Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2010 septembrie.

de Diana

Soţii să se roage împreună!

7:34 pm, septembrie 29, 2010 în Relaţiile între soţi de Diana

Biserica nu poate să existe fără rugăciunea comu­nă şi fără comuniunea euharistică a membrilor ei. Fără rugăciunea comună, fără viaţa religioasă şi a trăirilor duhovniceşti nu se poate vorbi despre întemeierea unei biserici din casă, pe care o formează familia creştină, cea mai mică celulă din trupul Bisericii lui Hristos.

Rugăciunea comună ne fereşte de neînţelegeri, îi îm­pacă pe cei certaţi, ajută să înlăture nedumeririle apărute. Ea trebuie practicată încă din primele zile ale vieţii de familie, – pentru că, mai târziu, va fi tot mai greu s-o in­troducem. Rugăciunea comună se naşte mai uşor atunci când apare deschiderea deplină şi iubitoare a sufletelor pentru ea, când soţii caută împreună noi forme de viaţă – până în momentul când vor apărea copiii, se poate for­ma un singur ritm de viaţa. Rânduiala rugăciunii comune a soţului şi a soţiei reprezintă temelia bisericii din casă. Ea ajută la înrădăcinarea rugăciunii în inimile copiilor şi la organizarea rugăciunilor comune în familie.

Uneori, auzim obiecţii care se aduc la adresa rugăciu­nilor comune ale soţilor atât din partea mirenilor, cât şi din partea unor preoţi tineri. Înainte de a răspunde la aceste obiecţii, vom aminti că Sfinţii Părinţi deosebeau câteva trepte ale rugăciunii.

Prima treaptă, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, este rugăciunea trupească, care ţine mai mult de rostirea ei şi în închinăciuni. Atenţia se risipeşte, inima nu simte nimic şi nu simţi nicio tragere de inimă: e nevoie de multă răb­dare, muncă şi sudoare. Cu toate acestea însă continuă s-o săvârşeşti. Aceasta este rugăciunea lucrătoare. A do­ua treaptă este rugăciunea atentă: treptat mintea reuşeşte să se concentreze şi s-o săvârşească cu mare atenţie, fără grabă. Atenţia se contopeşte cu cuvântul Scripturii şi îl rosteşte ca fiind al său. A treia treaptă este rugăciunea simţului: atenţia încălzeşte inima şi, ceea ce este în gând devine simţ. Acolo avem cuvânt de umilinţă, iar aici în­săşi umilinţa; acolo cerere, iar aici sentimentul de nevoie. Cine a trecut de această treaptă, acela se roagă fără cu­vinte, căci Dumnezeu este Dumnezeul cuvântului [...] La această treaptă nu mai este nevoie să citeşti şi nici să te gândeşti la cuvintele pe care le rosteşti, ci numai de pe-trecere în simţire cu însemnele cunoscute de rugăciune. A patra treaptă este rugăciunea duhovnicească. Ea înce­pe în momentul când sentimentul de rugăciune trece în unul neîntrerupt.  Acest sentiment este darul Duhului Dumnezeiesc, care se roagă pentru noi.”

Treptele rugăciunii arată nivelul la care a ajuns omul în aspiraţia sa către Dumnezeu, deşi felurile rugăciunii în viaţa unui mirean pot să se schimbe în funcţie de lucrările lui de rugăciune. De regulă, la tinerii care se pregătesc să se căsătorească, dar şi la unii soţi tineri, rugăciunea este fie- lucrătoare, fie atentă. Persoana care practică rugăciunea neîncetată sau duhovnicească nu se va căsători niciodată: familia şi grijile lumeşti constituie o piedică pentr împlinirea bucuriei duhovniceşti, pentru simţirea comuninii depline cu Dumnezeu. De aceea, când vine vorba despre rugăciunea comună a soţilor, vom avea în vedere treptele  cele mai de jos ale rugăciunii.

Care sunt obiecţiile care se aduc la adresa rugăciu­nii comune a soţilor? Prima: mulţi spun că atunci „când unul din soţi citeşte cu voce tare pravila, mintea celui­lalt zboară departe de la rugăciune”. Dar şi la biserică, mintea noastră „zboară departe”, ceea ce nu înseam­nă însă că nu mai trebuie să mergem la biserică, ci să ne străduim să ne adunăm gândurile. În timpul rugă­ciunii comune unul din soţi rosteşte rugăciunea cu vo­ce tare, iar celălalt o repetă în gând şi împreună se adresează lui Dumnezeu cu o singură strigare, cu slavoslovii şi mulţumiri, cerând de la El bunuri duhovni­ceşti, sufleteşti şi trupeşti.

Un scriitor bisericesc din primele veacuri scria că creştinii se adună pentru a se ruga împreună, pentru ca cei mai experimentaţi în rugăciune să-i îndrume pe cei tineri. De cele mai multe ori, această remarcă este vala­bilă şi pentru rugăciunile comune ale soţilor. Ea trebuie respectată, organizând rugăciuni comune şi cu copiii.

Rugăciunea comună ne obişnuieşte cu disciplina du­hovnicească. Noi mergem la biserică pentru că rugăciu­nea noastră personală este susţinută de cea comună. Cu rugăciunea comună începe şi sfârşeşte ziua în seminariile şi academiile teologice. Pe rugăciunea comună se construieşte viaţa în mănăstirile de obşte. Uneori chiar şi rugăciunea lui Iisus se face în comun, căci ea, cum spun preoţii înduhovniciţi, întemeiază frăţia duhovni­cească în Hristos.

Rugăciunea exterioară, săvârşită acasă sau în biserică este doar o formă a rugăciunii. Pe când esenţa, sufletul rugăciunii se află în mintea şi în inima omenească.

„Pravila noastră de rugăciune, – scria Sfântul Teofan Zăvorâtul, – toate rugăciunile, alcătuite pentru folosinţa lor acasă, conţin cereri înţelepte către Dumnezeu. Cel ce le săvârşeşte, deşi este puţin atent, nu poate rămâne nepăsător faţă de aceste adresări înţelepte, numai dacă este neatent cu desăvârşire faţă de lucrarea pe care o face.

E bine ca soţii, în timpul citirii împreună a pravilei lor de rugăciune, să citească pe rând sau pe zile unele părţi din ea. Aceasta creează egalitate în rugăciune între ei, intensifică rugăciunea lor. Abateri de la această regulă pot apărea doar în familiile de preoţi, unde soţul spune doar rugăciunile începătoare sau de la sfârşit şi din când in când în familiile în care unul din membri s-a convertit de curând.

A doua obiecţie împotriva pravilei de rugăciune co­mună a soţilor este următoarea: rugăciunea este comu­nicarea personală a omului cu Dumnezeu, este o trăire intimă, - experienţa de rugăciune este individuală; rugându-ne împreună cu cineva, rugăciunea noastră personală slăbeşte. Această obiecţie o auzim destul de des de la preoţii de curând hirotoniţi şi mai rar de la mireni. Ea apare atunci când unuia din soţi i se pare că posedă o experienţă mai mare de rugăciune decât celălat. Împotriva acestei obiecţii aducem cuvintele Apostolului Petru (1 Petru 3, 7): „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre [...] şi faceţi-le parte de linişte, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate”.

Trăind în unitate sufletească şi trupească, nu se poate creşte duhovniceşte fără susţinerea celuilalt. Un părinte mărturisea: „Am înţeles, că dacă eu am luat-o înainte, iar soţia mea a rămas în urmă, ea va fi mai departe de mine şi viceversa“. În unele situaţii se produce ruperea duhovnicească dintre soţ şi soţie şi căsnicia lor se transformă sau într-o simplă convieţuire, sau într-o viaţă comună sub acelaşi acoperiş. Acest fapt se răsfrânge nemijlocit asupra familiei.

Când în familie apar copii, o vreme rugăciunea co­mună este posibilă doar o singură dată pe zi. Dar până. atunci trebuie să ne formăm deprinderea de a ne ruga în comun.

Mi s-a întâmplat să aud odată: „Noi nu putem să ne rugăm împreună, deoarece am auzit pe cineva spunând că cea mai periculoasă este rugăciunea formală”. Într-a­devăr, rugăciunea formală este un pericol, de care nu scapă nici cel ce se roagă în singurătate, nici cel ce se află într-o biserică plină de oameni, nici cel care se roagă acasă împreună cu familia. Împotriva acestui peri­col se poate lupta, folosind drept arme propria voinţă şi rugăciunea.

Încă de la început creştinii au înţeles necesitatea ru­găciunii în comun a soţilor. După Tertulian, într-o fa­milie creştină model „soţii se roagă împreună, înge­nunchează pentru rugăciune împreună, postesc îm­preună, se încurajează unul pe altul şi conduc împreună. Ei sunt egali în Biserică şi în convorbirea cu Dum­nezeu, împreună împart sărăcia şi bogăţia, nu au ni­mic de ascuns unul faţă de celălalt şi nu se simt o po­vară pentru celălalt…”

Baza rugăciunii zilnice a mireanului constituie pravi­lele de dimineaţă şi de seară. Cu toate acestea însă, uneori, datorită condiţiilor de viaţă comună, poate fi doar una din ele. Această individualizare a uneia din pravile se referă, de obicei, la cea de dimineaţă, şi apare imediat după naşterea copilului: soţia doarme după ce a stat aproape toată noaptea trează, iar soţul se grăbeşte să plece la serviciu. Rugăciunea comună zilnică trebuie să fie scurtă, pentru ca să se reverse cu bucurie asupra fiecăruia din soţi. E inutil să obosim soţia cu pomelnice, pe care le citeşte soţul-preot etc.

În zilele de grea încercare şi tristeţe, de bucurie şi bu­năstare, pe lângă rugăciunile obişnuite, se pot include în pravilă rugăciuni speciale. Astfel de situaţii pot fi călăto­riile, naşterea apropiată a unui copil, primirea unui apartament, precum şi multe alte evenimente şi rugă­ciuni de mulţumire pentru binefacerile primite.

Familia nu trebuie să se rezume numai la rugăciuni pentru nevoile ei zilnice. Fiind o parte a Bisericii, ea tre­buie să se roage pentru întreaga Biserică şi pentru întâi stătătorii ei, pentru membrii ei, pentru preotul duhov­nic, pentru rude şi prieteni. Rugăciunea în comun pen­tru o anumită persoană este nu numai un ajutor pentru aceasta, după cum spune însuşi Mântuitorul: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Ca­re este în ceruri” (Mt. 18, 19), ci şi sporeşte dragostea şi apropierea duhovnicească a celor ce se roagă. E bine ca în familie să existe un pomelnic comun. Ei îi uneşte pe soţi în rugăciunea lor şi în grija lucrătoare pentru ceilalţi oameni.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă)

de Diana

Despre Taina Căsătoriei

12:42 pm, în Sfaturi pentru tineri de Diana

Căsătoria este una din cele şapte Taine ale Bisericii. Pentru un creştin, legătura cu o femeie în afara căsătoriei bisericeşti poate fi comparată cu săvârşirea Liturghiei de o persoană care nu a primit darul preoţiei. Prima este socotită desfrânare, iar a doua – profanare a unui lucru sfânt. Când în timpul cununiei se rostesc cuvintele: “Se cunună cu slavă şi cinste”, de fapt se slăveşte viaţa neprihănită a tinerilor până la căsătorie, iar Biserica se roagă pentru o căsnicie slăvită şi cinstită, pentru încununarea drumului vieţii pe care ei îl vor urma. (…)

Căsătoria, la fel ca toate Tainele, cere o pregătire duhovnicească. Această pregătire este mult mai importantă decât toate celelelte pregătiri de nuntă. Noi nu suntem împotriva petrecerii de nuntă, căci ea este des întâlnită în Sfânta Scriptură. Însuşi Hristos a luat parte la una. Însă pentru un creştin este  importantă mai întâi de toate partea spirituală a oricărui eveniment. E necesar ca înainte de căsătorie să ne pregătim pentru  o spovedanie completă, ca să ne lepădăm de toate “aventurile” din trecut, dacă ele au fost. Procedează corect tinerii care au hotărât să se împărtăşească în acelaşi timp, cu toate că nu există o regulă fixă în această privinţă.

( Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă)