Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Creşterea copiilor.

de agaton

Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri? Ce se intampla cu copiii lasati sa faca tot ce vor – de la prabusirea disciplinei in scoli pana la suicid

9:49 am, februarie 16, 2014 în Creşterea copiilor de agaton

“Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in The Telegraph, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri adulti fara empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii. Potrivit acestuia, “a-i spune ‘nu’ unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Judith Woods isi incepe articolul din The Telegraph povestind reactia fiicei sale de 5 ani atunci cand este contrazisa sau nu i se face pe plac. O simpla rugaminte de a inchide televizorul si de a se imbraca starneste o adevarata furtuna: “Pot sa vad cum pe spranceana amenintatoare se aduna norii negri de furtuna, cum i se ingusteaza ochii, buzele-i stranse intr-o nemultumire shakespereana, pe masura ce cauta cea mai dureroasa, intepatoare ingratitudine care-i poate trece prin cap: ‘Nu mai esti prietena mea!’”

In conditiile in care tot mai multi copii devin de nestapanit atunci cand sunt lasati sa faca tot ceea ce vor, moda veche de crestere a copiilor ar putea reveni in actualitate chiar si in Scandinavia, scrie Judith Woods, care precizeaza ca exact tarile care altadata se mandreau cu stilul inovator de crestere a copilului acum se gandesc daca este intelept sa-ti lasi copilul sa faca ce vrea, ori de cate ori vrea.

Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri adulti fara empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii. Potrivit acestuia, “a-i spune ‘nu’ unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil. Parintii ar trebui sa se comporte ca parinti, si nu ca cei mai buni prieteni. Ar trebui sa isi pregateasca copiii pentru viata adulta invatandu-i cum sa se comporte, nu tratandu-i ca pe printi si printese. In Suedia, ei cred ca orice forma de interventie impotriva copilului este o forma de molestare”.

“Asa-zisii experti cred ca parintii trebuie sa negocieze mai degraba decat sa pedepseasca. Au inteles gresit conceptul de a fi parinte. Copiii nu sunt atat de fragili precum cred ei”, sustine David Eberhard, autor al cartii “How Children Took Power”, citat de Telegraph.

Psihiatrul sustine ca acest stil de a-ti lasa copilul sa fie seful a esuat; ca dovezi, el arata catre prabusirea disciplinei in scoli si a calitatii actului educational, dar si spre cresterea ingrijoratoare a tentativelor de sinucidere in randul adolescentilor.

Suedia a fost prima tara care a interzis pedepsele fizice, in 1979, pentru ca apoi opinia sa fie ca cei mici trebuie sa fie tratati ca adulti. Valorile egalitare ale social-democratiei s-au soldat insa cu un dezastru in familie, noteaza publicatia.

Frank Furedi, sociolog, profesor emerit la University of Kent si autor al “Paranoid Parenting”, este citat in articol spunand ca “cea mai tulburatoare caracteristica a societatii suedeze este abdicarea voluntara din autoritatea de adult”. “A inceput cu stigmatizarea pedepsirii copiilor si a transformat-o intr-o frica de a-i disciplina, ceea ce este lucrul pe care parintii ar trebui sa il faca”, iar ingrijorarea nu este ce li se intampla cand sunt copii, “ci ce se intampla cu ei pe masura ce cresc”, avertizeaza Frank Furedi.

In tarile scandinave, copiii nu incep educatia formala mai devreme de 6 sau 7 ani, lucru pe care specialistii in educatie l-au calificat adesea preferabil sistemului britanic, in care toti copiii trebuie inscrisi in sistemul de educatie pana la 5 ani, noteaza Judith Woods.

Aceasta face referire si la o scrisoare trimisa in septembrie 2013 la The Daily Telegraph de un grup de specialisti britanici in educatie – printre care si Lord Layard, director al Well-Being Programme la London School of Economics, si David Whitebread, senior lecturer in psihologia educatiei la Cambridge University – care au sustinut ca modelul scandinav ar trebui copiat.

Psihiatrul suedez David Eberhard avertizeaza insa ca problemele sociale sunt in crestere in scolile din Suedia, unde elevii refuza in mod obisnuit sa urmeze instructiunile profesorilor, iar problemele continua in ceea ce el numeste o viata adulta neimplinita. Potrivit acestuia, “asteptarile lor [asteptarile copiilor - n.red.] sunt prea mari si viata e prea dura pentru ei. O vedem in tulburarile de anxietate si de automutilare, care au crescut in mod dramatic”.

“Tinerii din Suedia tind sa fie foarte dezamagiti in viata, mai ales in jurul varstei de 20 de ani”, sustine Eberhard, care precizeaza ca desi se inregistreaza o scadere a sinuciderilor, “exista o crestere uriasa a tentativelor de sinucidere, mai ales in randul fetelor cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani”.

de admin

Cum vede Biserica educația copilului, interviu cu Maica Siluana

11:01 am, iunie 8, 2013 în Creşterea copiilor, Despre Familia Creștină, Sfaturi pentru tineri de admin

Maica Siluana

1. Dacă ar fi să alegeti trei calități obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?

O primă calitate necesară unei mame cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credința în Dumnezeu, cât mai profund și mai practic cu putință. Această calitate o va ajuta să fie conștientă de sensul vieții omului pe pământ și să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depășește cerințele vieții ca supraviețuire sau viețuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conștientă și liberă de sine.

Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-și asuma consecințele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea că „socoteala” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieții în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber și conștient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica să fie o mamă bună, atât omenește, cât și duhovnicește.

2. Cum vede Biserica relația dintre mamă și copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil și părinte?

În Biserică, relația dintre mamă și copil este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârșire, în funcție de putință și bunăvoința fiecăruia. Pentru că și mama dă efectiv din viața sa copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menținerea în viață și creștere. Mai întâi, în pântece, își dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naștere, oferă laptele produs în sânul vieții sale. Iar după înțărcare își dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una și această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relația lor se poate destrăma, omenește vorbind. Nimeni nu va mai despărți în sângele și moștenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creștină, comunicarea dintre copil și părinți este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primește fiecare energiile necreate, dumnezeiești, care vindecă neputințele omenești generatoare de traume și de nefericire.

Grija și oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmărește să îl scoată pe om din relațiile bazate pe reciprocitate și administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoționale și de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învățarea necesară supraviețuirii. Harul îl face pe om liber și capabil să iubească în mod conștient și jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educația copilului? Care este mai importantă: educatia spirituală, cea emoțională sau cea intelectuală?

În Biserică omul este văzut și cinstit ca întreg. Iar educatia presupune îngrijirea și cultivarea tuturor dimensiunilor și lucrărilor persoanei umane. Educația spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective și intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simțire, minte și inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, unește toate puterile și lucrările omului și le spiritualizează, le înduhovnicește prin lucrarea Duhului Sfânt. Educația copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal rațional”, la starea de om deplin, de ființă spirituală.

Să nu vă speriați de aceste cuvinte și nici de constatările pe care le faceți privind în jurul vostru. Să nu facem din neputința creștinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă daca are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând o mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Și tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învățat în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conținuturile minții și sufletului ei, transmise direct și viu copilului, încă din momentul conceperii.

Daca mama va alege să-și vindece rănile emoționale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe și manifestate de copil și, apoi, de nepoți.

În privința pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuși cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

5. Ce părere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia „ruptă din rai”, cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărțită, prin rupere, de iubirea și respectul care caracterizau relațiile umane înainte de căderea protopărinților noștri. Iar iluzia că bătaia ar putea naște iubire este o formă ascunsă a criminalității umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură și în Biserică se vorbește despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educație, este în sensul de a-i produce copilului o experiență dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poți explica unui copilaș că este periculos să umble la prizele
electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înțelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă.
Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinților în momentul acela și nu frica, ura sau mânia…

Biserica privește orice abuz ca pe un păcat grav și oferă remedii atât victimei, cât și abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deși s-au făcut pași importanți spre a ieși în întâmpinarea omului, cu nevoile și durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaștere adecvată a acestor pași va aduce un mare ajutor tuturor părinților și educatorilor onești și dedicați.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubescă ea însăși pe Dumnezeul Cel Viu, prezent și lucrător, în Biserică și în viața sa.

7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul așa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relația dintre Dumnezeu și copil este nemijlocită și vie. Dacă vom proceda așa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiți de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla și noi mai multe despre Dumnezeu.

8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică și care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenți în viata părinților normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânța părinților să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinții îl primesc prin sfintele Taine și îl păstrează, și care lucrează prin rugăciunea și prin viața lor, în credință.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul și iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, și în prezența tatălui, iubitoare și protectoare. După naștere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie. Botezul este nașterea sa în Împărăția lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă”, iar Împărtășania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viața „lumii acesteia”. Pentru creștin, viața aceasta este doar o pregătire pentru viața adevărată, care este viața veșnică. Și viața veșnică, totuna cu viața fericită, începe aici, în viața pământească altoită pe Viața Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătățile cele cerești, le pregustăm, așa cum pruncul din pântecele matern participă la viața de după naștere. Tot mai mulți experți care studiază calitatea vieții omului, dovedesc științific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot așa, viața actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieții veșnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieții lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format deprinderi de viețuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă și îl cheamă la Viața cea adevărată, care este viața cu și în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui și nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelația numește darul de a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător și nu îl lasă pe om să-și afle liniște, până ce nu-i aude glasul!

9. De ce este atât de important botezul în viața copilului nostru? La cât timp de la naștere trebuie botezat bebelușul? Care sunt cele mai importante tradiții care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este nașterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfințitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existență. El beneficiază astfel de menținerea în existență, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor și călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viața pe care a pierdut-o, atunci când a renunțat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Și anume, harul sfințitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.

Biserica oferă familiei învățătura necesară și corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviți ca persoane umane, și nu ca anexe ale părinților.

10. Ce sfaturi puteti oferi mămicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care își respectă părinții și lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să își ferească micuțul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduința lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Său.

Străduiți-vă să înțelegeți această chemare-făgăduință și să o urmați, pornind de acolo de unde vă aflați acum și veți cunoaște bucuria după care tânjește inima voastră. Și nimeni și nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut așa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condițiile
exterioare.

Bucurie sfântă și pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!