Cuviosul Paisie Aghioritul – Viata de familie

12:07 am, decembrie 24, 2010 în Relaţiile între soţi, Sfaturi pentru tineri de admin

Dumnezeu “pe toate le-a făcut bune foarte”. Bărbatul simte o atracţie firească spre femeie şi femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracţie, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creşterea copiilor şi nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

Cei căsătoriţi, fiindcă duc o viaţă conjugală, nu sunt îndreptăţiţi să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh, şi să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-şi supune trupul duhului. Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească şi copiilor lor. Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de încli naţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei.

La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc – ca urzica pe care, atunci când o plantezi, o poţi prinde cu mâna, dar când se măreşte, înţeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are dis cernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va tre bui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte.

Despre relaţiile între soţi, atât ale preoţilor căsătoriţi, cât şi ale mire nilor, Sfinţii Părinţi nu rânduiesc ceva precis, şi de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane, pentru că nu pot fi puşi toţi oamenii pe acelaşi calapod. Sfinţii Părinţi lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea duhovnicească şi la puterea fiecăruia. Scopul este să se nevoiască omul cu discernământ şi mărime de suflet, potrivit cu puterile lui duhovniceşti.

La început, fireşte, nu ajută vârsta, dar, cu cât trec anii şi se vlăguieşte trupul, se poate impune duhul şi astfel pot şi cei căsătoriţi să guste puţin şi din desfătările dum nezeieşti. Şi astfel se retrag în chip firesc de la plăcerile trupeşti, pe care încep să le vadă ca pe nişte nimicuri. În felul acesta se înduhovnicesc, oarecum, şi cei căsătoriţi, ajungând astfel în Rai pe cărarea odihnitoare cu cotituri. Monahii însă o iau de-a dreptul, căţărându-se pe stânci şi astfel se urcă în Rai. Are mare însemnătate şi faptul ca amândoi soţii să aibă acelaşi temperament. Iar dacă se întâmplă ca unul să aibă un temperament mai domol şi celălalt mai vioi, atunci trebuie să se facă o jertfă din partea celui mai puternic pentru cel slab, care încet-încet va fi ajutat să-şi dobândească sănătatea sufletească. Şi astfel, sănătoşi amândoi, să meargă înainte.

De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dum nezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încre dinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii.

Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate cele lalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: “Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate” şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii.

Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.

Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea, tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echili braţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de la neliniştea pen tru apropierea sfârşitului lumii, vedem astăzi cum, cu harul lui Dumnezeu, propăşeşte o generaţie bună. Diavolul distruge, dar şi Bunul Dumnezeu lucrează şi nu va lăsa să dispară neamul nostru.

Soţii trebuie să fie totdeauna pregătiţi să primească voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Pe cel care se încrede în Dumnezeu, El nu-l va lăsa. Noi nu facem nimic pentru Dumnezeu, iar El face atâtea pentru noi. Cu câtă dragoste şi dărnicie ni le dă pe toate! Există oare ceva pe care Dumnezeu să nu-l poată face? De aceea soţii trebuie să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu şi să spună: “Dumnezeul meu, Tu te îngrijeşti de binele nos­tru, «facă-se voia Ta»”. Şi atunci se va împlini ceea ce cer. Deoarece numai atunci se va face voia lui Dum­nezeu, când spunem: “Facă-se voia Ta” şi ne încre dinţăm Lui întru toate. Însă noi, pe de o parte spunem: “Facă-se voia Ta”, iar pe de alta insistăm să se facă voia noastră. Atunci ce să mai facă Dumnezeu cu noi?

Cel mai mare şi cel mai bun părinte este cel care s-a renăscut duhovniceşte pe sine însuşi şi ajută şi pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, pentru a-i ajuta astfel să ajungă în Rai.

Dumnezeu iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. Într-o familie mare, se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dez volte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic. Există sentimentul de dăruire şi trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl şi respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii, acestea toate se cultivă în chip firesc.

De aceea, atunci când în familie sunt doar unul sau doi copii, părinţii trebuie să fie foarte atenţi cum să-i crească. De obicei, părinţii acestor copii caută să nu le lipsească nimic, iar ei, având de toate, se netrebnicesc cu desăvârşire. Ia uită-te la o fată singură la părinţi şi care le are pe toate. Are şi servitoarea ei, care-i aduce mâncarea la ora fixă, care-i va aranja şi camera. Servitoarea este plătită, dar şi sporeşte duhovniceşte, deoarece se dăruieşte pe sine, se jertfeşte, în timp ce aceea, dacă nu va face nici cea mai mică jertfire de sine, va rămâne buştean. Eu recomand tinerilor să-şi ia soţii din fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obişnuiesc cu jert firea de sine, şi astfel se gândesc cum să-i ajute pe părinţii lor. Iar lucrul acesta rar îl întâlneşti la copiii deprinşi cu traiul bun.

Atunci când un om încalcă o poruncă a Evanghe liei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului (legiferarea avortului), atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul, ca să se îndrepte.