Adevărul și frumusețea căsătoriei – de Părintele Ilie Moldovan

12:18 pm, februarie 19, 2011 în Despre Taina Nunții de admin

Sensul unic al căsătoriei “în Hristos şi în Biserică”.

Scopul vieţii creştine e dobândirea Sfântului Duh. Acest lucru priveşte respectul priorităţii absolute a harului izbăvitor în realizarea Căsătoriei ca taină.

Viaţa conjugală trebuie să fie şi ea o lucrare omenească condusă de Sfântul Duh, căci numai Acesta transcende şi biruie toate obstacolele ce stau în calea restaurării firii omeneşti şi a ridicării ei la o demnitate nouă. înnoirea vieţii, pe care Sfântul Duh o împlineşte în virtutea jertfei şi învierii lui Hristos, e o lucrare ce se desfăşoară pe cele două planuri ale existenţei, planul fenomenelor naturale şi cel al misterului, între care nu există nici un hiat, căci amândouă formează unitatea realităţii transfigurate.

De aceea şi căsătoria creştină este o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute şi dar. Ca atare, ea nu poate fi înţeleasă decât “în Hristos şi în Biserică”.

Din faptul că Logosul ziditor al lumii e însăşi faţa lui Dumnezeu care se întrupează, gândirea ortodoxă mărturiseşte că între creaţie şi răscumpărare există o relaţie tainică încă înaite de veac, care arată că facrurile lumii nu-şi descoperă sensul deplin decât în planul mântuirii.

Dumnezeu e singura viaţă deplină şi adevărată.

În ce priveşte Căsătoria, nu e cu putinţă să cugetăm la ea independent de Dumnezeu prin care a fost rânduită şi prin care ea subsistă, nu-i putem aprecia valoarea după scopurile ei secunde, nu-i putem înţelege sensul, făcând abstracţie de acţiunea imediată a harului.

E adevărat că pentru a ajunge la Taina Căsătoriei, trebuie să trecem prin pragul “morţii lui Hristos”. Totuşi, a concepe o separaţie ontologică între realitatea empirică a vieţii conjugale şi misterul de necuprins al prezenţei divine care-i garantează autenticitatea şi veşnicia, stabilind o distincţie reală între actul natural al căsătoriei şi Taina Nunţii, înseamnă a face o spărtură care dezbină însăşi ideea iubirii creatoare. Am ajunge astfel să privim creaţia şi harul ca două acte esenţial distincte ale lui Dumnezeu, între care nu” ar fi o relaţie fiinţială, intimă, de întrepătrudere, ci numai una paralelă, de coexistenţă.

Sensul divin al căsătoriei nu e determinat de un adaos de putere cerească, ci de introducerea ei într-o lume nouă, în viaţa şi lumea Duhului creator şi înnoitor, unde totul este activitate şi dinamică spirituală.

Deşi mare în sine încă de la zidire, căsătoria este “supranaturalizată” în creştinism, care face din ea nu numai parţial, ci total, un lucru spiritual, văzând în ea chipul legământului tainic, dar foarte real, dintre Hristos şi Biserică, reprezentând astfel umanitatea regenerată.