Un discurs despre iconografie – de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

10:31 pm, octombrie 16, 2010 în Despre iconografie de admin

Sfantul Evanghelist Luca

Sfantul Evanghelist Luca

“Iconografia s-a născut în ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a şters faţa cu o pânză, imprimându-şi pe aceasta chipul Său dumnezeiesco-uman. Potrivit tradiţiei, Evanghelistul Luca a pictat chipulMaicii Domnului; şi, de asemenea, potrivit tradiţiei, astăzi există încă multe icoane pictate de el. Ca un adevărat pictor, el nu a pictat numai primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi pe cele ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi poate că şi altele care nu s-au păstrat.

Astfel s-a născut iconografia. Apoi, a urmat o pauză. Creştinătatea era aspru prigonită: tot ceea ce amintea de Hristos era distrus şi supus batjocurii. De aceea, în timpul prigoanelor, iconografia nu s-a dezvoltat, dar creştinii au încercat să transpună în simboluri ceea ce doreau să exprime. Hristos era zugrăvit ca Bunul Păstor şi, de asemenea, sub înfăţişarea unor personaje din mitologia păgână.

El era reprezentat şi sub forma viţei de vie, după cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 1, 5). Era acceptată zugrăvirea lui Hristos sub formă de peşte, deoarece, dacă cineva scria în limba greacă cuvintele ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” şi apoi aşeza împreună iniţialele acestor cuvinte, descoperea că a format cuvântul grecesc ,,ICHTHYS” – peşte. Şi astfel, creştinii desenau un peşte, spre aducerea aminte a acestor cuvinte, cunoscute celor care credeau în Mântuitorul. Cu timpul, păgânii au aflat aceasta şi imaginea peştelui le-a devenit suspectă. După biruinţa împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, când creştinilor li s-a dat libertate, creştinismul a înnoit cu repeziciune Imperiul Roman, luând locul păgânismului.

Atunci iconografia a înflorit pe deplin. Primele Sinoade Ecumenice rânduiau deja canoane cu privire la iconografie. În unele imnuri bisericeşti, ce se cântă şi astăzi, era pomenită iconografia. Dar ce sunt icoanele ? Icoanele întruchipează unirea dintre pictură şi acele simboluri şi lucrări artistice care au înlocuit icoanele în timpul prigoanelor. Icoana nu este o simplă reprezentare, un portret. În ultimul se înfăţişează numai trupul, în vreme ce o icoană trebuie să amintească oamenilor de latura duhovnicească a persoanei zugrăvite.

Creştinismul este viaţa lumii. Hristos a întemeiat Biserica pentru a însufleţi, a transfigura lumea, a o curăţi de păcat şi a o aduce la starea

în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost întemeiat pe pământ şi lucrează pe pământ, dar cu pilonii săi ajunge la ceruri; creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă din Biserica pământească către cea cerească. De aceea, simpla reprezentare care redă trăsăturile pământeşti ale unui chip nu este o icoană. Chiar o imagine fidelă a alcătuirii fizice nu semnifică nimic. O persoană poate fi foarte frumoasăîn exterior, dar, în acelaşi timp, poate fi foarte rea. Pe de altă parte, poate fi foarte urâtă şi, în acelaşi timp, un exemplu de virtute. Iar o icoană trebuie să înfăţişeze ceea ce vedem cu ochii, păstrând însuşirile formei trupului, deoarece, în această lume, sufletul acţionează prin intermediul trupului, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie îndreptată către esenţa duhovnicească, lăuntrică.

Sarcina iconarului este, prin urmare, aceea de a reda cât mai fidel acele însuşiri duhovniceşti graţie cărora sfântul a intrat în Împărăţia cerurilor, prin care a câştigat cununa nestricăciunii de la Dumnezeu, căci adevărata menire a Bisericii este mântuirea sufletului omenesc. Cele pământeşti pier când trupul este aşezat în mormânt, dar sufletul îşi continuă drumul spre alte tărâmuri. Când lumea se va sfârşi, în flăcări, va apărea un pământ nou şi un cer nou, după cum spune Sfântul Ioan Teologul, căci el întrezărise deja cu ochii sufletului său Noul Ierusalim, descris atât de limpede în sfânta sa Apocalipsă. Domnul a venit ca să pregătească lumea pentru această renaştere duhovnicească.

Iar pentru a ne pregăti noi înşine pentru această nouă împărăţie, trebuie să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru acele seminţe ale păcatului care au pătruns în sânul omenirii prin căderea strămoşilor noştri în păcat, desfigurând vechea noastră fire, ce era înzestrată cu har; şi trebuie să sădim înlăuntrul nostru acele virtuţi pe care aceia le-au pierdut prin cădere. Idealul creştinului este de a se transforma zilnic, de a se desăvârşi zilnic, şi tocmai acesta este lucrul exprimat de icoanele noastre. Amintindu-ne de sfânt şi de nevoinţele lui, icoana nu îl prezintă pe sfânt aşa cum era el pe pământ. Icoana descrie lupta sa duhovnicească, lăuntrică; ea zugrăveşte cum a ajuns sfântul în acea stare în care acum este considerat un înger pe pământ, un om ceresc.

Acesta este modul în care sunt reprezentaţi Maica Domnului şi Iisus Hristos. Icoanele trebuie să dezvăluie acea sfinţenie suprafirească de care s-au pătruns sfinţii. Domnul Iisus Hristos este unirea a tot ceea ce este omenesc şi a tot ceea ce este dumnezeiesc; şi atunci când este reprezentat într-o icoană, Mântuitorul trebuie pictat astfel încât noi, cei care o privim, să simţim că El este un om, om adevărat, dar, în acelaşi timp, mai presus de om, pentru a nu ne apropia de El aşa cum ne apropiem de un trecător sau de o cunoştinţă. Trebuie să simţim că El este Cel apropiat nouă, Domnul nostru care este milostiv faţă de noi şi, în acelaşi timp, Judecător care inspiră veneraţie, ce vrea să Îl urmăm şi doreşte să ne călăuzească în Împărăţia cerurilor.

Nu trebuie să ignorăm nici una dintre perspective, nu trebuie nici să zugrăvim doar aspectul duhovnicesc al sfântului, neglijând modul în care a arătat el cât timp a trăit pe pământ. Aceasta ar fi, de asemenea, o extremă. Toţi sfinţii trebuie reprezentaţi înfăţişându-le trăsăturile individuale cât mai fidel posibil – soldaţii trebuie pictaţi înveşmântaţi pentru bătălie, sfinţii ierarhi în veşmintele lor arhiereşti. Nu este corect să îi pictăm pe episcopii din primele veacuri îmbrăcaţi în sacos, deoarece în acea vreme, episcopii purtau felon şi nu sacos, dar, totuşi, aceasta nu este o greşeală atât de mare, căci este mult mai bine să săvârşeşti o eroare în cele pământeşti decât în cele duhovniceşti, să ignori latura duhovnicească. Căci este foarte grav când totul este corect din punct de vedere fizic, trupesc, dar sfântul apare ca un om obişnuit, ca şi cum ar fi fost fotografiat, complet lipsit de cele duhovniceşti.

În acest caz, reprezentarea nu poate fi considerată icoană. Uneori se iroseşte multă atenţie pentru ca icoana să fie foarte frumoasă. Dacă aceasta nu este în dauna celor duhovniceşti, este un lucru bun, dar dacă frumuseţea ne abate atenţia în asemenea măsură încât uităm ce este cu adevărat important -mântuirea sufletului, ridicarea sufletului către înălţimile duhovniceşti - rumuseţea picturii este deja dăunătoare. Aceasta nu poate fi considerată icoană, ci doar pictură; poate fi foarte frumoasă, dar nu este icoană. Icoana este o imagine care ne înalţă cu gândul către un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu, sau ne ridică la ceruri, sau dă naştere unui sentiment de pocăinţă, smerenie, rugăciune, sau unui sentiment că trebuie să ne închinăm în faţa acestei imagini.

Valoarea unei icoane stă în faptul că atunci când ne apropiem de ea, vrem să ne rugăm cu evlavie înaintea ei. Dacă imaginea naşte acest sentiment atunci ea este o icoană. Iată ce căutau, plini de râvnă, iconarii noştri – acei iconari de demult, de dinainte de creştinarea Rusiei şi care au fost mulţi la număr, ca şi iconarii noştri ruşi, începând cu venerabilul Alipie al Pecerskăi, care a pictat multe icoane ale Maicii Domnului, dintre care unele mai există încă.

Aceste icoane minunate, care continuau tradiţia bizantină de zugrăvire a icoanelor, ce inspiră pocăinţă, nu erau pictate în mod obligatoriu în culori întunecate; adesea, ele erau realizate în tonuri luminoase, dar aceste culori dădeau naştere dorinţei de a te ruga în faţa unor asemenea icoane. Sfântul Ierarh Petru, născut în Galiţia, care a devenit mai târziu mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, a pictat icoane, dintre care unele s-au aflat până de curând în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. La Novgorod s-a format o întreagă şcoală de iconografie, sub călăuzirea Sfântului Ierarh Alexie al Novgorodului, ale cărui icoane s-au păstrat în număr mare.

Cinstitul Andrei Rubliov a pictat o icoană a Sfintei Treimi care este celebră astăzi nu numai în lumea creştină, ci şi în cea semi-creştină. Din nefericire, toată această tradiţie ortodoxă a început să fie încălcată când în Rusia a pătruns influenţa apuseană. Faptul că Rusia a făcut cunoştinţă cu Europa Apuseană a fost, din anumite puncte de vedere, benefic. Multe cunoştinţe tehnice şi multe alte cunoştinţe folositoare au venit din Apus.

Creştinătatea nu a avut niciodată aversiune faţă de cunoştinţele provenite din afara sa. Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au studiat în şcoli păgâneşti şi mulţi dintre cei mai mari teologi şi scriitori bisericeşti îi cunoşteau personal şi îndeaproape pe scriitorii păgâni. Însuşi Sfântul Apostol Pavel îi citează pe poeţii păgâni, chiar în Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, nu tot ce era apusean îi era de folos Rusiei. Apusul i-a adus, de asemenea, un imens prejudiciu moral, la acea vreme, deoarece ruşii au început să accepte, alături de cunoştinţe folositoare, lucruri străine de modul nostru ortodox de viaţă, de credinţa noastră ortodoxă. Curând, partea educată a societăţii s-a îndepărtat deviaţa poporului şi a Bisericii Ortodoxe, în care toate lucrurile sunt rânduite de legile ecleziastice.

Mai târziu, influenţa străină a atins şi iconografia. Au început să apară imagini de tip apusean, poate frumoase din punct de vedere artistic, dar complet lipsite de sfinţenie, având o frumuseţe pământească, uneori chiar ruşinoasă, şi golită de spiritualitate. Acestea nu erau icoane. Erau deformări ale icoanelor, afişând o lipsă de înţelegere a ceea ce este în realitate icoana. Scopul acestui articol este, în primul rând, de a oferi o înţelegere a adevăratei icoane şi, apoi, de a cultiva dragostea pentru icoane şi dorinţa ca bisericile şi casele noastre să fie înfrumuseţate cu icoane veritabile şi nu cu picturi apusene care nu ne spun nimic despre virtute sau sfinţenie, ci sunt doar plăcute la privire. Există icoane ce respectă legile iconografiei, dar care sunt executate foarte necizelat. Se poate picta corect în sens teoretic şi, în acelaşi timp, mediocru din punct de vedere practic.

Aceasta nu înseamnă că, ţinând cont de principiile iconografiei, aceste icoane sunt proaste. Pe de altă parte, se poate ca cineva să picteze foarte frumos, dar să ignore complet regulile iconografiei. Ambele abordări sunt vătămătoare. Trebuie să ne străduim să pictăm icoane corecte din punct de vedere al principiilor, metodei şi execuţiei. Iată de ce ne împotrivim unor persoane şi încercărilor lor de a ne picta bisericile, căci ele au o abordare greşită şi o viziune incorectă. Ele pot picta bine; dar când perspectiva este incorectă, când direcţia este greşită, nu contează cât de bine merge locomotiva, cu siguranţă va aluneca de pe şine şi va deraia.

Tot aşa se întâmplă cu cei care îşi realizează lucrarea corect sub aspect tehnic, dar care, datorită unei abordări şi a unei perspective incorecte, călătoresc pe o cale greşită. Fie ca Domnul să ne ajute ca iconarii să lucreze cu spor şi folos pentru Biserica noastră!

Sfîntul Ioan Maximovici (+1966)