Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Căsătorie.

de Diana

Despre distrugerea familiei…

2:01 pm, noiembrie 6, 2010 în Atentat asupra familiei de Diana

Interviu cu Părintele Nicolae Tănase (2009)

“- Vă ocupaţi cu râvnă, cu toată energia de mult timp de problemele familiei şi ale copiilor din România, probleme pe care le cunoaşteţi mai bine ca oricare altul. Cum vedeţi în aceşti ani din urmă starea familiei româneşti? Mai are ea temelie trainică?

- Din păcate, anul 2009 nu se identifică cu anii trecuţi şi cu anii mai dinainte. Din fericire, Biserica rămâne în principiile şi rânduielile ei neschimbate. Infailibilitatea Bisericii, capacitatea ei de a lucra fără greşeală, fiindcă îl are în capul ei pe Hristos, poate da nădejdea ca familia să revină în matca obişnuită. Asta înseamnă curgerea firească a vieţii în Taina cununiei şi, în casă, realizarea dezideratelor de creştere şi educare a copiilor.

- O familie tradiţională este formată din tată, mamă, copii, dar şi bunici, şi bătrâni. Care mai este acum relaţia mamă-tată şi copii şi apoi a acestora cu bătrânii, cu bunicii?

- Depinde dacă aceste trei categorii de vârste au procedat la izolare sau nu. Câtă vreme copiii nu mai petrec viaţa lor cu părinţii, pentru că părinţii şi-au izolat copiii prin televizor, prin internet, prin toate nebuniile moderne, câtă vreme părinţii nu mai au legături cu părinţii lor, respectiv bunicii copiilor, pentru că ei sunt persoane post-moderne iar ceilalţi sunt expiraţi, retrograzi, stăpâneşte ruptura. Aceasta e aşa de puternică, încât e greu să speri în refacere fără credinţă, spovedanie, rugăciune, pocăinţă.

- Aţi vorbit de relaţiile sufleteşti, le-aş zice duhovniceşti. Mai există însă o relaţie familială complet distrusă încă din anii de după revoluţia franceză de la 1789, mai ales în secolul al XIX-lea: rolul protector al familiei tradiţionale faţă de copii şi faţă de bătrâni a fost preluat de către stat. Acum statele moderne îşi asumă rolul de pater pentru copii, chiar preluându-i de la părinţi. Iar pe bătrâni i-au rupt de familia lor prin pensii, cărora înainte de anul 1850 nici nu li se cunoştea numele. Prin aceasta, cele trei vârste, cum le-aţi numit Sfinţia Voastră, sunt complet rupte unele de altele, structura familiei fiind pulverizată.

- Occidentul cunoaşte de mult aspecte mult mai grave ale acestor realităţi, chiar dacă au creat aziluri superdotate pentru bătrâni, din care lipseşte cu desăvârşire căldura dragostei familiei. Asta au făcut în primul rând. Au distrus dragostea dintre oameni, în primul rând a celor de acelaşi sânge. În primul rând copiii au nevoie de bunici. Acum nu duc lipsă gravă de părinţi, dar şi de bunici. Copiii pe care îi ocroteşte parohia noastră, în cadrul serviciului social care funcţionează după noul Statut al Bisericii, duc lipsă sufletească de părinţi, pe care încercăm să-i înlocuim, şi încă mai mare lipsă de bunici. Bunicii nu pot fi nici neglijaţi, nici înlocuiţi. Ei au rolul lor, dat de Dumnezeu, în educarea şi formarea copiilor. E bine ca statul să nu preia cu forţa rolul acesta, ci trebuie să protejeze familia. A proteja e una şi a înlocui rolul părinţilor este alta.

- În comunism, prin distrugerea proprietăţii private şi pauperizarea întregii populaţii au fost spulberate posibilităţile de protecţie a persoanei prin familie, nu a mai rămas nimic nici pentru urmaşi, nici pentru înaintaşi. Tot omul a ajuns la mâna statului, marele proprietar. Astfel s-au creat condiţiile ca, în aceşti ani postdecembrişti, să se poate distruge familia mai uşor în România.

- La ce ar trebui să ne aşteptăm? De ce trebuie să avem aşa mari pretenţii la aceste lucruri care nu au nimic comun cu Hristos? Greşelile mari apar în relaţia Biserică şi stat, Biserica în stat, Biserică naţională… Biserica nu e din lumea asta. În nici într-un caz nu poate să vină statul să facă reguli Bisericii. Biserica are regulile ei de care statul nu ţine cont şi nici nu-i convin. Dacă statul ar fi creştin, atunci duminica nu s-ar lucra, cârciumile nu s-ar deschide, în post mâncarea ar fi adecvată şi nu s-ar vinde cărnuri în magazine. Or, statul nu face aceasta şi noi ne supunem unui astfel de stat care, mai înainte, făcea şi multe alte rele: prigonea, omora, îi arunca pe creştini la fiare, îi extermina în lagăre şi temniţe înfiorătoare. Ce pretenţii să avem de la un astfel de stat? Măcar atâta de ar face, să nu se mai laude că ajută şi face bine cetăţenilor, când de fapt strică. Asta nu înseamnă că suntem împotriva statului, ci doar criticăm nişte aspecte care sunt vizibile pentru toată lumea.

- Este de plâns, la ora actuală, procentul de formare a familiilor tinere în România în comparaţie cu procentul desfacerii căsătoriilor. Am văzut prin ziare titluri deşănţate, de felul „România divorţată”, aşa de mare este numărul divorţurilor, semn clar al unui proces devastator de distrugere a familiilor. Ce ziceţi, este întâmplător acest fenomen?

- Nu. Lucrurile sunt scăpate din mână de către oamenii cu responsabilităţi spirituale. Adică noi, preoţii, noi, creştinii ortodocşi cu pretenţii de trăire a credinţei, noi, intelectualii cu pretenţii de cunoaştere. Eu sunt mirat că atunci când cineva se sinucide, aruncându-se de la etaj, nu este întrebat preotul din parohia respectivă, dacă îl cunoaşte pe sinucigaş, dacă venea la spovedanie, ce probleme avea persoana respectivă, boli psihice, ai discutat cu părinţii, ce cauze au provocat tragedia? Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Ceea ce înseamnă că noi nu avem o preocupare pentru problemele oamenilor din parohie. De aceea ne facem vinovaţi, deoarece Biserica ar trebui să lucreze continuu soborniceşte, adică să ne doară durerea celuilalt, împreună să ne sfătuim, împreună să lucrăm contra răului. Nu contra unor instituţii sau persoane, ci contra avorturilor, a divorţurilor, a împilărilor, a sinuciderilor, a patimilor, a ispitirilor grave, a certurilor, abandonurilor etc., etc.

- Care sunt principalele cauze ale disoluţiei familiei în aceste vremuri?

- Este lupta răului. Întrebarea poate fi pusă şi altfel: de ce noi cedăm la aceste atacuri? Este vorba de noi, preoţii, credincioşii, Biserica. De ce Biserica vie cedează la aceste asalturi ale răului? De ce am ajuns în aşa hal şi ne supunem fără împotrivire răutăţilor veacului? Nu e semnificativ de ce ne atacă altul, aşa e rostul lui, ispita diavolului, să ne lovească. De fapt, cauzele sunt la noi: slăbirea credinţei, pierderea iubirii, acceptarea modelor de viaţă moderne, primirea cu uşurinţă a mentalităţilor păcătoase. Răul, pe acest teren slab duhovniceşte şi moraliceşte, se propagă, intră, se sălăşluieşte înăuntrul omului şi apoi explodează în faptele lui. Iar noi observăm ravagiile din societate.

- Nu reacţionăm din cauza slăbiciunilor noastre. Totuşi există o acţiune susţinută prin legi pentru promovarea concubinajului, a libertinismului sexual, a desfrânărilor, a avorturilor, a plăcerilor consumiste, a prostituţiei, a homosexualităţii, precum şi de modificare a conţinutului educaţiei din şcoală în sensul dezvoltării premature a acestor patimi.

- Cazul fetiţei de 11 ani de la Iaşi care, cum ştiţi din mass media, a rămas gravidă în urma unui viol, nu e singular, dar este simptomatic. Cunosc şi fetiţe de 10 ani care au rămas gravide, au născut şi sunt bine acum. A fost dusă în Anglia să facă avort şi s-a sa mediatizat peste măsură pentru ca să existe motive pentru aprobarea legală a avorturilor la perioade mai mari pentru fetiţe de până în 15 ani. Duşmanii vieţii au avut un interes, de au făcut atâta vâlvă. Englezii pe al nostru l-au chiuretat, iar o fetiţă de 15 ani de la ei a fost lăsată să nască un prunc sănătos. Au profitat de prostia noastră şi pe al nostru l-au lichidat. Vedeţi ce luptă este împotriva vieţii? Ce luptă este împotriva neamului? Brâncoveanu de aceea a fost arestat şi ucis de turci, pentru că a înmulţit neamul românesc, a susţinut cu măsuri sociale creşterea demografiei, lucru neplăcut pentru duşmani. Asupreala asta socială care funcţionează la noi de mai mult timp provoacă mari daune neamului sub aspect demografic. Sigur că apare ideea nocivă, „cu ce să cresc copilul acesta?”, şi îl avortează. Alţii îi lasă pe copii acasă şi se duc prin străinătate după căpătuială, acolo uită de familie şi praful se alege. Alţii trimit bani mulţi şi copilul de acasă se destrăbălează cu ei. Dandanale, ba chiar tragedii. Împotriva acestor răutăţi trebuie să luptăm. Şi nu singuri, ci cu Dumnezeu alături de noi.”

de Diana

Probleme cu care femeia se confruntă…

6:18 pm, octombrie 17, 2010 în Atentat asupra familiei de Diana

Că familia de astăzi nu mai este ceea ce era odată, sau mai bine zis, ceea ce ar trebui să fie, o ştim cu toţii. Odată cu « emanciparea » femeii acesteia i s-au impus o mulţime de roluri care au început şi continuă să o îndepărteze tot mai mult de familie şi de adevăratele responsabilităţi care i se cuvin. Mişcarea feministă a reuşit să-şi întindă mrejele în aproape toate colţurile lumii şi în toate mediile sociale cu atâta dibăcie încât astăzi este foarte greu să mai conteşti unele anomalii pe care le-au încetăţenit de zeci de ani. Unele femei au dorit egalitate cu bărbaţii şi, în cele din urmă au câştigat-o, doar că nu au câştigat-o doar pentru ele ci pentru toate femeile de atunci încoace. Femeile au câştigat dreptul de a munci la fel ca bărbaţii, doar că plătite mai prost. Apoi şi bărbaţii au început să fie plătiţi tot mai puţin (că nu se putea face discriminare, nu?), iar într-un final s-a ajuns să lucreze doi pe un salar. În foarte puţine cazuri un bărbat reuşeşte să câştige suficient încât să-şi întreţină familia fără aportul financiar al soţiei. A trebuit multă dibăcie pentru a o scoate pe femeie afară din casă şi introdusă în câmpul muncii, dar când s-a reuşit acest lucru femeia cu greu şi-a mai putut păstra statutul pe care l-a avut odinioară, fără a fi arătată cu degetul.

Există o poezie a lui Marin Sorescu, care, deşi cu un puternic iz misoginist, surprinde anumite aspecte din viaţa femeii înainte de a  i se spune că « femeia trebuie să aibă control asupra propriului trup ». Pornind de la această poezie şi de la unele discuţii pe tema « Femeia creştin-ortodoxă, între tradiţie şi mişcarea feministă », am extras câteva idei ale unor femei ortodoxe de pe forumul pilde31.ning.com, femei care încearcă să readucă normalitatea în familiile lor şi, de ce nu ?, prin propriul exemplu, în societate.


La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

(…)

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,

Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.

(Marin Sorescu, Rânduieli)

“Eu cred ca aici e o taina care e cuprinsa in cuvintele “barbatul sa isi iubeasca femeia, iar femeia sa se teama de barbat.” Unii au pastrat doar ultimele cuvinte si le-au dat tot felul de interpretari. In primul rand, eu cred ca cuvintele astea tintesc in primul rand spre o atitudine, nu spre sentimentul in esenta. Ca doar nu inseamna ca femeia nu trebuie sa isi iubeasca barbatul. Sau ca barbatul nu trebuie sa se teama de femeie (teama de a nu o rani)… Dar orice lucru care se scutura de esenta se perverteste si mai ramane doar caraghiosul. Din teama de barbat (teama, nu frica), din puterea fizica a barbatului (pe care in loc sa o foloseasca doar pentru a-si intretine si apara familia o mai foloseste si la “educatie” – a femeii, nu doar a copiilor) etc etc.
Cat despre traditie… cred ca s-a tot modificat, atat timp cat nu vorbim de o sfanta traditie. Oamenii s-au legat mai mult de patimile lor decat de porunca si Cuvantul Domnului. Dar probabil ca orice gest are la esenta o valoare. De exemplu – pupatul mainii. Sotia poate sa sarute mana care stie ca munceste sa aduca painea copiilor, iar sotul poate sa sarute mana care stie ca face painea. Iar pupatul ostentativ in public – ce legatura poate fi intre iubire, respect si aceasta? Doar daca alege sa o faca cel care pupa, nu cel care se pretinde a fi pupat
Cat despre serviciu… noi vrem sa muncim pentru ca ne simtim neimplinite in familie. Dar nu ne simtim neimplinite pentru ca ne-ar mai ramane timp si nu stim ce sa facem cu el (ar fi culmea, nu? :) ) ci pentru ca asa ne-a batut toata lumea la cap de “cativa ani” incoace. Si pentru ca nici nu ne mai permitem financiar. Deci dreptul femeii de a munci s-a transformat in obligatia femeii de a munci, obligatie financiara si psihologica. Ca o femeie care nu lucreaza, care se ocupa doar de casa, care sta acasa (de parca acasa ar sta, nu ar munci toata ziua) e ca si cum ar avea un handicap. Dar de ce a vrut femeia sa munceasca? Pentru a obtine respect si independenta financiara. Dar de ce a simtit ca nu le are (respectul) sau ca o incomodeaza (lipsa banilor..) – pentru ca barbatul a abuzat de darurile pe care le-a primit.
Dar lucrurile au degenerat rau de tot (asta ca sa se vada si greseala tendintei), de cele mai multe ori femeile care au promovat feminismul au fost lesbiene si luptatoare pentru dreptul de a face avorturi.”(M.B.)

 

„Parintele Tanase, intr-o conferinta spunea ca, in timpul prieteniei dintre o fata si un baiat trebuie mare atentie la defectele celuilalt, pentru ca pe masura ce omul inainteaza in varsta aceste defecte se accentueaza.” (M.R)

 

„Feminismul a vrut sa-si faca numai bine si si-a facut numai rau:( Caci din floare ce trebuie protejata, femeia a ajuns tinta de aruncat ghiveciul…Din stapana a casei, respectata si iubita, a devenit rob pe plantatie, din doamna careia i se cedeaza locul a devenit carausul familiei.
Durerea mea cea mai mare este ca in ochii barbatului imaginea femeii este asa de deformata incat si ei saracii cresc stramb, cavalerismul a devenit asa de desuet incat nici nu stiu cand ar trebui sa fie cavaleri. Dar cred ca este tot vina noastra (generic vorbind), noi am vrut sa fim la fel cu ei, nu egale ca egale suntem prin darul Domnului. (N.B.)

 

Eu cred ca in societatea actuala multe se strica din start. Daca doi tineri se casatoresc, crestini ortodocsi fiind si incepe paza de copii, totul se duce de rapa. Daca se casatoresc si fac copii, cati da Domnul., femeia nu are cum sa mai mearga la job. Cel mult ceva usor de acasa. Daca nu merge la job se ocupa de casa, de copii de familie. Sotul aduce painea in casa. Domnul va aduce restul. Daca e frica de Dumnzeu, credinta si dragoste – frumos sunt asezate toate. Altfel…femeia se duce la job, refuza sa nasca o perioada. Vine un copil, maxim doi dupa care se intoarce la job. Ea ramane si cu jobul si cu casa si cu copii, sotul cu ce doreste sa preia. De foarte multe ori extrem de putin. Nici nu e in firea lor sa preia multe. Si de aici certuri, probleme, discutii…cine ce face si cum face etc etc.
Dar …zi la femeia din ziua de azi sa faca toti copii…sare in sus de 7 metri. Sau zi la barbat sa isi asume nasterea de copii…tot de 7 metri in sus. Asa ca…pestele de la cap se impute. Asa cum e vorba. Pentru ca femeia refuza sa mai nasca si pentru ca barbatul refuza sa ridice femeia din pacat si isi tine familia in pacat se intampla tot ce se intampla. Cum sa mearga ceva bine cand noi de la inceput ne punem impotriva lu Dumnzeu? N-are cum. Asta general vorbind. Ca sunt cazuri in care femeia nu poate face copii. Acolo nu e asa bai. Nefiind copii nu sunt multe responsabilitati. E un lapte si miere. Cand apare cel putin un copil se complica totul. Problema e cand din motive de sanatate nu mai pot sa apara copii si femeia e nevoita sa mearga la munca desi foarte bine se poate ocupa de casa si de copil. E foarte greu cu femeia care iese din casa si merge la munca. Asta pentru ca ea nu le poate face pe toate si apar probleme, nemultumiri, frustrari. Dar…daca e Hristos cu noi…orice se poate. Si cu multa jertfa din partea fiecaruia. Si multa intelepciune.
Hilar mi se pare ca femeile singure isi i-au jugul de gat…ele vor egalitate cu barbatii, ele nu vor discriminare si tot ele se plang apoi ca nu li se mai deschide usa. Ele se imbraca in pantalon la job, isi i-au joburi de barbat si apoi se plang ca nu mai sunt vazute ca niste “delicate”? Plus ca…majoritatea femeilor vor sa munceasca…nu vor sa nasca copii. Asta poate pentru ca nici barbatii nu isi asuma familiile cu mai multi copii.”
(L)

 

„Nici noi nu facem nimic sa schimbam optica lumii, sa o reinstauram pe cea potrivita, cea lasata de Dumnezeu: ca femeia sa se mantuiasca prin prunci, iar barbatul sa isi castige painea prin sudoarea muncii lui. Astazi si barbatii fug din ce in ce mai mult de responsabilitati, trebuie doar luciditate sa vezi asta.Greu, e greu….Problema e ca, mai nou, nu ai voie nici sa te plangi, caci tot noi, femeile, ne dam in cap: ”apoi eu, in comunism, munceam 6 zile pe sapt, cateodata si duminica, aveam si copii, faceam si aia si aialalta”…. Ca si cum asta e normalitatea….” (I)