mare să-i afle marginea şi măsura lui nu au putut…” (Sfântul Nicodim Aghioritul Războiul nevăzut – sec. XVIII)

„Scrisoarea la leat (anul) 7220, în luna ghenarie (ianuarie), în 13 zile” (Sfântul Antim Ivireanul, Didahii); etc. etc.,…

ZIUA, NOAPTEA, SEARA, DIMINEAŢA
Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta… Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului.

Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite ei de Dumnezeu.” (Sfântul Vasile, Hexaimeron)
La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin:
„«Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte». Iar dela începutul zilei până la ziua cealaltă, este o zi şi o noapte. Scriptura a spus: «Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâia».” (Dogmatica)

„«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una»,  adică durata unei zile şi a unei nopţi… A spus «una»,
- sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor, ca şi cum Moise ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore;
- sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la acelaşi semn se face într-o singură zi, încât ori de câte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învârtirii soarelui, această învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlineşte durata unei zile…” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

„Deşi atât lumina cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.” (Sfântul Efrem Sirul)

„Încă prealimpede a spus ziua cea una, iar nu ziua cea dintâi. Căci a putut numi întâia zi şi a doua şi  a treia zi  şi celelalte pe rând – şi aceasta părea a fi ordinea – însă a pus lege să fie numită zi cele douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei şi ale nopţii. Încât dacă zice: măsura a douăzeci şi patru de ceasuri, înseamnă că este răstimpul unei zile.” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului Hexaimeron)

„«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric; şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte.» A împărţit fiecăruia locul său propriu fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci îşi cunosc propria lor natură.
A numit o zi sfârşitul zilei şi sfârşitul nopţii, ca să fie o ordine şi un şir în cele văzute, şi ca să nu fie nici un amestec…
Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimineaţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşitul zilei, ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii)

Zilele au avut în mod de necombătut seară, dimineaţă, zi (lumină), noapte (întuneric). Iar ziua şi noaptea au avut negreşit 12 ore (ceasuri) fiecare, de la bun început, chiar din prima zi a creaţiei.

Vezi în acest sens şi Sfântul Ioan Damaschin:
„Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeescul David: «Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat». Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani».
Pentru aceea prin soare se înfiinţează cele patru anotimpuri. Primul, primăvara, căci atunci a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este asemenea cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore.” (Dogmatica)

Primăvara ţine doar trei luni, iar echinocţiul de primăvară, momentul în care, potrivit Sfintei Tradiţii a fost făcută lumea, a ţinut din prima zi a creaţiei până la facerea omului – ziua a şasea. Învăţătura ortodoxă mărturiseşte că acele zile de la începutul creaţiei erau chiar zile normale de 24 de ore, cu zi şi noapte aşa cum le cunoaştem. (Ieşirea, XX , 8-11, reluat în XXXI, 17)

CEASURILE

Aşa a bineplăcut lui Dumnezeu ca numărul mistic 7 să desemneze zilele săptămânii. Acestora li s-au dat cele şapte planete tradiţionale: Soare, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn. Zilele acestea se împart şi ele în zi-lumină şi noapte. Iarăşi o zi-lumină are 12 ore iar noaptea are şi ea tot atâtea (desigur în momentul echinocţiilor). Pe cer sunt 12 zodii: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător.

La aceste lucruri deja cunoscute, să adăugăm modalitatea bisericească de socotire a ceasurilor:

Această împărţire are o mare importanţă în calendarul liturgic bisericesc, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare. Am stabilit deci elementele cronologice stabilite de Dumnezeu de la începutul şi până la sfârşitul lumii. Vom vedea în continuare ordonarea lor după măsura numită calendar.
În Scriptură se găsesc mai multe referiri în această problemă. Redăm aici un moment din Noul Testament: Pilda lucrătorilor viei (Matei XX, 1-3).
Se mai spune pe alocuri pentru o acţiune făcută în ultima clipă că a fost „în al 12-lea ceas”.

Acum vedem că acesta este desigur o greşeală, al 12-lea ceas însemnând asfinţitul (ora 18 primăvara) şi în mod simbolic încheierea absolută. Cel mai târziu pentru a lucra ceva este în acest caz „ceasul al 11-lea”.

LAUDELE BISERICEŞTI

Când vorbesc de calendar, oamenii se gândesc de obicei la durata anuală, cu sărbătorile respective, în cazul nostru marile praznice împărăteşti şi sărbătorile Sfinţilor, posturile, etc. Dar până să studiem această structură, să ne oprim mai întâi la diviziunile: zi şi oră (ceas). Am văzut cum se socoteau ele, ziua solară împărţită în 12 ceasuri ale zilei şi 12 ceasuri ale nopţii, în total 24. Acum nu ne interesează fluctuaţia duratelor zilei şi nopţii în funcţie de anotimp, ci luăm o situaţie medie în care ele sunt tratate egal.

Cartea de slujbă Ceaslovul sau Orologiul cuprinde în primul rând structura slujbelor numite „laude”. Conform îndemnului apostolic „rugaţi-vă neîncetat”, şi reluând o tradiţie din Vechiul Testament, Biserica a rânduit de timpuriu o structurare a zilei în şapte puncte principale, numite cum am spus laude. Ele au fost alcătuite şi aplicate acolo unde se putea menţine un ritm de viaţă diurn liturgic, deosebit de cel civil, şi anume în mănăstire.  Dăm în continuare o schemă „ideală”, model, de cum ar fi arătat structura acestor laude:
La ora 17 (ceasul XI)  Lauda I: Vecernie (slujba de seară)
La ora 19  (ceasul I de noapte) Lauda II: Pavecerniţa (după cinarea)
La ora 24 (ceasul VI de noapte) Lauda III: Miezonoptica
La ora 6 Lauda IV: Utrenia (slujba de dimineaţă) urmată de Ceasul I (în Postul Mare şi mijloceasul)
La ora 9 Lauda V:  Ceasul III (în Postul Mare şi mijloceasul)
La ora 12 Lauda VI: Ceasul VI (în Postul Mare şi mijloceasul) şi Obedniţa (prânzânda)
La ora 15 Lauda VII: Ceasul IX (în Postul Mare şi mijloceasul)

În acest program de slujbe au fost trecute după cum se vede doar laudele, fiind omisă Sfânta Liturghie, Acatistele, Paraclisele, Canoanele, şi bineînţeles celelalte slujbe ca Taine şi Ierurgii, care nu fac obiectul acestui studiu.
În practica mânăstirească şi bisericească contemporană aceste slujbe fie se ţin la alte timpuri, fie se omit (ca la parohii). Important este să reţinem importanţa timpului liturgic, deosebit cum am spus de cel civil. Situaţia descrisă ar fi una „ideală”, dar ea se va adapta în practică de la caz la caz în funcţie de situaţie.

Liturghierul şi troparele ceasurilor respective ne dau învăţătura şi temeiurile acestor momente, şi anume cum se leagă acestea de momentele iconomiei mântuirii noastre, aşa cum le-a lucrat Domnul Iisus Hristos. Acestea se leagă la rândul lor de momentele cronologice de la facerea lumii. Le reamintim:
- lumea este făcută în zi de duminică, în momentul echinocţiului de primăvară;
- omul este făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul VI.
- el a întins mâinile spre lemnul oprit tot într-o vineri la ceasul VI.

Şi acum să vedem momentele cronologice ale mântuirii:
Pentru Vecernie: „Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după mântuitoarele Sale Patimi, vineri seara a fost răstignit pe Cruce, cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-au pus şi cum Maria Magdalena, cu Preacurata Maica Domnului, cu plângere şi cu mare tânguire, în amărăciunea inimii priveau acestea.”

Spre sfârşitul vecerniei avem şi acest moment liturgic cronologic:
„Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, a Sfântului Fericitului Iisuse Hristoase venind la apusul soarelui văzând lumina cea de seară, lăudăm pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase…”
„Să plinim rugăciunea noastră cea de seară Domnului… Seara toată desăvârşit sfântă, cu pace şi fără de păcat la Domnul să cerem…”
„Pe care păzeşte-i în toată vremea şi întru această seară de acum şi în noaptea ce vine, de tot vrăjmaşul şi de toată lucrarea diavolului cea potrivnică şi de cugete deşarte şi de amintiri rele.”
„Învredniceşte-ne Doamne în seara aceasta fără de păcat să ne păzim noi…”

Pentru Pavecerniţă: „Preasfântul suflet al firii omeneşti a Mântuitorului, fiind împreunat cu dumnezeirea, în iad pogorându-se, cu putere a legat pe domnul întunericului, a robit împărăţia lui şi sufletele cele din veac ale tuturor drepţilor ce erau acolo, din tirania lui le-a eliberat, cu sine le-a ridicat şi în rai, până la preaslăvita Sa înălţare le-a sălăşluit.”
„Învredniceşte-ne Doamne în noaptea aceasta fără de păcat să ne păzim noi…”
„Şi ne dă nouă, Stăpâne celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului; şi ne păzeşte pe noi de întunecat somnul păcatului şi de toată întunecata şi cea de noapte patima dulceţii… Cuvântare de slava Ta toată noaptea, nouă ne dăruieşte…”

Menţionăm un amănunt: în acest program liturgic, culcarea era pe la ora 21 (ceasul III de noapte) după care urma deşteptarea la miezul nopţii pentru Miezonoptică, aşa cum vedem şi în „rugăciunile dimineţii”:
„Fără de veste Judecătorul va veni şi ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Ci cu frică să strigăm în miezul nopţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi.”
„Din somn sculându-mă, cântare de miazănoapte aduc Ţie, Mântuitorule…”
„Însuţi Împărate fără de moarte, primeşte rugăciunile noastre care le facem din gurile noastre cele necurate întru această vreme a nopţii…”
„Domnul nostru, la miezul nopţii, mergând către Patima cea de bunăvoie, era în grădină, în nevoinţă, rugându-Se cu dinadinsul, încât sudorile Lui s-au făcut ca picăturile de sânge ce pică pe pământ; cum acolo fiind prins de ostaşi, a fost legat ca un făcător de rele şi mai întâi, la Ana a fost dus, li ce fel de ruşinoase defăimări, scuipări, bătăi şi nenumărate rele, de bunăvoie acolo a răbdat, ca pe noi, din legăturile păcatelor şi din tirania şi chinul diavolului să ne izbăvească.”
„Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”
Pentru Utrenie: „Domnul cu defăimări a fost dus de la Ana la Caiafa şi acolo, pentru păcatele noastre, a suferit de bunăvoie palme peste obraz, scuipări, batjocuri şi lovituri fără de milă, de la miezul nopţii până la ziuă.”
„Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la groapa Ta, tânguindu-se…”

Ceasul I: „Mântuitorul şi Făcătorul nostru de bine, fiind legat, în ceasul întâi al zilei, a fost dus de la Caiafa la Ponţiu Pilat în pretoriu la locul de judecată ca un făcător de rele şi cum de acolo Judecătorul a toată lumea, de arhiereii cei fără de lege şi de bătrânii iudeilor a fost clevetit şi de judecătorul cel nedrept osândit.

Ceasul III: „Mântuitorul nostru la al treilea ceas din zi a fost judecat de Pilat şi a răbdat acolo batjocuri şi loviri peste obraz; iar după aceasta la stâlpul ruşinii cel de marmură fără de milă fiind legat a răbdat cumplite răni, cunună de spini ghimpoşi şi alte nesuferite chinuri…
Tot în ceasul al treilea din zi Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, peste Apostolii ce se aflau la rugăciune S-a pogorât şi pe aceia i-a luminat.”
„Doamne Cel ce pre Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pre Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne înnoieşte pe noi cei ce ne rugăm Ţie.”

Ceasul VI este un moment mai deosebit, deoarece în el a fost creat omul – primul Adam – în ziua a 6-a (vineri) şi tot într-o vineri la acelaşi ceas a avut loc în rai călcarea poruncii. Drept pentru care iconomia mântuirii a fost corelată de Mântuitorul Hristos cu exact aceleaşi momente cronologice: a avut loc într-o vineri, după echinocţiul de primăvară, cu lună plină, aşa cum vom vedea mai pe larg mai departe, şi la ceasul VI: „Mântuitorul nostru, în acel ceas, Crucea Sa purtând, la răstignire a fost dus şi fără de milă cu patru piroane pe Cruce a fost pironit pe Golgota între doi tâlhari.”
„Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea pe Cruce ai pironit păcatul, cel cu îndrăzneală făcut de Adam în rai şi zapisul greşelilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule şi ne mântuieşte pre noi.” Ceasul VI este un mijloc (centru) al zilei – amiaza – dar e legat şi de un mijloc (centru) spaţial şi soteriologic, fiind prin aceasta strâns de legat de Cruce, cu toate înţelesurile ei: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce preacuratele mâinile Tale ai întins, adunând toate neamurile cele ce strigă: Doamne slavă Ţie!”

Ceasul IX: „Mântuitorul nostru dorind mântuirea neamului omenesc, pe Cruce fiind spânzurat, a strigat grăind: «Mi-e sete»; cum cu oţet amestecat cu fiere a fost adăpat, cum sufletul Său cel preasfânt în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl l-a dat, toate temeliile pământului s-au clătinat, pietrele s-au despicat, morţii din morminte s-au sculat şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă.”
„Acela ce în ceasul al nouălea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoară cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte pre noi.”
Am însemnat pe scurt elemente ale cronologiei, ce se leagă de mişcările cereşti descrise în cadrul cosmologiei, subliniind importanţa şi însemnătatea lor covârşitoare pentru cultul creştin.

<h4>
Pagina 19 din 20« Prima...101617181920