Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru familie.

de Diana

Despre distrugerea familiei…

2:01 pm, noiembrie 6, 2010 în Atentat asupra familiei de Diana

Interviu cu Părintele Nicolae Tănase (2009)

“- Vă ocupaţi cu râvnă, cu toată energia de mult timp de problemele familiei şi ale copiilor din România, probleme pe care le cunoaşteţi mai bine ca oricare altul. Cum vedeţi în aceşti ani din urmă starea familiei româneşti? Mai are ea temelie trainică?

- Din păcate, anul 2009 nu se identifică cu anii trecuţi şi cu anii mai dinainte. Din fericire, Biserica rămâne în principiile şi rânduielile ei neschimbate. Infailibilitatea Bisericii, capacitatea ei de a lucra fără greşeală, fiindcă îl are în capul ei pe Hristos, poate da nădejdea ca familia să revină în matca obişnuită. Asta înseamnă curgerea firească a vieţii în Taina cununiei şi, în casă, realizarea dezideratelor de creştere şi educare a copiilor.

- O familie tradiţională este formată din tată, mamă, copii, dar şi bunici, şi bătrâni. Care mai este acum relaţia mamă-tată şi copii şi apoi a acestora cu bătrânii, cu bunicii?

- Depinde dacă aceste trei categorii de vârste au procedat la izolare sau nu. Câtă vreme copiii nu mai petrec viaţa lor cu părinţii, pentru că părinţii şi-au izolat copiii prin televizor, prin internet, prin toate nebuniile moderne, câtă vreme părinţii nu mai au legături cu părinţii lor, respectiv bunicii copiilor, pentru că ei sunt persoane post-moderne iar ceilalţi sunt expiraţi, retrograzi, stăpâneşte ruptura. Aceasta e aşa de puternică, încât e greu să speri în refacere fără credinţă, spovedanie, rugăciune, pocăinţă.

- Aţi vorbit de relaţiile sufleteşti, le-aş zice duhovniceşti. Mai există însă o relaţie familială complet distrusă încă din anii de după revoluţia franceză de la 1789, mai ales în secolul al XIX-lea: rolul protector al familiei tradiţionale faţă de copii şi faţă de bătrâni a fost preluat de către stat. Acum statele moderne îşi asumă rolul de pater pentru copii, chiar preluându-i de la părinţi. Iar pe bătrâni i-au rupt de familia lor prin pensii, cărora înainte de anul 1850 nici nu li se cunoştea numele. Prin aceasta, cele trei vârste, cum le-aţi numit Sfinţia Voastră, sunt complet rupte unele de altele, structura familiei fiind pulverizată.

- Occidentul cunoaşte de mult aspecte mult mai grave ale acestor realităţi, chiar dacă au creat aziluri superdotate pentru bătrâni, din care lipseşte cu desăvârşire căldura dragostei familiei. Asta au făcut în primul rând. Au distrus dragostea dintre oameni, în primul rând a celor de acelaşi sânge. În primul rând copiii au nevoie de bunici. Acum nu duc lipsă gravă de părinţi, dar şi de bunici. Copiii pe care îi ocroteşte parohia noastră, în cadrul serviciului social care funcţionează după noul Statut al Bisericii, duc lipsă sufletească de părinţi, pe care încercăm să-i înlocuim, şi încă mai mare lipsă de bunici. Bunicii nu pot fi nici neglijaţi, nici înlocuiţi. Ei au rolul lor, dat de Dumnezeu, în educarea şi formarea copiilor. E bine ca statul să nu preia cu forţa rolul acesta, ci trebuie să protejeze familia. A proteja e una şi a înlocui rolul părinţilor este alta.

- În comunism, prin distrugerea proprietăţii private şi pauperizarea întregii populaţii au fost spulberate posibilităţile de protecţie a persoanei prin familie, nu a mai rămas nimic nici pentru urmaşi, nici pentru înaintaşi. Tot omul a ajuns la mâna statului, marele proprietar. Astfel s-au creat condiţiile ca, în aceşti ani postdecembrişti, să se poate distruge familia mai uşor în România.

- La ce ar trebui să ne aşteptăm? De ce trebuie să avem aşa mari pretenţii la aceste lucruri care nu au nimic comun cu Hristos? Greşelile mari apar în relaţia Biserică şi stat, Biserica în stat, Biserică naţională… Biserica nu e din lumea asta. În nici într-un caz nu poate să vină statul să facă reguli Bisericii. Biserica are regulile ei de care statul nu ţine cont şi nici nu-i convin. Dacă statul ar fi creştin, atunci duminica nu s-ar lucra, cârciumile nu s-ar deschide, în post mâncarea ar fi adecvată şi nu s-ar vinde cărnuri în magazine. Or, statul nu face aceasta şi noi ne supunem unui astfel de stat care, mai înainte, făcea şi multe alte rele: prigonea, omora, îi arunca pe creştini la fiare, îi extermina în lagăre şi temniţe înfiorătoare. Ce pretenţii să avem de la un astfel de stat? Măcar atâta de ar face, să nu se mai laude că ajută şi face bine cetăţenilor, când de fapt strică. Asta nu înseamnă că suntem împotriva statului, ci doar criticăm nişte aspecte care sunt vizibile pentru toată lumea.

- Este de plâns, la ora actuală, procentul de formare a familiilor tinere în România în comparaţie cu procentul desfacerii căsătoriilor. Am văzut prin ziare titluri deşănţate, de felul „România divorţată”, aşa de mare este numărul divorţurilor, semn clar al unui proces devastator de distrugere a familiilor. Ce ziceţi, este întâmplător acest fenomen?

- Nu. Lucrurile sunt scăpate din mână de către oamenii cu responsabilităţi spirituale. Adică noi, preoţii, noi, creştinii ortodocşi cu pretenţii de trăire a credinţei, noi, intelectualii cu pretenţii de cunoaştere. Eu sunt mirat că atunci când cineva se sinucide, aruncându-se de la etaj, nu este întrebat preotul din parohia respectivă, dacă îl cunoaşte pe sinucigaş, dacă venea la spovedanie, ce probleme avea persoana respectivă, boli psihice, ai discutat cu părinţii, ce cauze au provocat tragedia? Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Ceea ce înseamnă că noi nu avem o preocupare pentru problemele oamenilor din parohie. De aceea ne facem vinovaţi, deoarece Biserica ar trebui să lucreze continuu soborniceşte, adică să ne doară durerea celuilalt, împreună să ne sfătuim, împreună să lucrăm contra răului. Nu contra unor instituţii sau persoane, ci contra avorturilor, a divorţurilor, a împilărilor, a sinuciderilor, a patimilor, a ispitirilor grave, a certurilor, abandonurilor etc., etc.

- Care sunt principalele cauze ale disoluţiei familiei în aceste vremuri?

- Este lupta răului. Întrebarea poate fi pusă şi altfel: de ce noi cedăm la aceste atacuri? Este vorba de noi, preoţii, credincioşii, Biserica. De ce Biserica vie cedează la aceste asalturi ale răului? De ce am ajuns în aşa hal şi ne supunem fără împotrivire răutăţilor veacului? Nu e semnificativ de ce ne atacă altul, aşa e rostul lui, ispita diavolului, să ne lovească. De fapt, cauzele sunt la noi: slăbirea credinţei, pierderea iubirii, acceptarea modelor de viaţă moderne, primirea cu uşurinţă a mentalităţilor păcătoase. Răul, pe acest teren slab duhovniceşte şi moraliceşte, se propagă, intră, se sălăşluieşte înăuntrul omului şi apoi explodează în faptele lui. Iar noi observăm ravagiile din societate.

- Nu reacţionăm din cauza slăbiciunilor noastre. Totuşi există o acţiune susţinută prin legi pentru promovarea concubinajului, a libertinismului sexual, a desfrânărilor, a avorturilor, a plăcerilor consumiste, a prostituţiei, a homosexualităţii, precum şi de modificare a conţinutului educaţiei din şcoală în sensul dezvoltării premature a acestor patimi.

- Cazul fetiţei de 11 ani de la Iaşi care, cum ştiţi din mass media, a rămas gravidă în urma unui viol, nu e singular, dar este simptomatic. Cunosc şi fetiţe de 10 ani care au rămas gravide, au născut şi sunt bine acum. A fost dusă în Anglia să facă avort şi s-a sa mediatizat peste măsură pentru ca să existe motive pentru aprobarea legală a avorturilor la perioade mai mari pentru fetiţe de până în 15 ani. Duşmanii vieţii au avut un interes, de au făcut atâta vâlvă. Englezii pe al nostru l-au chiuretat, iar o fetiţă de 15 ani de la ei a fost lăsată să nască un prunc sănătos. Au profitat de prostia noastră şi pe al nostru l-au lichidat. Vedeţi ce luptă este împotriva vieţii? Ce luptă este împotriva neamului? Brâncoveanu de aceea a fost arestat şi ucis de turci, pentru că a înmulţit neamul românesc, a susţinut cu măsuri sociale creşterea demografiei, lucru neplăcut pentru duşmani. Asupreala asta socială care funcţionează la noi de mai mult timp provoacă mari daune neamului sub aspect demografic. Sigur că apare ideea nocivă, „cu ce să cresc copilul acesta?”, şi îl avortează. Alţii îi lasă pe copii acasă şi se duc prin străinătate după căpătuială, acolo uită de familie şi praful se alege. Alţii trimit bani mulţi şi copilul de acasă se destrăbălează cu ei. Dandanale, ba chiar tragedii. Împotriva acestor răutăţi trebuie să luptăm. Şi nu singuri, ci cu Dumnezeu alături de noi.”

de Diana

Despre formarea simţului adevărului la copii

10:46 am, octombrie 31, 2010 în Creşterea copiilor de Diana

Simţul adevărului, nevoia de adevăr au fost semănate în sufletul fiecărui om, deci şi al copilului, de natură. Deşi păcatul originar a tulburat şi a slăbit acest simţ, totuşi nu l-a distrus complet. Năzuinţa către adevăr a rămas în om; la copii ea semanifestă prin dorinţa lor de a şti tot; copilul întreabă despre toate şi ia tot ce-i spun adulţii drept purul adevărul curat. Copilul nevinovat, nestricat încă de patimi, nu ştie ce este minciuna şi prefăcătoria; dimpotrivă, el roşeşte nu numai atunci când din grabă şi din lipsă de discernământ, spune un neadevăr, dar şi atunci când aude pe alţii susţinând un neadevăr.

Dumnezeu însuşi a pus în sufletul copiilor simţul adevăru­lui şi dragostea faţă de acesta; noi nu trebuie decât să menţinem, să cultivăm şi să întărim această mlădiţă. Acesta este rolul părinţilor. Dar cum pot şi cum trebuie să procedeze ei ?

Primul mijloc de dezvoltare la copii a simţului adevărulu este exemplul: părinţii trebuie să insufle copiilor, de la vârsta cea mai fragedă, dragostea pentru adevăr.

Invăţaţi-i pe copii să iubească adevărul din considerente religioase, cu gândul la Dumnezeu. Copilul va iubi adevărul cu tărie când va şti că Dumnezeu, Care reprezintă adevărul veşnic şi neabătut, vrea ca noi să spunem mereu numai adevărul, că El urăşte orice minciună şi o respinge, că orice minciună este un păcat. Numai iubirea de adevăr care se sprijină pe credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de El va rezista la orice încercare.

Fiţi deschişi şi sinceri cu copiii voştri. Credeţi-i pe cuvânt,  atâta timp cât nu observaţi la ei falsitate. Nu le cereţi şi nu admiteţi să se jure pe Dumnezeu pentru a-şi confirma spusele. Mulţumiţi-vă, ca în Evanghelie, cu ce este da, da şi ce este nu, nu.

Dacă aveţi motive întemeiate să vă îndoiţi de cuvântul copiilor,  nu-i lăsaţi să vadă de la început că nu-i credeţi, ci căutaţi să vă convingeţi dacă într-adevăr au minţit. Dacă, spre regretul dumneavoastră, aceasta s-a întâmplat cu adevărat,priviţi-i cu seriozitate, dar şi cu iubire, drept în ochi şi spuneţi-le  câteva cuvinte, spre exemplu: „Dumnezeu a interzis minciuna. El vede şi ştie tot, ştie cele mai tainice gânduri ale noasre; buzele mincinoase nu sunt plăcute înaintea Lui”.

Roşaţa ruşinii se va revărsa pe chipul copilului şi el nu va pregeta să mărturisească adevărul, iar pe viitor nu va mai minţi.

Dovediţi mereu în faţa copiilor voştri că iubiţi şi respectaţi adevarul; fiţi cinstiţi, fără falsitate, în toate relaţiile şi faptele voastre. Respectaţi înainte de toate adevărul divin, credinţa şi legea lui Hristos. Feriţi-vă să manifestaţi în orice fel indife­renţă şi nepăsare faţă de credinţă şi, mai ales, nu lăsaţi copiii să asculte vorbe lipsite de înţelepciune, cum ar fi: „nu e nevoie de religie şi credinţă, este suficient să fim cinstiţi”. În astfel de vorbe, care se aud adesea, din păcate, în diverse ocazii, îşi află exprimarea spiritul minciunii.

Cultivând, pe de o parte, în inimile copiilor respectul şi dragostea de adevăr, pe de altă parte părinţii trebuie să lupte din toate puterile împotriva minciunii. Dar cum să faceţi aceasta ? Vă voi arăta în regulile ce urmează.

Învăţaţi-vă copiii de la vârsta cea mai fragedă să urască minciuna, căci Dumnezeu este fără de prihană şi iubeşte ade­vărul, iar fiecare minciună este un păcat. Copiii nu trebuie să evite minciuna nu atât pentru că vor fi pedepsiţi, ci pentru că ştiu că Dumnezeu a interzis-o, că orice minciună este un pă­cat în faţa lui Dumnezeu.

Arătaţi copiilor, prin cuvinte din Sfânta Scriptură, cât de nesuferită Ii este orice minciună lui Dumnezeu cel adevărat şi drept. „Buzele mincinoase sunt ticăloase în faţa Domnului.”

Invăţaţi-i pe copiii voştri că minciuna a fost scornită de diavol, de aceea Mântuitorul spune despre el: „El este minci­nos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44); prin urmare, copiii care mint îl imită pe satana şi se aseamănă lui.

Să nu toleraţi niciodată nici cea mai mică minciună a lor. (…)

Irineu, Episcop de Ekaterinburg şi Irbit; Educaţia religioasă – învăţături pentru copii şi tineri