Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 1 din 212

de admin

Golgota Basarabiei

5:12 pm, aprilie 13, 2013 în Comunism, Istoria romanilor de admin

de admin

[Documentar] Sfintii inchisorilor

11:00 am, martie 12, 2013 în Comunism, Istoria romanilor de admin

de agaton

Si un tribunal românesc a hotărât:Legionarii nu sunt fascişti!

8:06 pm, octombrie 18, 2012 în Uncategorized de agaton

Nici tribunalul de la Nurenberg nu a condamnat mişcarea legionară, ci a achitat-o – iar acest lucru a fost ascuns în vremea comunismului. În plus, SUA au colaborat cu ei împotriva comunismului. Este vremea ca lumea să depăşească faza propagandistică comunistă a filmelor cu „comisarului Moldovan“ şi să citească istorie recentă serios. Desigur, ca orice partid sau mişcare omenească, a avut greşelile ei, mai ales după asasinarea ritualică a lui Codreanu. Dar, în esenţă, ei îşi propuneau în mod voit să trăiască într- mod creştin, moral, cu rugăciune etc. şi luptau contra vânzării pe faţă a ţării. Vremurile semănau teribil cu cele de astăzi…:

Legionarii nu sunt fasciști! Încă o instanță românească a hotărât!

Comunicat de presă

Pe această cale facem cunoscută încă un act de mare dreptate istorică în Justiția românească.

Curtea de Apel București a hotărât la 11.06.2012 că fostul deținut politic Mircea Morărescu nu poate fi încadrat în categoria militanților în organizații fasciste sau vinovate pentru crime împotriva umanității, chiar dacă a fost condamnat de regimul antonescian și de cel comunist pentru activitate în Mișcarea Legionară.

În urmă cu doi ani, autoritățile refuzaseră să acorde lui Mircea Morărescu calitatea de beneficiar al pensiei de deținut politic conform Decretului-lege 118/1990. În 2010, Agenția pentru Prestații Sociale București respinsese cererea acestuia invocând art. 13 al legii, care exclude de la drepturi persoanele condamnate pentru activitate în organizații fasciste.

Mircea Morărescu a fost condamnat în 1943, la vârsta de 16 ani, la 25 ani muncă silnică, în cadrul unui lot de elevi membri ai Frățiilor de Cruce. Grațiat în 1944, el a fost reîncarcerat fără judecată în lagărele de muncă de la Canal între 1952-1954, iar în 1955 i s-a reactivat vechea condamnare printr-o sentință politică, fiind aruncat din nou în iadul temnițelor comuniste până la amnistia generală din 1964.

După 1990 Mircea Morărescu nu a beneficiat de pensia de deținut politic întrucât cetățenia română îi fusese retrasă de comuniști în urma emigrării și căsătoriei sale în Germania.

Cetățean român din 2009, a continuat să fie privat de drepturi, după cum am arătat, autoritățile considerând activitatea sa legionară ca una fascistă.

La 21.12.2011, Tribunalul București a făcut dreptate lui Mircea Morărescu. În legătură cu “calitatea de membru în Mișcarea Legionară” instanța a considerat că “atât libertatea de asociere în sine, cât și dreptul de exprimare a convingerilor politice reprezentau și reprezintă drepturi fundamentale ale persoanei”, iar “restrângerea exercițiului lor nu se putea face decât cu totul în mod exceptional și numai pentru considerente obiective, de natură să apere un interes public” pe care nici Curtea Marțială în 1943, nici Agenția pentru presații sociale nu l-au putut motiva.

De asemenea, instanța a arătat că “din toate înscrisurile de la dosar, cât și din datele istorice cunoscute până în prezent rezultă neîndoielnic că persecutarea în perioada regimului communist … a membrilor formațiunilor politice anterioare (fie legionare, fie așa zis tradiționale/naționaliste, liberale, țărăniste etc.) era motivată în realitate doar de dorința de eliminare din viața publică a potențialilor concurenți în lupta pentru accederea la conducerea țării și de înlăturare a pluralismului politic.”

În legătură cu fascismul Mișcării Legionare, instanța a considerat că “revenea pârâtei sarcina de a arăta că mișcarea legionară ar fi fost o organizație care desfășura activități fasciste”, iar “o astfel de concluzie nu poate fi acceptată pe de o parte pentru lipsa probelor, iar pe de altă parte pentru faptul că este de notorietate că încă nu există un punct de vedere unitar al istoricilor cu privire la scopul și rolul jucat în epocă de mișcarea legionară.”

La 11 iunie a.c., Curtea de Apel București a respins recursul Agenției pentru prestații sociale, hotărârea devenind definitivă și irevocabilă.

În calitate de reprezentant legal al domnului Mircea Morărescu în acest proces, doresc să îmi exprim deosebita satisfacție în fața încă unui act de dreptate făcut unui om care a suferit chinuri și umilințe inimaginabile pentru credința sa politică și pentru opoziția la regimul comunist. Apreciez că acest gen de sentințe sunt semnale ale unui proces de reformare a Justiției și de intrare a acesteia pe coordonatele normalității și profesionalismului.

Vreau să mulțumesc pe această cale distinsei doamne Rodica Vulcănescu, juristă care de ani de zile apără cauza foștilor deținuți politici, al cărei prețios suport juridic a determinat această încununare a dreptății. Mulțumesc de asemenea avocatului Cristi Dinescu pentru suportul acordat în definitivarea formalităților acestui proces.

Consider că procesul domnului Mircea Morărescu reprezintă un simbol al tuturor cauzelor foștilor deținuți politici care încă nu și-au aflat dreptatea în țara românească, dar și o speranță a reîntronării dreptății.

Florin Dobrescu

București, 14.10.2012 (Sf. Cuv. Parascheva)

de admin

Pericol: Siturile de la Turdas si Tartaria ar putea fi aproape distruse

3:40 pm, octombrie 12, 2012 în Istoria romanilor de admin

(preluat de pe http://adevaruldespredaci.ro/ )

Daca v-ati fi asteptat ca politica, sistematica si accentuata, de distrugere a istoriei noastre sa se fi sfarsit, noi va spunem ca va inselati. Abia ce incepuseram si noi, alaturi de multi romani, sa ne bucuram de noile descoperiri ale arheologilor, pe care le-am semnalat pe site-ul nostru asa cum au facut-o zeci de alte site-uri, televiziuni si ziare, cand vestile rele au inceput sa soseasca.Concret, o parte din siturile cu o vechime milenara, unele dintre ele fiind printre cele mai vechi vestigii ale locuirii umane sedentare din Europa si in lume urmeaza sa fie distruse. Da, DISTRUSE, iar asta se va face cu acceptul si cunostinta arheologilor de acolo, a celor din ministerul Culturii si a altor persoane ce ar fi putut impiedica aceasta crima asupra insasi identitatii noastre nationale.
Va redam mai jos un articol al celor din grupul Romania Vie, cu privire la aceasta problema:
“Turdas, Sibot, Tartaria sunt doar cateva din localitatile pe unde, deloc intamplator, a fost stabilit traseul autostrazii Sibiu-Nadlac (A1). Situri arheologice, unele cunoscute de peste 150 de ani, cu asezari stravechi de o importanta colosala, din neolitic pana la epoca romana, vor fi ingropate definitiv sub asfalt si beton.

Peste cateva saptamani se va vedea numai in poze ce a fost odata acolo. Arheologii se grabesc sa fuga din calea “progresului” si dau fara sa clipeasca avizele de descarcare arheologica. Este incredibil sa-l auzi pe directorul Muzeului Brukenthal, Sabin Luca, cel care s-a ocupat de multe din siturile respective, spunand ca nu e cazul sa se devieze autostrada si nici macar sa se intarzie lucrarile. Muzeele si-au luat material cat sa-si umple camarile si nu mai conteaza ce se intampla cu cele mai vechi si mai mari asezari descoperite in sud-estul Europei.

Locurile unde a aparut prima data scrisul in lume se vor “conserva” definitiv in fundatia noii autostrazi. Se stia ca valea Muresului a fost locuita neintrerupt din neoliticul timpuriu si fix pe acolo trebuia sa treaca autostrada, nici un metru mai pe-alaturi. De situl neolitic de la Turdas se stia din 1850, dar autostrada nu si-a gasit loc decat prin cei cativa zeci de metri dintre DN7, calea ferata si Mures. Dupa ce am citit in ziar
despre noua descoperire am fost sa vedem cu ochii nostri, dar deja era prea tarziu, fusese turnat chiar si
asfaltul in unele locuri. La Sibot, asezarea romana este taiata in doua de DN7, nu se putea sa nu se stie ca e acolo, dar autostrada vine sa o ingroape pe toata lungimea. Culmea e ca A1 merge paralel cu DN7 pana exact in locul unde e situl arheologic, acolo traverseaza drumul national, rade istoria, trece peste raul Cugir si dupa numai 400m se intoarce la sud de DN7.

O fi prostie, rea-vointa, nepasare, interese ascunse, nu stim, cert e ca trebuie construite doua pasaje inutile pentru ca A1 sa se incalece de doua ori cu DN7, pe o distanta de numai 400m, doar pentru ca sa treaca si peste situl arheologic. Credem ca acest caz arata cel mai bine “respectul” de care se bucura istoria acestei tari. In unele cazuri, o deviere de 10-20 de metri ar fi fost de ajuns ca sa se evite distrugerea unor importante situri, dar Ministerul Culturii si muzeele care coordoneaza santierele arheologice se pare ca raspund, ca si in alte cazuri (vezi Rosia Montana), doar la comenzi politice si/sau spagi consistente. Dupa 20 de ani de batut pasul pe loc, se contruieste cu o graba suspecta o autostrada care trece exact prin locurile unde s-a dezvoltat cea mai veche civilizatie din partea asta de lume.”

De ce se tace?

Ne intrebam, mai mult decat pertinent, unde sunt acum acele voci ale “deontologilor” care ne acuzau pe noi ca, prin negarea romanizarii, am contribuit la distrugerea identitatii nationale? De ce tac istoricii neamului cand, in curand, se va turna asfalt peste locurile in care s-a scris poate pentru prima oara in istoria omenirii si peste asezari datate din neolitic,vechi de 6.000-7.000 de ani?

Gata, descarcarea arheologica s-a incheiat la Turdas, sit care se intinde pe 100 de hectare? De unde aceasta graba suspecta de a termina acel tronson pana in noiembrie? De ce nu au fost lasati romanii, opinia publica, presa, organizatiile sa aiba acces acolo, sa vada aceste vestigii, sa ia contact cu istoria nationala? De ce totul se astupa la doar o luna de la anuntarea acestor descoperiri? De ce publicatiile de profil care, de altfel, ii citeaza atat de des pe “deontologii” care arunca cu pietre in “dacomani” si care reproduc orice mizerie de articol in care dacii sunt niste barbari necivilizati, acum tac?

Militam pentru protejarea tuturor vestigiilor de pe teritoriul Romaniei, indiferent ca sunt dacice, romane, medievale romanesti sau medievale turcesti, unguresti etc. Nu noi reprezentam un pericol, stimati domni istorici si stimati reprezentanti ai autoritatilor, doar pentru ca negam romanizarea, ci voi, cei ce acceptati bataia de joc si ascunderea intentionata a trecutului prin distrugerea vestigiilor.

De ce nu luati exemplul vecinilor bulgari, de pilda, care protejeaza orice vestigiu si sunt disperati sa gaseasca o conexiune a lor, istorica, cu poporul trac? Iar noi, cei ce traim pe un pamant atat de bogat in ceea ce priveste mostenirea materiala a proto-istoriei si istoriei distrugem intentionat totul…Asa cum au sesizat si cei de la Romania Vie, despre existanta multor situri in zona se stia de decenii intregi.

Prin urmare, cum au fost date avizele de constructie a acelui tronson stiindu-se de faptul ca siturile in cauza se afla in calea lucrarilor? Si oare anul 2012 nu ne ofera tehnologia si cunostintele ingineresti necesare pentru a fi identificat niste solutii tehnice in urma carora siturile sa fi fost ocolite? Altii construiesc aeroporturi pe mare, tuneluri sau poduri de zeci de kilometri, iar noi nu putem proteja si ocoli cateva hectare cu vestigii vechi de mii de ani? Asta este clar rea-intentie, este o actiune indreptata impotriva poporului roman, a istoriei sale. Timp de 20 de ani nu s-a putut construti acel tronson de autostrada, iar acum se doreste, cu orice pret, finalizarea sa in cateva luni…

Ce spun arheologii

Potrivit domnului Sabin Luca, seful santierului arheologic de la Turdas, intr-o declaratie facuta in aceasta vara, “aşezarea de la Turdaş a fost un centru regional de producţie şi distribuţie a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare şi obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdaşului, unic în Europa, până la statuete antropomorfe, zoomorfe, şi “statuete pe tron”, care exemplifică regalitatea şi care au mai fost găsite doar în două – trei situri din Europa”.

Turdas – traseul autostrazii prin situl arheologic pe harta Google
Potrivit lui Luca, aşezările neolitice descoperite aici erau suspendate, la şase-opt metri înălţime, datorită inundaţii, localnicii dovedind cunoştinţe inginereşti şi datorită sistemului de fortificaţii care a rezistat calamităţilor. De asemenea, s-a putut dovedi existenţa în acea perioadă a “metalurgiei cuprului, lucru ce toată lumea bănuia până acum”. Tot domnul Luca mai afirma, cu doar cateva saptamani in urma, ca “până acum s-a cercetat un eşantion ceramic de doi-trei la sută şi s-a cercetat cam trei-patru la sută din oase. La cea mai mare cercetare din Europa nu poţi să estimezi nimic, decât că la final vom raporta cel mai mare eşantion ceramic cercetat în Europa, cel mai mare eşantion osteologic cercetat în Europa, cel mai mare, pentru că ăsta a fost norocul nostru”.

Prin urmare, de la cei 2-5% de material arheologic cercetat pana acum cateva saptamani, s-ar putea, poate, concluziona ca unele lucruri ar necesita revenire pe teren la un moment dat? Si la ce se va mai reveni? Ce mai conteaza ca rapoartele arheologice vor fi publicate peste 4-5 ani, din moment ce asfaltul se va turna in saptamanile ce vor urma?

Daca lucrurile stau asa precum au fost descrise de arheologi in urma cu cateva saptamani, oare acest sit, de pilda, nu ar fi trebuit conservat in intregimea sa, ingradit, protejat, inclus in circuitul turistic, lasat mostenire si altor expeditii arheologice ale generatiilor ce vin? Cu totii avem nevoie de autostrazi, dar nu cu orice pret. Sau cel putin nu cu pretul mostenirii noastre adunate in mii de ani, de toti cei ce-ai vietuit inainte de noi. Daca noi, cei de astazi, continuam in acest ritm, ce le lasam celor ce vin? Probabil doar fotografii ale vestigiilor care, nedistruse de timp in mii de ani, au fost distruse de cativa oameni, dar indarjiti in “munca” lor….

Petitie catre Ministerul Culturii

Reprezentantii grupului de actiune Romania Vie au inaintat, pe data de 18 septembrie 2012, Ministerului Culturii: urmatorul document, cu scopul de asesiza neregulile care au loc, in prezent, in zona amintita. Reproducem textul mai jos:

Noi, cei din Romania Vie, am constatat o distrugere sistematica a unor foarte importante situri arheologice neolitice si romane pe traseul autostrazii A1, pe sectiunea dintre Sibiu si Orastie, drept pentru care acum circa o saptamana am adresat urmatoarea petitie Ministerului Culturii si Patrimoniului National, unde speram sa obtinem si o audienta la ministrul Puiu Hasotti:

GRUPUL INFORMAL DE GANDIRE SI DE ACTIUNE

ROMANIA VIE
Catre Ministerul Culturii si Patrimoniului National al Romaniei
In atentia domnului Ministru al Cuturii si Patrimoniului National, Puiu Hasotti STIMATE DOMNULE MINISTRU, Noi, Grupul informal de gandire si de actiune ROMANIA VIE, fondat de un grup de protestatari din Bucuresti, Piata Universitatii-zona Arhitectura, prin av. Alexandru Surcel, (…), va atragem atentia asupra situatiei create prin afectarea sitului arheologic de la Turdas, judetul Hunedoara, de catre lucrarile la Autostrada A1 si protestam fata de graba cu care s-a efectuat descarcarea arheologica si constructia autostrazii pana la turnarea asfaltului (in mod suspect, numai in acel tronson, pe toata distanta dintre Sibiu si Orastie). Consideram ca descarcarea arheologica recent acordata de autoritati, dupa sapaturile efectuate de Muzeul National „Bruckenthal” din Sibiu, este si ilegala. Va reamintim ca situl arheologic de la Turdas consta in asezarea eponima a culturii Turdas, una din cele mai importante civilizatii neolitice, asezare care reprezinta unul din cele mai vechi orase din Europa si locul unde, incepand din 1875, baroneasa Szofia Torma a identificat primele inscriptii apartinand acelei scrieri arhaice „danubiene”, la vremea respectiva considerata de influenta summeriana, dar care azi stim ca este cu 1500-2000 de ani mai veche decat primele scrieri din Mesopotomia, constituind astfel cea mai veche forma de scriere cunoscuta in prezent oriunde pe planeta. Ca reputat arheolog suntem convinsi ca stiti foarte bine aceste lucruri.Tragem de asemenea un semnal de alarma fata de siturile arheologice de la Tartaria, un alt loc celebru pentru inscriptiile sale arhaice, Cristian de Sibiu, unde s-a gasit poate cea mai veche asezare neolitica de pe teritoriul tarii noastre, si Sipot, unde autostrada este programata sa treaca chiar peste un sit roman important, aflat inca in cercetare si pe care l-am vizitat, desi acesta ar putea fi usor evitat printr-o mica modificare a traseului A1 sau prin construirea unui viaduct.
Prin urmare, va solicitam respectuos, dar ferm, sa luati masurile care se impun in vederea anularii oricarui certificat de descarcare arheologica privind orice portiune din tell-ul neolitic de la Turdas si din celelalte situri mentionate, sa solicitati Guvernului din care faceti parte initierea demersurilor necesare devierii traseului Autostrazii A1 in afara zonei de interes arheologic sau a construirii unor viaducte pe deasupra siturilor arheologice si a restaurarii imediate a vestigiilor deja afectate de lucrarile de constructie in curs.
De asemenea, va rugam sa initiati un proiect de punere in valoare corespunzatoare a ramasitelor orasului preistoric de la Turdas si sa incepeti demersurile necesare declararii acestuia si a celor de la Tartaria si Cristian, ca si a altor situri neolitice si eneolitice de prima importanta din Romania ca si patrimoniu UNESCO. Nu trebuie sa uitam ca teritoriul Romaniei a facut parte din acea Old Europe (Danube) Civilization, ce a cuprins intreg Sud-Estul European si o mare parte din Europa Centrala, careia ii datoram, pe langa cea sau cele mai vechi forme de scriere cunoscute la momentul actual, primele orase sistematizate de pe continent, unele din cele mai vechi temple monumentale si o arta ceramica de o eleganta ce nu-si mai gaseste rival contemporan decat cel mult in neoliticul chinez.
Depunem alaturat materiale fotografice efectuate la fata locului. De asemenea, va solicitam acordarea unei audiente pentru discutarea intregii situatii.
Va multumim anticipat pentru atentia acordata! Data: 18 septembrie 2012
un articol de Valentin Roman

de agaton

Prinţesa Ileana a României.

6:43 pm, iunie 25, 2012 în Familia regala a Romaniei de agaton

Prinţesa Ileana s-a născut în sunetul a 21 de salve de tun – conform
tradiţiei de la naşterea unui copil în familia regală – în Palatul
Cotroceni, la 23 decembrie 1908 sau, pe stilul nou de calendar, la 5
ianuarie 1909. Era cea mai mică fiică şi penultimul copil din lista de
şase, a viitorului cuplu de monarhi ai României, Ferdinand şi Maria. A
crescut în atmosfera nesigură, instabilă, a Primului Război Mondial,
la capătul căruia, însă, la 1 decembrie 1918, avea să se nască România
Mare.

Prima femeie-căpitan de vas din România

Ileana a primit o educaţie solidă şi diversificată, conformă cu rangul
ei. A învăţat engleza şi franceza de la mama sa, germana de la tată, a
studiat sculptura cu marele artist Ion Jalea, iar pictura cu Jean
Steriadi. Pasionată de călărie, automobolism şi iahting, a devenit şi
prima femeie din ţară care a obţinut un brevet de “căpitan de vas”.

În 1926, alături de fratele mai mare, Prinţul Nicolae, a însoţit-o pe
Regina Maria în faimoasa vizită – prima a unui cap încoronat european
- în SUA, vizită la capătul căreia, America era la picioarele
carismaticei regine a României. Ileana a fost, de-a lungul vieţii, şi
o ferventă susţinătoare a asociaţiilor pentru femei, fiind preşedinţa
“Asociaţiei Creştine a femeilor române”şi a “Asociaţiei ghidelor şi
ghizilor din România”. Mai tîrziu, în exil, ea a înfiinţat căminul
“Regina Maria”, în Buenos Aires, capitala Argentinei, destinat
refugiaţilor politici români ce reuşiseră să fugă din calea “ciumei
roşii”, comunismul, ce pusese stăpânire pe ţară.

În iulie 1931, s-a căsătorit, din dragoste şi nu ca urmare a vreunui
aranjament politic, la Castelul Peleş din Sinaia, cu Anton de
Habsburg, Arhiduce de Austria, cu care a avut şase copii. În timpul
celui De-al Doilea Război Mondial, familia locuieşte o vreme în Viena,
apoi în România, unde Ileana primise drept cadou din partea Reginei
Maria, mama ei, Castelul Bran. Castelul fusese. La rândul său, oferit
în dar fostei regine a României, de oraşul Braşov, în 1920, ca semn de
preţuire pentru contribuţia avută de Maria în prima conflagraţie
mondială la realizarea unităţii naţionale.

După abdicarea lui Mihai este nevoită să părăsească țara

După abdicarea nepotului ei, Regele Mihai, Ileana va fi nevoită, în
1948, să părăsească ţara natală, stabilindu-se succesiv în Elveţia,
Argentina şi, în cele din urmp, în SUA. În 1954, divorţează de
Arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ştefan Virgil Issărescu. Şi a
doua căsnicie avea să se încheie printr-un divorţ, în 1965. O serie de
evenimente nefericite, moartea uneia dintre fiice Maria Ileana,
într-un tragic accident aviatic, în ianuarie 1959 şi accidentul de
călărie al celui mai mare dintre copii, Ştefan, care a zăcut multă
vreme în comă, au făcut-o pe Prinţesa Ileana să ia drumul călugăriei.

S-a retras la mănăstire

Astfel ea a devenit Maica Alexandra, retrăgându-se în liniştea
mănăstirii ortodoxe din Ellwood City, Pennsylvania, pe care a şi
ctitorit-o. A avut şansa de a trăi suficient de mult pentru a îşi mai
vedea o dată ţara natală, după Revoluţie, printr-o vizită din toamna
lui 1990. De fapt, pe toată perioada exilului său, păstrase cu
sfinţenie cutia ce conţinea câţiva bulgări din pământul iubit al
patriei pe care-i luase înainte de plecarea forţată, ce a urmat
abdicării Regelui Mihai.

Doar patru luni mai târziu, la 21 ianuarie 1991, Maica Alexandra, fost
Prinţesă Ileana a României, se stingea din viaţă, în America, din
cauza complicaţiilor survenite în urma unei fracturi de bazin cauzată
de un accident survenit chiar în chilia mănăstirii în care locuia.
După încă 15 ani, în anul 2006, lui Dominic de Habsburg, arhiduce de
Austria , fiul mai mic al prinţesei, i-a fost restituit, în calitate
de succesor al mamei sale, Castelul Bran.

de agaton

Profesorul Manu – un mare savant și un adevărat martir al neamului nostru

11:23 pm, aprilie 6, 2012 în Uncategorized de agaton

Autor: Ion Dima
L-am cunoscut pe profesorul Manu într-o dubă care ne transporta de la Aiud la Gherla. Participaserăm la greva foamei din Aiud din primăvara anului 1957. În urma acelei greve, o bună parte din deținuții de pe Zarcă a fost trimisă disciplinar la Gherla.

Auzisem de el cu un an în urmă când fusesem adus în Zarcă. Când se pomenea numele profesorului Manu, toți cei ce-l cunoșteau personal sau din auzite, simțeau parcă nevoia să se îndrepte din spate și să asculte cu respect.

M-am întrebat de multe ori, cărui fapt se datora acest imens respect? Era condamnat pe viață pentru că fusese legionar1, dar era respectat de toți deținuții indiferent de apartenența lor politică.2 Deasupra calităților de om politic, avea ceva care îl impunea în fața tuturor. Era totodată un mare om de știință. Doctor în fizică și matematică, fusese timp de zece ani asistent al savantei Marie Curie la Sorbona. Învățasem înainte că cel mai mare specialist român în domeniul fizicii nucleare era Horia Hulubei. Mi s-a explicat în închisoare că Hulubei s-a impus în lipsa lui Manu, îndepărtat de la catedră și din cercetări încă din anul 1945.

În afara marilor sale specialități, fizica și matematica, profesorul Manu putea preda cu ușurință chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie și alte discipline, cu excepția muzicii. Nu se punea problema că n-ar fi cunoscut marii compozitori și principalele lor creații, dar note și tehnică muzicală nu cunoștea, și mărturisea cu regret că era afon.

Nu a existat nici un om care să treacă prin închisoare și să nu dorească să stea cu el în celulă. Când am venit eu în Zarcă, el se afla de șapte ani acolo. De șapte ani nu făcea altceva decât să împartă altora cultura pe care o acumulase de-a lungul unei vieți dedicate științei. Era o enciclopedie cu suflet, într-adevăr cu suflet. Era profund conștient de misiunea pe care o avea de îndeplinit în închisoare, și o făcea cu tot sufletul.

Prin inactivitatea la care eram supuși de administrația închisorilor, toți deținuții eram condamnați la mutilare psihică. Personalitățile intelectuale din Aiud erau însă conștiente de scopul urmărit de Securitate, și atât cât a fost posibil s-au opus cu abnegație și dăruire înfăptuirii acestui țel diabolic. Dintre aceste mari personalități ale gândirii românești, profesorul Manu era poate cel mai marcant. Multilateralitatea și neobosita sa activitate găseau ecou în sufletul fiecăruia dintre noi. Prin ținuta, exemplul, și mai ales activitatea sa, profesorul Manu s-a opus ca o stâncă mutilării sufletești a deținuților.

Muncea, de când se scula dis-de-dimineață până seara târziu, pentru a trimite în fiecare celulă tot ceea ce i se cerea, căci nu cred că a existat un singur om în Zarcă, în acea perioadă, care să nu-i fi pus măcar o singură întrebare. Muncea cu toată convingerea și tot devotamentul să salveze deținuții pe care Securitatea voia să-i ducă la disperare și nebunie. Și munca profesorului Manu nu a fost zadarnică.

Cât a trăit în închisoare, a ținut adevărate cursuri universitare de limbi străine (engleză, franceză, germană), istorie (a României, Franței, Rusiei, Americii), geografie (a Americii de Nord, Chinei, etc.); istoria artelor, istoria descoperirii și evoluției energiei atomice, și multe altele.

Era mândru de franceza învățată de la el de Duță Costin care avusese ”noroc” să stea trei ani în aceeași cameră cu profesorul.

Cursurile sale erau scrise pe mici tăblițe de săpun și transmise celorlalți deținuți de cele mai multe ori prin așa zisa cameră de baie și W.C., sau uneori chiar sub ochii orbi ai gardienilor. Această permutare continuă de tăblițe era riguros planificată, o tăbliță rămânând, în general, numai o singură zi în aceeași celulă. Descoperirea unei asemenea tăblițe putea să ne coste 10-14 zile de izolare cu regim sever. Primejdia nu ni se părea mai grea însă decât idiotizanta inactivitate întelectuală la care ne supunea conștient administrația. Noi, deținuții de pe Zarcă și alte secții ale Aiudului, le-am înfruntat cu curaj, iar el, profesorul Manu, cel mai grav vizat dintre noi toți, nu a ezitat nici o clipă să-și continue munca de apostol.

Când transmiterea informațiilor și a lecțiilor pe plăcuțele de săpun a devenit cunoscută Administrației și gardienilor, și am început să fim controlați și supravegheați cu strictețe, s-a renunțat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informațiilor: sistemul de morse pe ață… un fir lung de ață scoasă din saltea… un noduleț pe acest fir însemna un punct, două nodulețe apropiate însemna o linie. A fost poate cel mai ingenios și mai eficace mijloc de comunicație între deținuți, creație a gândirii și inteligenței marelui profesor. Cui putea oare să-i treacă prin minte că un ghemotoc de ață aruncat la gunoi conținea cea mai înălțătoare hrană sufletească transmițându-se sub ochii incapabili să vadă lumina ai brutelor de pază. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se ”înnoda” pe ață în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care își pregătește elevii, cu dragostea Apostolului care își îndeplinește misiunea.

George Manu nu era numai un intelectual de mare clasă, ci și un neîntrecut artizan. În tot ceea ce făcea, tindea spre perfecțiune. Scrisul său, de exemplu, era mai frumos și mai ordonat decât cel de tipar. Nodurile de pe ață erau de o regularitate de neimaginat. Când două ațe trebuiau înnodate, nodul de legătură nu era niciodată în plus, ci făcea parte din cod, încât niciodată nu-ți dădeai seama care era nodul de legătură.

A fost scos din zarca Aiudului după opt ani de penitență ca să poposească apoi în zarca Gherlei. Cu această ocazie ne-am întâlnit în duba care ne transporta acolo. La Gherla am stat trei săptămâni în aceeași celulă cu alți trei camarazi de suferință. Am fost un fericit că am avut prilejul să stau cu Profesorul chiar și atât de puțin. Împreună cu ceilalți trei deținuți eram numai ochi și urechi să nu pierdem nimic din ce spunea și transmitea George Manu.

Adeseori, îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș. Avea pe atunci 54 de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ținut la Paris, a ridicat capul, și-a îndreptat spatele și a aruncat o privire peste celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii ”sutele” de studenți care îi umpleau sala până la refuz…

Atunci am văzut în el ”proferosul”.

Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar, și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale, și gata oricând să le comunice altora. Avea parcă ceva din măreția familiei din care se trăgea. După mamă era Cantacuzin, dar nu familia îi dădea strălucire, ci el făcea să lucească încă o floare pe arborele genealogic al familiei de bazilei Bizantini.

Era sănătos la trup, la minte și la suflet, și avea o mare memorie gata să-l servească în orice clipă. Întrebându-l odată de câte ori a citit lucrările pe care ni le prezenta, a răspuns: ”O singură dată, dar atunci m-am confundat cu cartea.”

Ne-a vorbit odată despre o lucrare la lui M. Roller în legătură cu Răscoala din 1907, în care erau reproduse telegramele dintre Ministerul de Război și unitățile militare care participaseră la reprimarea răsculaților; precum și între Ministerul de Interne și prefecturile de județ, și răspunsurile acestora. Cu acest prilej, profesorul a făcut următoarele remarci:

”Am fost foarte măgulit când am citit ordinele date de bunicul meu (generalul George Manu, ministru de război la acea vreme), de a nu se trage în răsculați. Am studiat toate aceste telegrame și am calculat numărul persoanelor împușcate de autorități. Acest număr nu depășește 400, din care aproximativ 40 erau o bandă de tâlhari care operau pe malurile Oltului. Aceste telegrame constituie singurul document istoric despre cei morți la răscoală. De unde scoate presa comunistă numărul de 11.000 de țărani împușcați în 1907? Nu am înțeles niciodată de ce regimurile democratice din trecut nu au publicat aceste telegrame care le-ar fi desvinovățit de o cifră atât de apăsătoare.”

Printre alte lucruri importante, pe care mi le-a spus profesorul George Manu, demn de reținut este cartea pe care a scris-o nu mult înainte de a fi arestat. Se intitula ”Behind the Iron Courtain”. Fusese expediată pe căi ascunse în Apus și tipărită deja în lumea liberă. Autorul ei nu se cunoștea.

În ancheta profesorului Manu a reieșit că autorul acestei cărți era el. Unul dintre ofițerii anchetatori i-a spus: ”Domnule!… și cât ne-am bătut noi capul ca să aflăm cine a scris-o. Și conține numai date bazate pe documente, care nu pot fi combătute.”

Multe din aceste documente, a complectat profesorul, mi le-a pus la dispoziție Anton Golopenția, pe atunci director general la Institutul Central de Statistică. Mai târziu a fost și el arestat și ucis în timpul anchetei.

La Gherla a continuat aceeași muncă începută la Aiud. Am stat trei săptămâni împreună, după care eu am fost transferat la București. Am regretat enorm despărțirea de el. De atunci nu l-am mai văzut nici o dată. Am aflat că a fost readus la Aiud după un an și jumătate, unde cu aceeași grijă a continuat preocuparea sa cu viața spirituală a condamnaților.

George Manu avea o sănătate de fier care i-a impresionat pe mulți. Ne mărturisea că în închisoare nu suferise nici o boală. ”Mi-e rușine să spun că sunt închis de zece ani”, afirma uneori.

În cadrul ”reeducării”, la care au fost supuși toți deținuții din Aiud, a avut o atitudine conformă cu sufletul său: demnă, dârză, constantă, fără nici un fel de înclinare. A fost un exemplu pentru toți ceilalți. Toți cei din Zarcă l-au urmat în tăcere. Binele a fost infestat însă de rău.

Printre oamenii căliți acolo, au fost introduși agenții administrației. Curând s-a aflat, dacă mai era nevoie, cine este creierul și sufletul rezistenței din Zarcă. I s-a aplicat un regim foarte sever, și a avut nenorocul – el, omul sănătos – să se îmbolnăvească de T.B.C.

Colonelul Gheorghe Crăciun, Comandantul închisorii Aiud, i-a refuzat orice fel de tratament medical. Când se știa sigur că moare, a fost transportat la Spitalul închisorii.

Și, pe dealul din preajma Aiudului, la Cimitirul Trei Plopi, în gropi neștiute de nimeni, uitate chiar și de cei care le-au săpat, unde zac mii de trupuri desuflețite în chinurile Aiudului, se află și profesorul Manu, un mare savant și un adevărat martir al neamului nostru.

La aflarea tristei vești, a fost o consternare generală în sufletele deținuților din Aiud, cu atât mai mult, cu cât treceau prin grele vremuri ale reeducării.

Dar, așa cum se întâmplă cu oamenii de măreția lui, Profesorul Manu nu a murit de tot. Sufletele, care au primit tot timpul hrana spirituală prin neobosita lui strădanie, continuă să-l poarte cu ele și-l vor purta de-a pururea.

(Ion Dima – George Manu. Monografie, Editura Babel, Bacău 2010, pag. 317-321)

——————————————————————————–

1. George Manu nu a fost condamnat pe viață pentru că fusese legionar ci pentru că a fost unul din membrii de bază al Mișcării Naționale de Rezistență și mai ales pentru că a editat cartea ”Behind the Iron Courtain”, sinteză în care U.R.S.S. era demascată ca țară care jefuia patrimoniul statului român.

2. În acest sens este elocvent exemplul profesorului de psihologie Nicolae Mărgineanu, a cărui aversiune față de Mișcarea Legionară este de netăgăduit. Cu toate acestea, profesul Mărgineanu va consemna în memoriile sale o descriere frumoasă a profesorului George Manu, cu care a avut ocazia să facă schimb de experiență în zarca Aiudului.

sursa: fericiticeiprigoniti.net

de agaton

Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

8:41 pm, martie 11, 2012 în Comunism, Manastiri, Martiri de agaton

Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României

Anul 1940, cînd României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va consemna la mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.
După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică. Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfîntului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărîrea, curajul şi dragostea de ţară a cîtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest “Ierusalim al neamului românesc” să rămînă în limitele graniţei actuale.
Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcaţie a frontierei îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.
Sensibilizată de faptul că, în urmă cu cîteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 “marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”. În după amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfîntului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul rîului Suceava, iar răniţii fiind predaţi armatei roşii.
Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atît mai mare cu cît ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărîre, a rămas pînă astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormîntul marelui Ştefan? Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atîtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la mănăstirea Putna.
PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,
Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:
în calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.
Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani în frunte cu numitul Bivolaru Ilie fugiţi din Putna care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormîntul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.
Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.
În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera respingînd efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuţi cum şi unui pluton de vînători de sub comanda Lt. Andronic Titus.
Ajungînd la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.
Ele au fost astfel salvate şi se află de cîţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.
Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar şi Carol Pomîrleanu, negustor de manufactură.
În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:
PROBE:
1.Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.
2.Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.
3.Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2, et. I.
4.Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, str. A. Ipătescu 11 A.
5.Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.
PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,
Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.
Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormînt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.
Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi ca să nu ne înăbuşe rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.
Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,
Ioan Tobă Hatmanu

de agaton

Pagini de istorie

1:11 pm, octombrie 24, 2011 în Uncategorized de agaton

PAGINI CENZURATE, PAGINI OCULTATE

Ion Măldărescu

„Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi”. Mircea Eliade

“Vreme trece… vreme vine!” Omenirea evoluează… Spre bine, spre rău? Dar asta-i altă poveste. În zilele noastre nu se derulează numai o transformare firească a structurilor si a institutiilor ci şi crearea unei noi caste, stăpână atotputernică a destinului celorlalţi şi al controlării istoriei, conştientă fiind de sensul şi de absurditatea ambelor, dar ignorându-le deopotrivă. (foto: români basarabeni deportaţi)
“Ne-am născut într-o lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipulează omenirea de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu de la Hollywood, este chiar ceea ce trăim în prezent. Dacă privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este “real”. De fapt trăim în iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o închisoare mentală, emoţională şi spirituală.” (David Icke, COPIII MATRICEI, Bucureşti, Ed. DAKSHA, 2008)
Au trecut anii… Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost fie uitate, fie mistificate de către “fabricanţii” de istorie, fie ocultate de cei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.
Constat în ultima vreme, că despre unele din aceste momente ale istoriei, se aminteşte din ce în ce mai rar, iar atunci când se întâmplă, apare doar o scurtă notiţă, cu caracter informativ. Ici-colo, câte un contemporan “nonconformist” încăpăţânat, încearcă să scuture colbul aşternut de trecerea vremii, să şteargă uitarea şi să le readucă la lumina zilei.
S-au scurs 69 de ani de la semnarea ne-denunţatului, deci a încă actualului Pact Molotov-Ribbentrop, 68 de ani de la pierderea unor provincii româneşti şi împunerea Diktatului de la Viena, mai bine de 64 de ani de la bombardarea, cu cruzime a oraşului Dresda şi tot atâţia ani de la necondamnata trădare a regelui Mihai I, 63 de ani de la explozia primei bombe atomice americane la Hiroshima…
Poate vă întrebaţi care raţionamentul selectiei acestora? Toate s-au consumat, de-a lungul anilor, în timpul celei mai mari conflagra omenirii şi în împrejurări cu conexiuni de cauzalitate; să le luăm pe rând :

PACTUL MOLOTOV – RIBBENTROP

La 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania, urmărindu-şi propriile scopuri şi aparent căzând de acord, au parafat nefericitul tratat, cunoscut sub numele „Pactul Molotov-Ribbentrop”. Consecinţele acestuia au fost dezastruoase pentru România, iar unele mai dăinuie şi astăzi. Urmare a prevederilor pactului, Uniunea Sovietică a prezentat României ultimatumul prin care aceasta din urmă era obligată să părăsească pământurile strămoşeşti ale Basarabiei şi ale nordului Bucovinei, într-un interval imposibil de realizat şi pe care chiar sovieticii l-au călcat în picioare.
Sub conducerea Regelui Carol al II-lea Consiliul de Coroană a hotărât abandonarea cetăţenilor români şi a teritoriilor amintite, fără opunerea unei minime rezistenţe, hotărâre condamnată de întreaga populaţia românească. Dintre puţinii care au avut demnitatea de a se împotrivi acestei decizii voi aminti pe marele savant Nicolae Iorga şi pe generalul Ion Antonescu.
La data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov a prezentat ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, nota ultimativă prin care sovieticii cereau românilor să părăsească teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei. La 28 iunie 1940, sovieticii au adresat Romaniei o noua notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către autoritaţile române să fie realizată în patru zile.
Populaţia din teritoriile menţionate au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, de intrarea iminentă a trupelor sovietice în Cernăuţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese luată nici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte, factorii de răspundere ştiau, că Uniunea Sovietică avea în vedere reanexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus în a doua nota ultimativă, sovieticii au ocupat oraşele Cernăuţi şi Chişinău încă din data de 29 iunie 1940.
Mulţi români nevinovaţi au căzut victime abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se refugieze dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul românilor seceraţi fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la Fântâna Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde pentru drum. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi este puţin probabil să se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori amintesc de un număr cuprins între 3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru răniţii au fost târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva zile, mii de familii au fost urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai pentru „vina” de a fi români.
Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantului articol al marelui savant Nicolae Iorga (foto stânga jos ), sub titlul „DE CE ATÂTA URĂ?” pe care îl redau:

„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.
De unde atâta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?
Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.
Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.”
„Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.” (Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România – declaraţie din anul 1946)
Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa, „BASARABIA ŞI „PROBLEMA”:
„Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal – necum să se opună – coreligionarilor beţi de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu… (…) Fireşte, „nu toţi Evreii”, scriind despre cauza masacrării Evreilor de către Români, între anii 1941 şi 1943, „ignoră” adevărul cronologic, istoric, acela care spune:
- întâi a avut loc cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, evacuarea tragică (pentru Români şi numai pentru ei), între 28 iunie şi 2 iulie 1940;
- abia apoi, la 29 iunie 1941 a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros – victime : Evreii din România
Adevărul spune: „evacuarea” armatei şi a civililor din teritoriile cedate a constituit, din partea Eveilor, nu a Ruşilor ocupanţi – o agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină; şi încă mai spune: agresiunea EVREILOR în timpul evacuării, împotriva militarilor şi a civililor români din teritoriile cedate a însemnat „Ochiul-prim”, iar ce s-a întâmplat după un an de zile – inadmisibil, reprobabil – „Ochiul-scos”. „Ochiul-scos” a fost răzbunarea Românului pe Evreu.”
Referitor la pogromul de la Iaşi, Mihai Pelin combate cu documente afirmaţiile nefondate şi nereale, făcute în presa vremii de publicistul Curzio Malaparte: „Fapt dovedit, principala răspundere a masacrului de la Iaşi revine elementelor din Organizaţiile TODT şi SS, existente în oraş, chiar dacă generalul german Eugen Ritter von Schöbert nu părea a fi un nazist înfocat…” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986, documente,p.576).
DIKTATUL DE LA VIENA
Între 28 iunie şi 7 septembrie 1940, România a pierdut 99.926 kmp cu 6.829.288 locuitori. Prin acordul de la Craiova, a retrocedat Bulgariei Cadrilaterul, iar la 30 august 1940 României i-a fost impus Diktatul de la Viena, prin care a fost silită să cedeze 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei.
S-a abătut o avalanşă de crime, torturi şi violuri comise de trupele şi organizaţiile horthyste împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate: în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „Comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele – unii încă mai respirau – şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste care s-a turnat var şi apoi pământ. ” Au căzut victime 157 de români, copii, femei, bătrâni şi bărbaţi. (Arhiva MAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16, p.217)
Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români.
Iată ce scria publicistul american, Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, în lucrarea sa LES ASSASINATS: „Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele”.
Un martor ocular descrie scenele de groază care au urmat: „După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau, de vii, în văpaia focului (casele care ardeau n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetele lor” Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). (Arhiva MAI fond documentar, dosar 541, vol.122)
22 IUNIE 1941
Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali ai României erau mult prea preocupaţi de propria situaţie, iar în condiţiile amintite, alinierea României la Reich devenise singura opţiune rămasă disponibilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Având girul tuturor românilor, la 22 iunie 1941 Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, a dat celebrul ordin de zi: „OSTAŞI, VĂ ORDON TRECEŢI PRUTUL! ” luptând alături de trupele germane împotriva URSS. Armata Română a fost întâmpinată cu multă bucurie şi recunoştinţă de populaţia românească din Basarabia şi Bucovina.
Cunoscutul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, a fost puternic marcat de realităţile din Basarabia, care stătuse doar un an în raiul comunist sovietic. În volumul-document ARD MALURILE NISTRULUI , cu subtitlul: „Reportaj de război din teritoriile dezrobite” autorul descrie, fără a le îndulci, o multitudine de aspecte ale tratamentului la care au fost supuşi românii de dincolo de Prut până în iunie 1941. Biserici pângărite, crime, maltratări, abuzuri, supunerea la umilinţe greu de descris, din partea bolşevicilor năvălitori şi mai cu seamă din partea localnicilor evrei. Dar veţi afla mai multe decât v-aş putea relata eu din lectura fragmentului următor, extras din paginile cărţii sale,: „Aflu că dincolo de Nistru sunt mii de basarabeni tineri care muncesc făcând şosele pentru retragerea ruşilor. Supraveghetorii sunt evrei din Basarabia. Cea mai mică greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de vreunul din aceşti români basarabeni dezlănţuie furia evreului care-i comandă.
Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, evreii din Căuşani au strâns din sate câteva sute de căruţe în care au încărcat averile şi le-au trecut Nistrul. Ţăranii care le-au condus căruţele nu s-au mai întors. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le spuseseră că or să-i împuşte. Nici la Căuşani, nici la Ursoaica, nici în satele de pe întinderea Bugeacului şi pe malul Nistrului nu am mai întâlnit decât câteva vite. Fuseseră luaţi toţi caii, toţi boii, toate oile şi căruţele, cirezi de mii de vite (…) Un ţăran tânăr, Oltu Boris îl chema, a fost luat de evrei pentru a lucra la şosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte înainte fugise trecând Nistrul înnot, în pielea goală, împreună cu alţi doi prieteni.
- (…) Da, am venit în pielea goală, numai noi şi sufletele noastre…
- În sectorul în care lucram eu era comandant unul Herşcu, care fusese negustor aici, la Ermoclia. În fiecare zi împuşca Herşcu câte unul de-ai noştri. Acolo, în taberele de muncă silnică nu exista altă pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator. Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne împuşte pe toţi, fiindcă suntem basarabeni trădători.
- Dar de mâncare vă dădeau?
- O sută de grame de pâine pe zi. Asta era hrana pe care trebuiau să ne-o dea, dar nu ne-o dădeau nici pe-asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de Nistru. Ne făceau câte o mămăligă pe care o mâncam goală, pe furiş.” (Constantin Virgil Gheorghiu. ARD MALURILE NISTRULUI. Bucureşti, ed. GEEA, 1993, p.185-185)
Prin forţa împrejurărilor, România s-a aflat, fără voia ei, în hăţişurile marii conflagraţii a celui de-al doilea război mondial. Trecerea Prutului de către Armata Română a avut sprijinul întregii populaţii şi al partidelor politice. Mai târziu s-au auzit voci care au contestat trecerea armatelor române peste Nistru.
Era oare posibilă oprirea la Nistru ? Din ce se ştie astăzi şi după cum afirmă chiar autorii tratatului de ISTORIA ROMÂNILOR, vol. IX, apărut la Editura Enciclopedica, sub egida Academiei Române, în 2008, răspunsul este negativ. Legile aspre ale războiului nu permit jumătăţile de măsură.
Era posibilă oprirea Armatei Române la graniţa de vest a ţării? Ce-au căutat militarii români în Ungaria, dar în Cehoslovacia? Răspunsul este acelaşi ca şi în primul caz. Diferenţa constă în faptul că la începutul războiului am fost aliaţi cu Germania, iar în al doilea, „aliaţi”, cu de-a sila, cu Uniunea Sovietică.
„Toate sacrificiile făcute în luptele pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei (aproape 200.000 de militari români) au fost inutile. Victoriile româneşti nu au fost recunoscute, ci atribuite numai trupelor sovietice”. (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986).
Nu trebuie ignorat nici faptul, aparent nesemnificativ, că trupelor româneşti le-a fost blocată intrarea pe teritoriul Germaniei, un motiv în plus de a nu-i fi recunoscut României, statului de ţară cobeligerantă, cu consecinţele cunoscute astăzi.
S-au consumat cisterne de cerneală pentru a fi „descrise” „crimele” românilor pe frontul de est, exagerându-se voit „chestiunea evreiască” şi numărul victimelor. Se impune să ştim că cele mai multe „dovezi” prezentate pentru a susţine aceste acuzaţii s-au materializat prin „mărturii” subiective ale unor „martori”, mai mult sau mai puţin oculari, sau prin relatări indirecte.
În mod deliberat sunt ignorate sau ocultate, afirmaţiile unor mari personalităţi evreieşti, din acele vremuri tulburi ale războiului, cum este şi cazul declaraţiei ce urmează:
„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New zork, USA, Hotel Alameda (…) declar următoarele: „ (…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei… Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:
- Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
- El a dat paşaport în alb, pentru a salva evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;
- Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.”
Este inuman şi regretabil că un singur om a murit, pentru „vina” de a fi român, german, ungur, evreu sau rus. Este evident şi incontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi de cealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiune întreagă, pe baza unor dovezi, deseori aflate sub semnul incertitudinii al subiectivismului şi chiar al falsului.
13/14 FEBRUARIE 1945- DRESDA
Dacă tot am pomenit de abuzuri, voi relata unul din acte al civilizatei aviaţii aliate împotriva oraşelor germane.
În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe germane, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori fiecare; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi 8000 de imobile, lăsând, după estimări cam o treime din populaţia Germaniei, fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe. (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).
Desigur, veţi spune: „Era război! Care pe care!” Aşa să fie?
Redau mai jos două declaraţii edificatoare:
„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate (…)”. (Raportul generalului Armengaud, ataşat al Forţelor franceze la Varşovia, 14 septembrie 1939).
La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:
„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, MARI DECIZII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, VOL.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166).
În cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşului Dresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusiv împotriva populaţiei civile şi apreciat de istorici drept O PATĂ PE BLAZONUL BRITANIC. Raidul asupra Dresdei a fost executat, din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele asupra oraşelor Brawnschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 de persoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi). (D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)
Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ de peste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţinta bombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane.
„In noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa “Lancaster” aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statistică macabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cu adevarat “apocaliptică”. Din 28.010 de imobile – cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază după sursă, între 120.000 si 150.000, cei mai mulţi, civili.
Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a americane, la mijlocul zilei următoare, această operaţiune „complementară”, total inutilă ducând la întreruperea, pentru doar trei, zile a circulaţiei feroviare.” (D.Irvind THE DESTRUCTION OF DRESDEN, Londra, 1963)
Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (…). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă…”

6 AUGUST 1945 – HIROSHIMA – Japonia militaristă îşi prelungea, neputincioasă, agonia. Deşi zilele războiului „cald” erau numărate, Statele Unite ale Americii au decis să demonstreze întregii planete noua sa capacitate de distrugere.
LITTLE BOY, băieţelul, aşa a fost botezată prima bombă atomică, cea lansată la Hiroshima, în dimineaţa zilei de 6 august 1945. Nu era chiar aşa de micuţ cum sugerează numele; avea 4,25m lungime şi cântărea cam 4.500 de kilograme.
Explozia „băieţelului” a dezvoltat o energie echivalentă cu cea a cca. 25.000 tone de trinitrotoluen. Efectele bombei i-au făcut să se cutremure şi pe creatorii ei: profesorul Oppenheimer, generalul Groves, laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi şi pe mulţi alţii, care abia atunci au perceput adevărata noţiune a apocalisei.
Ora 8, 15 minute, 17 secunde. A izbucnit o lumină, un fulger care a orbit 300.000 de oameni şi a făcut să dispară orice umbră chiar şi din cele mai întunecate unghere. După globul de foc a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, pentru cei aflaţi mai aproape, ea transformându-se în tăcere veşnică. Suflul provocat de explozie a atins o viteza de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, smulgând din temelii, pe o raza de mulţi km patraţi, casele care mai rămăsesera în picioare. Vântul de foc care se pornise, se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra oraşului aerul devenea irespirabil, iar apa râurilor s-a evaporat…
Rezultatele bombardamentului de la Hiroshima: 78.150 morţi, 13.983 dispăruţi şi 37.425 răniţi (fără a-i include pe cei care au pierit, în chinuri, zeci de ani după explozie n. a.). Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc deşertului atomic, pe o suprafata de 11 km patraţi – 17.000 de victime pe km patrat dintre care 8000 morţi şi dispăruţi. (Castelani Gigante, 6 august 1945-ISTORIA BOMBEI ATOMICE, Bucureşti, E.P.,1968)
Cunoscutul cotidian „Le Figaro” scria, la 10 august 1945, sub semnătura lui François Mauriac: „Astăzi, după anunţarea celor petrecute la Hiroshima, lumea ştie că materia poate să piară într-o zi în care un om, chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotărâre.”

23 AUGUST 1944 – BUCUREŞTI
S-au împlinit 64 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania, realizată cu nemijlocitul sprijin regal, şi consolidată cu ajutorul “baionetelor sovietice” – aceleaşi care, trei ani mai târziu l-au forţat să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu… M. Roller & Co.
În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Btătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei: “Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate.” Acest lucru reiese şi din depoziţia generalului Pichi Vasiliu, în timpul procesului: “După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu.” Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.
La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi comunişti, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia: “…Răspundeţi: acceptaţi sau nu. Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!”, Generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, a răspunzând surăzâtor: “Drăguţă… eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă.”
Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului, Regele a decis să facă el armistiţiul, “Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul – a spus Regele – ne va ţine iar sub papuc.” (Memoriile lui Brătianu).
Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa – prin telefon – a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor – aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta – făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif – o încăpere îngustă, fără aerisire – în interiorul căreia, i-a spus să aducă o măsuţă şi două scaune. ”În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!”. Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar “Coroana” s-a rostogolit lamentabil.
Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal nu mai lasă loc niciunei îndoieli.
Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea “filmului” arestării Mareşalului este fostul suveran, dar “Majestatea Sa” nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi … nu va vorbi niciodată.
Regele a nesocotit opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului – şi de facto al Armatei – a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc.
Regele şi complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării.
După marea infamie – arestarea Mareşalului – Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor luaţi anterior. (Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).
De teama represaliilor germanilor, dovedind “marele său curaj” Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub control sovietic. Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou, Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau – Ordinul „VICTORIA”.
Decretul care însoţea distincţia, menţiona:
„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945”. (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).
În 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii.
Cu o „oarecare” întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai, Medalia şi Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman.
Consecinţele acelui nefericit 23 AUGUST 1944 – ZI A TRĂDĂRII NAŢIONALE s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria: „(…) au săvârşituna dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa” … caracterizând actul actul trădării: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”. (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004)
În România postdecembristă, cuvântul TRĂDARE a fost înlocuit cu găselniţa-surogat DEFECTARE. În acest fel TRĂDAREA este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat.
Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă condus de alţii, aşa cum a trăit în copilărie, în adolescenţă şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală pentru trădarea sa. Generalului Pacepa i-au fost înapoiate averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou… Din păcate, exemplele pot continua.
EPILOG
Privind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului Ion Antonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:
Hitler s-a sinucis. Mussolini a fost împuşcat de “partizanii” comunişti.
Mareşalul Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, iar în anii 1939-1940 le-a administrat o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun “Tribunal al poporului” finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba mai mult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki.

Miclos Horthy, „amiralul fără flotă” – aflat şi el de partea Axei – s-a purtat abominabil cu ne-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunal al poporului”, nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat” de Simon Wiesenthal, de vreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, nederanjat de nimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat şi reînhumat în Ungaria, cu funeralii naţionale. Nimeni nu s-a împotrivit.
Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşte acest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au început să iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii. Nici un tribunal internaţional nu a îndrăznit sa-i judece faptele comise, în schimb pe Milosevici-sârbul, nu s-au sfiit să-l „sinucidă”, după ani de temniţă în care nu au reuşit să-l ingenuncheze… „Vânătoarea de vrăjitoare” continuă.
EX Regele Mihai I. „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, nici Truman nu au mai mişcat vreun deget pentru el.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p.371).
A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva ani guvernele postdecembriste i-au „restituit” o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şi i-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. În contradicţie cu orice legi şi protocoale, a fost inventată “Casa regală” a Republicii România, iar „Majestatea Sa” a declarat-o pe una din fiicele sale – soţie a „principelui” de mucava, Duda – „moştenitoarea tronului”.
Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940.
La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului.
După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat” de „Tribunalul poporului” – o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii – şi condamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului) sentinţa fusese hotărâtă înainte de înscenarea „procesului”.
Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual şi poate, chiar în viitor:
„Scump popor român,
(…) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial în anul 1914.
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.
Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.” (Gh. Buzatu, ROMÂNIA, CU ŞI FĂRĂ ANTONESCU, Iaşi, Ed.Moldova, 1991).
În ultimul cuvânt care i-a fost acordat, Mareşalul a spus:
„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.
Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.
Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut.” .” (Ioan Dan, „PROCESUL” MAREŞALULUI ION ANTONESCU, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434)
Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! … urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam.” (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986,p. 511).
Regele i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa numitului „Tribunal al poporului”. Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”.
Ceea pentru ceilalţi protagoniştii învinşi ai celui de-al doilea război mondial este posibil – recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate – pentru mareşalul Ion Antonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi?
În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii – iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi – în ţările de sub influienţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştri ai României, constituie încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil de măsluire brutală a istoriei.
Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililor palestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat de Israel (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului, el ridicându-se la mii de victime). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, de către aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu.
Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi.

Fac apel, încă odată la Nicolae Iorga: „DE CE ATÂTA URĂ?”

Ion Măldărescu
5 septembrie 2008

de admin

Steagul Sfantului Stefan cel Mare

6:18 pm, august 31, 2011 în Stefan cel Mare de admin

Steagul Sfantului Stefan cel Mare este unul dintre cele mai valoroase obiecte istorice si liturgice ramase pana astazi de la domnitorul moldovean. Acest steag, lucrat in intregime din matase, pe suport de in, impodobit cu broderie tipic bizantina, cu fir de aur si de argint, a fost lucrat pe la sfarsitul secolului al XV-lea. Steagul sfantului voievod are o lungime de 1,17 metri si o latime de 0,92 metri, initial fiind ornat cu 16 pietre pretioase de culoare rosie, verde si alba.

Pe o parte, steagul il infatiseaza pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul soldatilor si al armatei, sfant mult iubit de domnitorul moldovean. Sfantul Gheorghe este infatisat sezand pe un tron domnesc, avand la picioare un balaur cu trei capete. Deasupra sa, doi ingeri ai Domnului, tinand in maini o sabie si o coroana, il incununeaza pe sfant cu o cununa muceniceasca vesnica.

Broderia din jurul Sfantului Gheorghe infatiseaza o inscriptie in limba slavona, cunoscuta drept “Rugaciunea Sfantului Stefan cel Mare”, care marturiseste urmatoarele: “O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale.”

Steagul lui Stefan cel Mare, danie catre Manastirea Zografu

Manastirea Zografu din Sfantul Munte Athos este manastirea bulgarilor, ea fiind intemeiata candva pe la sfarsitul secolului al IX-lea si inceputul celui de-al X-lea, de catre trei bulgari veniti din Ohrida. Intrea anii 1466-1502, manastirea a fost refacuta insa, in intregime, de Sfantul Stefan cel Mare al Moldovei. Astfel, cel mai de seama ctitor roman la Zografu ramane Sfantul Sfantul Stefan cel Mare, care o numea “manastirea sa din Sfantul Munte”, fapt confirmat de calugarul Isaia de la Hilandar, care spunea, la anul 1489, ca Manastirea Zografu a fost infiintata de Sfantul Stefan cel Mare al Moldovei.

Manastirea Zografu a fost reintemeiata, practic in intregime, intre anii 1466-1502, de Sfantul Stefan cel Mare al Moldovei, el zidind turnul clopotnita, arsanaua (portul) manastirii, corpul de chilii, trapeza, incinta, biserica si pictura acesteia. Sfantul Stefan cel Mare a iubit atat de mult manastirea athonita Zografu, incat adesea a numit-o “a noastra manastire”.

Daniile sfantului catre aceasta au fost nenumarate, chipul sau fiind zugravit inca si astazi in biserica cea mare a manastirii. Intre donatiile cele mai de seama ale domnitorului se numara si “Steagul cu Sfantul Gheorghe”. Acest steag a fost daruit manastirii athonite, de catre domnitor, candva intre anii 1500-1502.

Steagul Sfantului Stefan cel Mare, intors in tara

In anul 1882, la Manastirea Zografu au fost identificate doua steaguri care i-au apartinut Sfantului Stefan cel Mare, unul cu Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, iar altul cu Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Cel care a nascut pentru prima oara dorinta de a readuce in tara minunatul steag al domnitorului moldovean a fost Ion I.C. Bratianu.

In data de 15 februarie 1917, Bratianu va scrie delegatilor romani din Atena: “Faceti tot ceea ce este posibil pentru a obtine drapelul lui Stefan cel Mare.” Abia peste doi ani insa, in ziua de 22 februarie 1920, steagul lui Stefan cel Mare a fost predat celor responsabili, spre a fi asezat in Muzeul Militar din Bucuresti.

Steagul care il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe a fost luat din manastirea athonita prin inapoierea catre calugari a unor mosii vechi ale manastirii, confiscate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, odata cu secularizarea averilor manastiresti.

In momentul aducerii in tara, steagul se afla deja intr-o stare avansata de degradare. Broderia marginala, lucrata pe matase si in, a avut cel mai mult de suferit, calugarii athoniti cautand a-l intretine de-a lungul timpului dupa priceperea lor.

Dupa o restaurare ce a durat sapte ani si jumatate, multumita eforturilor depuse de specialista in domeniu Spiridonia Macri, minunatul steag al Sfantului Stefan cel Mare a putut fi expus la Muzeul National de Istorie, din Bucuresti. Steagul sfantului moldovean a intrat in patrimoniului Muzeului National de Istorie inca din anul 1970, cand acesta a fost infiintat.

Teodor Danalache

de admin

Familia de martiri a ultimului ţar Romanov

9:00 pm, aprilie 19, 2011 în Martiri de admin

În apropiere de Sankt Petersburg, la 19 mai 1868, s-a născut ţarul Nicolae al II-lea, în ziua de prăznuire a Sfântului şi Dreptului Iov. Din acest motiv, ţarul obişnuia să spună: „M-am născut în ziua de prăznuire a Sfântului Iov, mult pătimitorul, şi sunt sortit să sufăr“. După 23 de ani de domnie, în ziua de 17 iulie 1918, bolşevicii l-au executat pe ultimul ţar al Rusiei, împreună cu ţarina şi cei cinci copii ai săi.

Era nepotul favorit al lui Alexandru al II-lea, care îl numea „raza lui de soare“. Când era mic, era trimis zilnic să-şi viziteze bunicul.

„Părinţii mei lipseau, iar eu, împreună cu bunicul, eram la slujba Miezonopticii. În timpul slujbei, se dezlănţui o furtună puternică, fulgerele luminau unul după altul, bubuiturile ca de tun zguduiau biserica şi parcă întreaga lume, până la temelii. Deodată, o răbufnire de vânt intrată pe uşă stinse flacăra lumânărilor aprinse în faţa iconostasului. Se făcu întuneric beznă. Se auzi o bubuitură prelungă de tunet, mai puternică decât cele precedente, şi deodată, am văzut o minge de foc, zburând de la geam chiar spre capul Împăratului. Mingea (n.r. un fulger globular) se roti pe podea, apoi ocoli candelabrul şi ieşi pe uşă în zbor, spre parc. Inima mea înmărmurise, i-am aruncat o privire bunicului: faţa îi era complet liniştită. Îşi făcu cruce cu acelaşi calm ca şi atunci când mingea de foc zburase în jurul nostru şi am simţit că nu este bărbăteşte, nici demn să mă sperii aşa de tare, cum mă speriasem. Am simţit că trebuie numai să priveşti înainte la ceea ce se va întâmpla şi să te încrezi în milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum făcuse bunicul meu. După ce mingea înconjură întreaga biserică şi ieşi brusc pe uşă, l-am privit din nou pe bunicul. Un uşor zâmbet trona pe faţa lui şi îmi făcu semn cu capul. Frica îmi dispăru şi, din acest moment, nu mi-a mai fost niciodată frică de furtună“, îşi amintea, mai târziu, ţarul Nicolae extraordinara întâmplare din copilărie.

Petrecea multă vreme studiind, remarcându-se printr-o memorie ieşită din comun şi capacităţi intelectuale deosebite. A făcut studii în domeniul ştiinţelor economice, al dreptului, şi studii cu caracter militar. Şi-a făcut serviciul militar la infanterie, cavalerie, artilerie şi în cadrul marinei militare.

În toamna anului 1891, perioadă greu încercată de foametea abătută asupra Rusiei, a condus, la cererea tatălui său, comitetul ce trebuia să uşureze greutăţile celor aflaţi în nevoi. Cu un suflet arzând de o dragoste fierbinte pentru fiecare om, viitorul ţar, părtaş fiind la durerea semenilor, a trudit neobosit pentru a uşura suferinţele poporului său.

„Te vei îndrăgosti de dumnezeieştile noastre slujbe“

Dorind să se căsătorească cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a stăruit îndelung pentru a primi binecuvântarea perechii împărăteşti, ce nu vedea cu ochi buni această alianţă. La căsătorie, ţareviciul a convins-o pe prinţesă să primească credinţa ortodoxă. „Atunci când vei vedea cât de frumoasă, cât de plină de har şi de smerită este religia noastră ortodoxă, cât de minunate sunt bisericile şi mănăstirile noastre şi cât de măreţe sunt dumnezeieştile noastre slujbe, vei ajunge să le îndrăgeşti şi atunci, nimic nu ne va mai despărţi“, îi spunea viitorul ţar consoartei sale. Slujba prin care ea a devenit fiică a Bisericii Ortodoxe, primind numele de Alexandra, a fost săvârşită de părintele Ioan de Kronstadt. Iată ce mărturisea Alexandra Feodorovna soţului ei, cu prilejul îmbrăţişării Ortodoxiei: „Unde vei trăi tu, voi trăi şi eu, poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.“

Ţar al Rusiei

La moartea tatălui său, ţarul Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea a acceptat slujirea împărătească, punându-şi toată nădejdea în Domnul, şi având drept grijă de căpetenie binele poporului.

A luptat neobosit pentru menţinerea păcii. Era un om generos, permanent preocupat de ajutorarea celor aflaţi în nevoi. S-a ocupat de sprijinirea spitalelor şi a aşezămintelor de binefacere, cu bani dintr-un cont personal. „El a cheltuit în scopuri de binefacere aproape tot ce avea“, afirma preşedintele Consiliului administrativ al Majestăţii Sale; iar unul dintre servitori spunea: „Hainele sale erau adesea reparate. Costumele sale, de pe vremea când fusese mire, încă le mai purta“.

Avea o mare putere de a răbda şi un deosebit curaj. Ceea ce îl caracteriza îndeosebi era deplina supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Credinţa în înţelepciunea divină îi dădea un calm care nu-l părăsea niciodată. „Am trăit atâţia ani în apropierea sa, spunea unul dintre servitorii săi, şi nu l-am văzut niciodată supărat sau mânios. Era întotdeauna echilibrat şi calm.“

Cu prilejul războiului cu Japonia, din 1904, ţarul a făcut dovada unei mari tării de caracter, neacceptând semnarea unui tratat de pace ruşinos.

„Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine“

Familia imperială era o pildă de adevărată viaţă creştină. Domnul a binecuvântat căsătoria lor cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu, Alexei.

Copiii au fost crescuţi în dragostea faţă de poporul rus. „Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine, renunţând la propriile lor dorinţe de dragul altora, spunea ţarina.“ „Cu cât mai mare este statutul unui om, cu atât mai mult trebuie să-i ajute pe alţii şi, adresându-se acestora, nu trebuie să pomenească niciodată de poziţia sa socială“, spunea ţarul Nicolae, „iar propriii mei copii trebuie să fie tot astfel.“

Cei doi se considerau datori să-i pregătească pentru încercările venite de la Dumnezeu. Dormeau cu toţii pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hrana le era, de asemenea, simplă. „Duceau o viaţă simplă şi modestă, scria un prieten apropiat familiei, li se adresau celorlalţi oameni cu simplitate şi nu dădeau nici o importanţă statutului lor imperial.“

Având o viaţă retrasă, considerau o adevărată povară protocolul de la curte. Cântau adesea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, iar arhiepiscopul Teofan de Poltava, duhovnicul lor, îşi amintea „cu ce cutremur şi cu câte lacrimi de pocăinţă se apropiau ei de Sfântul Potir“. Seara, când întreaga familie era reunită, ţarul citea cu glas tare, iar ţarina şi fiicele lor se ocupau cu croşetatul şi cusutul. Le plăcea să vorbească de Dumnezeu şi să se roage împreună.

Canonizarea Sfântului Serafim de Sarov

Alexandra Feodorovna le slujea cu toată dragostea semenilor: îi vizita adesea pe cei bolnavi, îi îngrijea, îi mângâia. A organizat în toată ţara şcoli profesionale pentru cei săraci, a deschis o şcoală de asistente medicale; a înfiinţat o casă pentru soldaţii inapţi de muncă, de pe urma războiului ruso-japonez, în care aceştia deprindeau meserii potrivite situaţiei lor.

În timpul domniei, ţarul Nicolae s-a ocupat îndeaproape de educaţia spirituală a poporului rus. S-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici. Au fost înfiinţate şcoli parohiale. S-a sprijinit dezvoltarea artelor: arhitectura bisericească, iconografia, muzica psaltică bizantină. S-au canonizat noi sfinţi. În vara anului 1903, a avut loc canonizarea marelui stareţ Serafim de Sarov, eveniment la care a participat şi ţarul, purtând pe umeri racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Serafim.

A sprijinit popoarele aflate în perioade de grele încercări: a reacţionat ferm, când turcii i-au masacrat pe armeni, a oferit ajutor sârbilor, atunci când Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria.

După izbucnirea Primului Război Mondial, ţarul s-a ocupat în mod deosebit de cei aflaţi pe front: vizita soldaţii, binecuvânta trupele şi îi încuraja pe oameni, se preocupa de cei răniţi, vizitând spitalele şi infirmeriile. A luat el însuşi comanda oştirii, iar sosirea ţareviciului Alexei pe liniile frontului a ridicat moralul tuturor. Ţarina transforma palatele în spitale militare şi, din zori şi până în noapte, îi îngrijea împreună cu fiicele sale pe soldaţii răniţi. „M-am îngrijit de oameni atinşi de răni cumplite“, scria Alexandra Feodorovna. „Inima mea este plină de compasiune şi durere faţă de ei, aşa precum o soţie faţă de soţul ei ori o mamă faţă de copiii ei.“

Pe drumul crucii

Silit să abdice, „pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin“, ţarul şi familia sa aveau să pornească pe drumul crucii, încredinţându-şi viaţa în mâinile Domnului. Au fost arestaţi şi sleiţi prin interogatorii nesfârşite. Ţarul a fost acuzat de înaltă trădare, deşi nu existau dovezi. Şi-au aşteptat sfârşitul în pace, conştienţi de faptul că moartea era aproape.

Din temniţa în care se afla, Olga, cea mai mare dintre fiice scria: „Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea.“

Familia imperială a fost ucisă de bolşevici în ziua de 17 iulie 1918, devenită ziua lor de prăznuire, după canonizarea lor de către Biserica Ortodoxă a Rusiei, în august 2000.

Pagina 1 din 212