Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Relaţiile între soţi.

de admin

O paralelă între nuntă şi monahism

6:29 pm, septembrie 21, 2011 în Despre Familia Creștină, Despre Taina Nunții, Despre iubire, Relaţiile între soţi de admin

Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă interioară cu mine însumi, cu alte cuvinte, greutatea de a renunţa la ceva ce m’ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi‑a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m’a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură. Arta era pentru mine o cale către cunoaşterea fiinţei. Aşa o înţelegeam eu, aşa trăiam în ea. Ea îmi cerea întreaga fiinţă; ba chiar mai mult decât „întreaga”. Fără a te da în întregime artei, ea nu va deveni niciodată autentică, cu alte cuvinte, una care să duca pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii şi spaţiului. Autentic artistică este numai opera ce poartă în sine elemente ale veciniciei; fără aceasta, ea rămâne doar un element „decorativ” al locuinţelor noastre. Gândul veciniciei m’a însoţit încă din anii copilăriei. Rugăciunea, adâncindu’se înlăuntrul meu, mă ducea cu mai multă putere către simţul veciniciei. Şi ea a biruit.

Mai departe, călugăria mi-a pus problema „persoanei”. Ştim din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire, atunci când poartă, mai mult sau mai puţin desăvârşit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experienţa unei oarecari „vecinicii”, adică a unei stări în afara vremii, ieşirea din hotarele înguste ale existenţei individuale. Cei ce au trecut prin această experienţă au cercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o „taină” în sine: biruinţa asupra egoismului, contopirea a doi într’o „unire”. Astfel, un theolog în Paris a ajuns până acolo unde să înceapă a afirma că în afara unei astfel de experienţe nu este cu putinţă să ajungi să înţelegi dogma Unităţii Treimice.

Eu nicidecum nu pretind a şti toate. În vârtutea condiţiei existenţei noastre pământeşti, nimeni nu poate să treacă prin toate, în experienţa sa personală. Sântem puşi înaintea inevitabilităţii unei alegeri, unei hotărâri, neapărat de ordin categoric. În ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viaţa celor ce ne înconjoară, într’o covârşitoare majoritate a cazurilor purtând în sine pecetea năruirilor, dezamăgirilor, dar în acelaşi timp şi un început de înţelegere, în ce priveşte realităţile fiinţei, prin rugăciune. Nu este cu putinţă a smulge din suflet nădejdea către ceva mai bun tocmai pentru el. Închipuirea desenează un minunat tablou al căsătoriei armonioase. Dar în cazul meu a biruit rugăciunea. În ea se descoperă „persoana”, incomparabil mai adânc decât în unirea a două persoane care se iubesc. Rugăciunea faţă către Faţa lui Dumnezeu introduce duhul omului în domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte şi de o minunată pace. De asemenea, rugăciunea pentru lumea întreagă, pentru toată omenirea, ne descoperă noi sfere ale fiinţei, experienţă pe care nu o poate da nunta.

Toată întâlnirea, cu adevărat omenească, răsfrânge însăşi frumuseţea vieţii cosmice. Fiecare om aşteaptă de la noi întreaga atenţie către sine. Dar pe lângă atrăgătoarea întâlnire cu o persoană vie, în rugăciunea pentru lumea întreagă sufletul zăreşte măreţia realităţii atotcuprinzătoare, şi de acum nu mai poate părăsi orizonturile care i s’au deschis. Minunat lucru – dragostea pentru o persoană iubită, dar a se ruga este ceva şi mai mare.

Ca să ajungem la rugăciunea neîncetată, poruncită nouă (Ef. 6:18; 1Tes. 5:17), neapărat trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât ea să devină un singur act neîncetat de înainte‑stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii în faţa Marelui Dumnezeu. Experienţa istorică a arătat că cel mai bun chip pentru a atinge acest sfânt ţel s’a dovedit a fi monahismul. Absenţa datoriei de a apăra existenţa cuiva – fie nevastă, fie eventuali copii şi alte asemenea – dă monahului libertatea de a’şi risca întreaga viaţă în nevoinţa postului, a privegherii, a uitării nevoilor sale trupeşti, precum hrana, îmbrăcămintea, conforturile. Mintea monahului este liberă neîntrerupt să petreacă în pomenirea lui Dumnezeu; ea în chip firesc se mişcă în sfera rugăciunii curate; cearcă atingerea vieţii vecinice; trăieşte vederea Luminii Nezidite care purcede de la Faţa lui Dumnezeu, răspândeşte mireasma iubirii ce se pogoară de sus.

Când, după o nuntă cu adevărat binecuvântată – nu una de scurtă durată, nu una prea mărginită la cele trupeşti, ci una într’o adâncă dragoste personală – unul din soţi moare, lăsând pe celălalt singur, atunci cel (sau cea) care rămâne se simte pierdut, rupt, „înjumătăţit”. Lumea îi devine pustie. Şi puţini, printr’o rugăciune fierbinte, şi’au biruit singurătatea, au dobândit libertatea pentru o mai bună înălţare la Cer. Şi astfel nunta, chiar în forma ei cea mai bună, poartă primejdia îngustării personalităţii omeneşti. Monahismul izbăveşte de o astfel de înmicşorare. Neîncetata împreună-grăire cu Tatăl cel Ceresc, în absenţa nevoii de a comunica în planurile inferioare ale existenţei noastre, lărgeşte inima monahului spre a cuprinde viaţa cosmică, ce nu se ia de la el prin moartea fizică. Persoana lui se dezvoltă şi primeşte caracterul universalităţii asemănătoare cu Hristos. Monahului i se dă de sus a simţi în cuvintele Domnului oglindirea vieţii Celui Fără de Început. Însuşi Tatăl a dat cuvintele Fiului Său, iar Fiul le-a împărtăşit oamenilor.

de admin

Bucuria familiei crestine, o regasire a paradisului

1:08 am, iunie 30, 2011 în Creşterea copiilor, Despre Familia Creștină, Despre Taina Nunții, Relaţiile între soţi de admin

Bucuria familiei crestine este un dar al unirii celor doi miri in Taina Nuntii. “Sa ne veselim si sa-I dam slava, caci a venit nunta Mielului. Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului” (Apocalipsa 19, 7-9).Momentul suprem al bucuriei dobandite la aceasta Nunta este Cincizecimea, adica o reala si personala comuniune cu Duhul Sfant. In crestinism, orice Nunta este o Cincizecime si o Bunavestire. Pentru a ne da seama ce valoare are darul bucuriei de care se impartasesc mirii la Cununie si de care nu se lipsesc uneori viata intreaga, se cuvine sa-l cunoastem din ceasul Buneivestiri, precum si din minunea ce s-a petrecut in Cana, la care au luat parte Mantuitorul, impreuna cu Maica Sa.

La randul ei, maternitatea este sursa de bucurie in casatorie. “Femeia aduce sotului implinire si mangaiere”, zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Bucuria avuta de Fecioara ne descopera modul in care se regaseste faptura in iubirea lui Dumnezeu. Fecioara Maria a acceptat sa-si daruiasca trupul si sangele, adica viata, a inteles menirea ei de mama. Iubirea ei isi descopera mai ales carcterul creator. Ea a acceptat de a descoperi si implini feminitatea creatiei.

Este semnificativ sa intelegem relatia dintre Dumnezeu si creatura, restaurata in Biserica, exprimate in termenii iubirii si ai unirii conjugale. Iubirea lui Dumnezeu pentru lume, ca si iubirea lui Hristos pentru Biserica, nu poate fi inteleasa decat prin experienta iubirii conjugale, iar aceasta iubire isi are radacinile, profunzimea si implinirea ei reala in marea taina a lui Hristos. Deci, creatia si-a dobandit restaurarea si plinatatea in Biserica, fiind salvata de pacat si inaltata la o noua demnitate.

Bucuria este modul desavarsit de a trai iubirea in unitatea conjugala. Este un mod prin care se desavarsesc in iubire cei doi soti. Bucuria este vinul miraculous al Imparatiei lui Dumnezeu. Vinul de care se invrednicesc mirii, provenind din minunea savarsita de Hristos, in Cana, este simbolul darurilor dumnezeiesti. Degustarea vinului aduce mirilor bucurie si fericire. Hristos se reflecta in sufletul mirelui, respectiv al miresei, care gusta fericirea nespusa a bucuriei. Imaginea simbolica a vinului iluminat de raze scoate in relief transformarea integrala a fiintei umane, in iubirea conjugala.

In orice iubire umana se afirma un elan spre vesnicie. Iubirea nu suporta sa-i fie ingradita aceasta libertate. Copilul este eternitatea iubirii conjugale, este bucuria iubirii. Iubirea inseamna daruire, iar daruirea se face prin copil. Iubirea comuna a sotilor se marturiseste, se cimenteaza si se intrupeaza in copil. Mama este aceea care daruieste viata fiindca este sursa a vietii. Iubirea se implineste prin aceasta daruire, prin aceasta nastere de prunci, implinind astfel si porunca de a fi creatori.

In daruire reciproca se descopera bucuria si castitatea. Fecioara Maria isi descopera valoarea maternitatii tocmai pentru ca fecioria ei este plinatatea iubirii. Ceea ce sotii afla in Maica Domnului, si constituie bucuria suprema a intregii creatii, este, in primul rand, aceasta adorare a lui Hristos, aceasta acceptare urmata de o Parusie, precum si aceasta iubire pentru El.

Pe drept cuvant sustine Alexandre Schmemann ca, in Ortodoxie, in realitate, nu exista un “cult al Mariei”, ci in Maria cultul Bisericii devine o vibratie de bucurie, de lucrare a harului, de acceptare, de celebrare a unirii noastre cu Dumnezeu, singura bucurie plenara pe pamant. Asemenea este si deplina bucurie a sotilor in casatorie.

Dumnezeu aseaza in fapturi un elan asemanator iubirii Sale, care se descopera, in erosul fermecator al vietii conjugale. Iubirea este lumina care, izvoraste din misterul Sfintei Treimi si se revarsa asupra lumii, cuprinzand aceasta lume. Aceste raze ale iubirii inunda lumea in bunatate, in frumusete si intelepciune.

“Puterea divina cea de la obarsie se revarsa si se intinde peste toate, patrunde neimpiedicata in toate lucrurile si cu toate acestea este din nou nevazuta, nu numai prin aceea ca este mai presus de fiinta, deasupra tuturor, ci si pentru ca, in chip tainic, ea trimite asupra tuturor inrauririle sale providentiale” (Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, XIII, 3).

Iulian Predescu