Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Despre iubire.

de admin

Sfinţii Andronic şi Atanasia

9:58 am, octombrie 9, 2011 în Despre Familia Creștină, Despre iubire de admin

Sfinţii Andronic şi Atanasia au fost o pereche evlavioasă şi înstărită, trăind în Antiohia veacului al şaselea. Pentru virtutea sa, ca şi pentru măiestria sa deosebită ca argintar, Andronic ajunsese cunoscut chiar şi împăratului.

O vreme această familie sfântă obişnuia să-şi împartă bunurile în trei părţi. Prima parte o foloseau pentru milosteniile îmbelşugate date săracilor; a doua parte o foloseau spre a împrumuta bani fără dobândă oricui avea nevoie de acest fel de ajutor; iar a treia parte o păstrau pentru trebuinţele casei şi familiei lor.

Acest chip de vieţuire – făcând mult bine celorlalţi în fiece zi – le-a adus multă bucurie. Oricine avea vreo trebuinţă alerga la casa lor, unde afla alinare şi ajutorul trebuincios. Andronic şi Atanasia erau cu adevărat neagonisitori (amisthos), alinătorii tuturor şi vistierie tuturor celor suferinzi şi necăjiţi. Andronic şi Atanasia aveau doi copii, Ioan şi Măria. Însă cei doi copii au murit în aceeaşi zi, pe când erau mici. Tatăl şi-a domolit durerea şi şi-a văzut de meseria sa, lucrând cu mai multă răbdare decât înainte şi în tăcere. Atanasia avea inima zdrobită şi îşi trecea vremea pe lângă mormântul ce cuprindea pe micuţii ei, în biserica Sfântului Iulian. Stătea acolo, aplecându-se spre mormânt şi suspinând: „Să mor şi eu cu copii mei, să zac alături de ei”. Dar noaptea, când totul era liniştit şi candelele pâlpâiau slab în biserică, înaintea femeii ce plângea s-a oprit un călugăr care i-a spus: „Femeie, de ce te jeluieşti ? Pentru ce nu laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească ?”

Iar ea a zis: „Nu te
mânia pe mine, doamne, de vreme ce mâhnită sunt, că doi fii am avut, şi pe aceştia i-am îngropat împreună astăzi”. Iar el i-a zis ei: „Dar pentru ce plângi pentru dânşii ? Căci zic ţie, în ce chip caută firea omenească hrana şi nu se poate a nu-i da ei, tot aşa şi copiii tăi se hrănesc cu cereştile bunătăţi de la Hristos, pe care-L roagă, zicând: Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de la cele pământeşti; drept aceea, nu ne lipsi pe noi şi de cele cereşti”. Auzind acestea, toată mâhnirea Atanasiei s-a preschimbat în bucurie, dar când s-a uitat după călugăr, ca mai mult să vorbească cu el, nu 1-a mai aflat. Atunci s-a dus la cel ce păzea uşile şi 1-a întrebat: „Unde este părintele acela ce era în biserică ?” El a răspuns: „Nu a fost nici un părinte aici”. Atunci ea a ştiut că i s-a arătat Fericitul Mucenic Iulian în haine de călugăr. Ducându-se apoi, a venit la soţul ei şi i-a spus toate, rugându-1 ca împreună să se lepede de lume şi să se retragă într-o mănăstire, unde să se poată pregăti ca să se întâlnească cu micuţii lor. El a încuviinţat, căci inima îi era împovărată şi toate nădejdile şi ambiţiile sale din această lume se sfârşiseră atunci când pământul s-a închis peste chipurile palide ale copiilor săi.”

Deci Andronic şi Atanasia şi-au împărţit restul averii pentru întreţinerea săracilor şi ajutorarea monahilor. Părăsind Siria, s-au dus la Ierusalim. De acolo au plecat în Egipt, unde au cerut îndrumarea Sfântului Daniil Schiteanul (7 iunie). El 1-a sfătuit pe Andronic să meargă la mănăstirea Tavennisioţilor. Întrucât Atanasia trecuse de mijlocul vieţii, el a sfătuit-o să-şi taie părul şi să se îmbrace ca un pustnic. I-a rânduit să trăiască într-o chilie dintr-o lavră a schitului şi i-a poruncit să se întâlnească cu ceilalţi călugări numai la Liturghie, în Ziua Domnului. Se pare că ea a fost printre primele femei ce au trăit pustniceşte în pustia Egiptului.

După doisprezece ani de despărţire, Atanasia – îmbrăcată încă în veşminte de pustnic şi având acum numele de Atanasie – şi-a întâlnit soţul pe când călătoreau amândoi spre Ţara Sfântă. Ea 1-a recunoscut, el însă nu a recunoscut-o – atât de schimbată îi era înfăţişarea de anii de aspră nevoinţă. Au stat de vorbă o vreme, apoi au hotărât să-şi urmeze pelerinajul împreună. După cercetarea locurilor sfinte, s-au întors împre-ună în Egipt. Şi ajungând la locul unde se întâlniseră, Andronic arătă cu băţul şi zise: „Drumul meu e încolo”. Iar ea, arătând în altă parte, zise: „Iar al meu dincolo”. Şi amândoi erau plini de întristare. Apoi Andronic grăi: „Frate Atanasie, amândoi suntem bătrâni şi nu se cade să locuim singuri. împreună cu tine m-am simţit deosebit de bine, şi acum nu mă îndur să mă despart de tine. Vino şi stai cu mine în chilie, iar dacă eu mor mai întâi, tu să-mi închizi ochii; iar de vei muri tu mai întâi, eu a să-mi pun mâna pe ai tăi”. Atunci Atanasia s-a întors cu faţa şi a lăcrimat puţin, apoi a grăit: „Am să vin cu tine, frate”. Deci cei doi bătrâni s-au regăsit, dar Andronic nu ştia că însoţitorul lui era soţia sa; simţea doar o mare înduioşare şi dragoste pentru tovarăşul său.

Trecând încă doisprezece ani, timp în care nimeni nu i-a descoperit taina, nici chiar soţul ei, Atanasia s-a îmbolnăvit grav. Puţin înainte de plecarea din viaţă, ea şi-a zgâriat numele adevărat pe o ţiglă. Văzând scrierea, Andronic a lăcrimat şi s-a aruncat asupra trupului ei, strigând: „Aceasta e soţia mea Atanasia !”

Auzind uimitoarea ei vieţuire, călugării din toate mănăstirile şi sihaştrii din cele mai depărtate ţinuturi s-au adunat la îngropăciunea ei. Cu stâlpări şi ramuri înverzite şi înveşmântaţi în alb (cum era obiceiul în schit), au dus trupul ei la locul de odihnă, şi cu mare bucurie l-au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce a mărit astfel numele Său întru ea.

Deşi un alt pustnic stăruia ca Andronic să se alăture lui într-un alt loc, el n-a voit să părăsească chilia pe care o împărţise cu soţia sa, zicând că va rămâne acolo până ce Domnul îl va lua să se reîntâlnească cu ea. După opt zile a murit şi fericitul Andronic, reîntâlnindu-şi soţia credincioasă în împărăţia cea cerească. Slujba lor la Utrenie zice aşa: „însoţitoare avut-a Andronic pe Atanasia, şi întru nevoinţele cele de pe pământ, şi în tăria cerurilor”.

Şi dezbinare mare s-a făcut între monahi pentru a şti unde să se ducă sfintele moaşte ale sfintei perechi, căci amândouă mănăstirile lor le râvneau.

Stihiri la Vecernie, glas 4
Părăsind toată tirania vieţii şi urând avuţia, şi din dezmierdarea cea trecătoare schimbându-vă, aţi ridicat Crucea ca un jug dumnezeiesc şi aţi urmat lui Hristos, şi aţi locuit la verdeaţa cea cerească minunat, întru care veselindu-vă dimpreună, aduceţi-vă aminte pentru noi, cei ce cu credinţă ne aducem aminte de voi, şi cu dragoste săvârşim sfântă şi cinstită pomenirea voastră, sfinţilor.

Lipsitu-v-aţi de însoţirea cea drăgăstoasă a copiilor cu porunca lui Dumnezeu, şi în viaţă rămânând neschimbaţi, aţi ridicat glasul cel viteaz al lui Iov şi aţi strigat: Domnul a dat, Domnul a luat; pentru aceea, cu lesnire aţi săvârşit lucrul cel dorit, şi mutându-vă către pustietăţi şi către locurile cele sfinte, cu bucurie v-aţi arătat pereche preasfântă.

Cântarea a treia la Utrenie, glas 8
Din rai s-a scos Adam, pentru sfatul Evei, dară tu, înţelepte, de sfatul soţiei tale ascultând, acum dimpreună cu ea în rai petreci, pururea bucurându-vă, fericite Andronic.

de admin

O paralelă între nuntă şi monahism

6:29 pm, septembrie 21, 2011 în Despre Familia Creștină, Despre Taina Nunții, Despre iubire, Relaţiile între soţi de admin

Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă interioară cu mine însumi, cu alte cuvinte, greutatea de a renunţa la ceva ce m’ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi‑a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m’a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură. Arta era pentru mine o cale către cunoaşterea fiinţei. Aşa o înţelegeam eu, aşa trăiam în ea. Ea îmi cerea întreaga fiinţă; ba chiar mai mult decât „întreaga”. Fără a te da în întregime artei, ea nu va deveni niciodată autentică, cu alte cuvinte, una care să duca pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii şi spaţiului. Autentic artistică este numai opera ce poartă în sine elemente ale veciniciei; fără aceasta, ea rămâne doar un element „decorativ” al locuinţelor noastre. Gândul veciniciei m’a însoţit încă din anii copilăriei. Rugăciunea, adâncindu’se înlăuntrul meu, mă ducea cu mai multă putere către simţul veciniciei. Şi ea a biruit.

Mai departe, călugăria mi-a pus problema „persoanei”. Ştim din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire, atunci când poartă, mai mult sau mai puţin desăvârşit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experienţa unei oarecari „vecinicii”, adică a unei stări în afara vremii, ieşirea din hotarele înguste ale existenţei individuale. Cei ce au trecut prin această experienţă au cercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o „taină” în sine: biruinţa asupra egoismului, contopirea a doi într’o „unire”. Astfel, un theolog în Paris a ajuns până acolo unde să înceapă a afirma că în afara unei astfel de experienţe nu este cu putinţă să ajungi să înţelegi dogma Unităţii Treimice.

Eu nicidecum nu pretind a şti toate. În vârtutea condiţiei existenţei noastre pământeşti, nimeni nu poate să treacă prin toate, în experienţa sa personală. Sântem puşi înaintea inevitabilităţii unei alegeri, unei hotărâri, neapărat de ordin categoric. În ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viaţa celor ce ne înconjoară, într’o covârşitoare majoritate a cazurilor purtând în sine pecetea năruirilor, dezamăgirilor, dar în acelaşi timp şi un început de înţelegere, în ce priveşte realităţile fiinţei, prin rugăciune. Nu este cu putinţă a smulge din suflet nădejdea către ceva mai bun tocmai pentru el. Închipuirea desenează un minunat tablou al căsătoriei armonioase. Dar în cazul meu a biruit rugăciunea. În ea se descoperă „persoana”, incomparabil mai adânc decât în unirea a două persoane care se iubesc. Rugăciunea faţă către Faţa lui Dumnezeu introduce duhul omului în domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte şi de o minunată pace. De asemenea, rugăciunea pentru lumea întreagă, pentru toată omenirea, ne descoperă noi sfere ale fiinţei, experienţă pe care nu o poate da nunta.

Toată întâlnirea, cu adevărat omenească, răsfrânge însăşi frumuseţea vieţii cosmice. Fiecare om aşteaptă de la noi întreaga atenţie către sine. Dar pe lângă atrăgătoarea întâlnire cu o persoană vie, în rugăciunea pentru lumea întreagă sufletul zăreşte măreţia realităţii atotcuprinzătoare, şi de acum nu mai poate părăsi orizonturile care i s’au deschis. Minunat lucru – dragostea pentru o persoană iubită, dar a se ruga este ceva şi mai mare.

Ca să ajungem la rugăciunea neîncetată, poruncită nouă (Ef. 6:18; 1Tes. 5:17), neapărat trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât ea să devină un singur act neîncetat de înainte‑stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii în faţa Marelui Dumnezeu. Experienţa istorică a arătat că cel mai bun chip pentru a atinge acest sfânt ţel s’a dovedit a fi monahismul. Absenţa datoriei de a apăra existenţa cuiva – fie nevastă, fie eventuali copii şi alte asemenea – dă monahului libertatea de a’şi risca întreaga viaţă în nevoinţa postului, a privegherii, a uitării nevoilor sale trupeşti, precum hrana, îmbrăcămintea, conforturile. Mintea monahului este liberă neîntrerupt să petreacă în pomenirea lui Dumnezeu; ea în chip firesc se mişcă în sfera rugăciunii curate; cearcă atingerea vieţii vecinice; trăieşte vederea Luminii Nezidite care purcede de la Faţa lui Dumnezeu, răspândeşte mireasma iubirii ce se pogoară de sus.

Când, după o nuntă cu adevărat binecuvântată – nu una de scurtă durată, nu una prea mărginită la cele trupeşti, ci una într’o adâncă dragoste personală – unul din soţi moare, lăsând pe celălalt singur, atunci cel (sau cea) care rămâne se simte pierdut, rupt, „înjumătăţit”. Lumea îi devine pustie. Şi puţini, printr’o rugăciune fierbinte, şi’au biruit singurătatea, au dobândit libertatea pentru o mai bună înălţare la Cer. Şi astfel nunta, chiar în forma ei cea mai bună, poartă primejdia îngustării personalităţii omeneşti. Monahismul izbăveşte de o astfel de înmicşorare. Neîncetata împreună-grăire cu Tatăl cel Ceresc, în absenţa nevoii de a comunica în planurile inferioare ale existenţei noastre, lărgeşte inima monahului spre a cuprinde viaţa cosmică, ce nu se ia de la el prin moartea fizică. Persoana lui se dezvoltă şi primeşte caracterul universalităţii asemănătoare cu Hristos. Monahului i se dă de sus a simţi în cuvintele Domnului oglindirea vieţii Celui Fără de Început. Însuşi Tatăl a dat cuvintele Fiului Său, iar Fiul le-a împărtăşit oamenilor.