Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 10 din 34« Prima...891011122030...Ultima »

de agaton

Cateva sfaturi de la Maica Magdalena – mănăstirea “Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.

4:17 pm, aprilie 8, 2012 în Creşterea copiilor de agaton

Doamne ajuta,

Ucenică a Părintelui Sofronie, la rândul său ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, Maica admiră şi respectă mult părinţii, iar prin cărţile sale (“Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă” şi “Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi”, disponibile în librăria mănăstirii noastre) încearcă să-i indrume pe uneori anevoiosul drum de a creşte copii creştineşte. Maica spune că tot ce a avut de spus important lumii e deja în aceste două cărţi ale ei, din care prima a fost scrisă mai mult ca “dictare” după Pr. Sofronie.

Maica da cateva exemple de intamplari adevarate cu iz pedagogic cu care s-a confruntat:
– Cand un copil vine la parinti si le spune ceva dragalas, parintii se intorc unul spre celalalt si schimba priviri induiosate, uitand sa interactioneze propriu-zis cu copilul. O fac bineinteles din dragoste si bucurie, insa aceasta ii poate indeparta in timp de copil fiindca omuletul nu se simte luat in seama, valorizat, tratat cu seriozitate ci doar ca sursa de “uimire si incantare”.
– O fetita iese din biserica tinand strans la piept o papusa Barbie. Maica Magdalena o vede si-i spune “Ce draguta e rochita papusii tale! Barbie s-a imbracat asa de frumos la biserica.” Indata intervine mama fetitei cu repros in glas “Spuneti-i, Maica, ca nu trebuie sa iubeasca papusa asta atat, ci pe Hristos!”. In afara greselii evidente de a vorbi astfel de fata cu copilul, Maica Magdalena explica sfasierea interioara pe care o asemenea reactie a mamei o produce in inima copilului. Fetita nu are capacitatea inca de a inlocui o dragoste “superficiala” pentru papusa cu cea desarvarsita pentru Dumnezeu, dar nu trebuie sa ii dam impresia ca Dumnezeu e in contradictie cu tot ceea ce ei ii place sau iubeste. Rugandu-se, Maica a primit de la Dumnezeu un raspuns frumos care a asternut pacea in sufletul fetitei “Inima fetei dumneavoastra e asa de mare incat incape in ea si dragostea pentru papusa si pentru Hristos”.
Maica ne mai sfatuieste sa nu fortam copiii sa se roage, sa stea la slujba nemiscati etc. Si pe noi ne ingaduie Dumnezeu cand cascam, ne uitam pe pereti in timpul slujbelor, nu-i asa? Copiii trebuie sa simta ca dragostea noastra e neconditionata, ca nu depinde de cate rugaciuni turuie sau alte lucruri care ne-ar place noua sa le faca. Altfel, treptat ei se vor indeparta de noi si vor cauta alte surse de iubire…”neconditionata” in viziunea lor.
Copiii vor simti daca in casa exista un spirit autentic de rugaciune, nu unul “de fatada”. Ei nu trebuie impovarati cu rugaciuni lungi si complicate cat inca nu pot duce, ci trebuie invatati sa se roage sincer, sa vorbeasca cu Dumnezeu cu inima curata, fara ascunzisuri (de exemplu sa spuna Domnului: “uite Doamne, stau in fata Ta, dar nu prea am chef sa ma rog…”). Pana la urma, daca copiii tot nu coopereaza, cel mai sanatos e sa vorbim lui Dumnezeu despre copii, nu invers. Sa ne rugam Domnului sa le atinga inimile si sa-i cheme la El cu delicatetea pe care doar El o are.
In incheiere, Maica Magdalena ne spunea sa nu ne simtim impovarati ca avem de crescut copii in vremuri asa tulburi, caci Dumnezeu zamisleste si boteaza copii tocmai fiindca si astazi se pot ridica dintre acestia sfinti.

de admin

Căsătoria: întregirea firii

7:39 pm, martie 19, 2012 în Despre Familia Creștină, Despre Taina Nunții, Sfaturi pentru tineri de admin

din CĂSĂTORIA

de Arhim Vasilios Bacoianis

Editura Tabor

PARTEA ÎNTÂI

1.
Căsătoria: întregirea firii

“Si a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur!” (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu. Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8).

Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh, pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul, fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, îi va cere însoţitor, o tovărăşie omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din coasta lui Adam (v. Facerea 2,12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele Iui. Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2,23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?), are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută.

Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la martiriul lor!)

Atracția

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

- Tată, cine sunt aceşti oameni?

- Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:
- Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat (v. Facerea 2,21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută, cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul, locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.

Pe această „taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a bărbatului cu femeia. In căsătorie, firea omeneas că îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan)1.

în spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoro-poulos (+1989), problema trupului va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.1

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Tournie nu ezita să mărturisească: „De mic aveam fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (I Corinteni 7, 2).

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. însăşi firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v. Matei 19,12).

Pagina 10 din 34« Prima...891011122030...Ultima »