Ioan Ianolide – Mărturie despre experimentul de la Pitești

1:31 am, martie 25, 2011 în Comunism, Martiri de admin

Ioan Ianolide:

“Eu am supraviețuit temnițelor.

Prietenii mei, mii în stânga și zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-și ființa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să murim spiritual.

Din experiența noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteșteană, fenomem de chintesență a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creștin.

Hristos a stat față-n față cu antihrist.

Deși acolo au avut de suferit alte religii și neamuri, cele două duhuri, Hristos și antihrist au dominat.

Un evreu, colonelul Zeller, a condus așa numita reeducare marxist-leninistă din temnița pitești, prin jurul anului 1950, când revoluția mondială era în plină ofensivă.

În Pitești erau tineri studenți anticomuniști. Erau credincioși și oameni de o înaltă ținută umană și etică. Experiența reeducării trebuia făcută pe sufletele lor tinere, generoase și entuziaste.

Zeller a găsit repede între deținuți cozile de topor și casapii care să-i execute ordinele. El era un inițiat. Venise cu un plan dinainte stabilit și deja experimentat, care se constituia ca o metodă științifică fără greș. Și cu adevărat, nici nu se putea rezista, omenește vorbind, mijloacelor ce s-au folosit acolo. Nimeni, în condițiile de acolo, nu putea să-și salveze sufletul.

Se cerea sufletul celor tineri, iar de nu, vor fi torturați fără drept de moarte, până ce vor ceda și se vor întina. Căci omul nou, reeducatul, era conceput ca un animal dresat.

În reeducare erau două faze: faza “sincerității”, care în limbajul lor se numea “autodemascare”, prin care omul era obligat să divulge și să batjocorească absolute tot trecutul său, familie, credință, neam, concepție, prieteni, ideal; faza a doua era a “restructurării”, în care omul “autodemascat” se “restructurat” prin însușirea concepției ateismului istoric, devenind el însuși “activist revoluționar” și dovedindu-și “restructurarea” prin “reeducarea” ce trebuia să o aplice prietenilor săi.

Cele ce se petreceau în Pitești erau considerate “mica revoluție”, care urma să dezlănțuie apoi “marea revoluție internațională”. Deci experimentul piteștean trebuia să devină universal, în scopul “restructurării” omenirii întregi conform legilor materialismului istoric.

Aceasta este schema generală a fenomenului “reeducării” piteștene. El s-a mai produs și în alte părți, dar nicăieri nu a dat rezultatele din Pitești, ori cel puțin nu avem informații în acest sens.

Practic, s-a procedat în modul următor. S-a izolat penitenciarul de lume. S-a izolat celulă de celulă. S-au înfometat, torturat și îngrozit deținuții de către administrație. După un an de astfel de regim, numai câțiva deținuți periferici au acceptat “reeducarea”.

Zeller a inițiat “tura”, pe care a încredințat-o unui deținut ce s-a declarat gata să treacă peste cadavre pentru a-și revedea familia. Sub supravegherea indirectă a administrației au fost formați cei câțiva bătăuși, care au început să-i tortureze pe colegii lor. Rezistența acestora a fost înfrântă de ciomagele administrației. Tortura s-a aplicat sub pavăza administrației, care supraveghea totul din spatele ușilor.

Deținutul era chinuit cu cele mai îngrozitoare sisteme pe care le-a cunoscut istoria, plus unele forme noi, proprii nebuniei piteștene. Torturile fizice sunt cunoscute lumii și nu merită să întârziem asupra lor: ciomag, rangă, linșaj, smuls unghii și păr, sare, picătură chinezească, etc. Ele se aplicau neîntrerupt zi și noapte. Le aplicau deținuții între ei, fără drept de apel, fără responsabilitate, fără riposte, fără lege. Când s-a reclamat, s-a trecut la linșaj. Unii au murit. Zeller a spus medicului care completa certificatele de deces: “Scrie, doctore, sifilis terțiar!”.

Autodemascările erau scrise și trimise la București. Zi de zi se îngroșa rândul torționarilor, căci “restructurații” trebuiau să-și dovedească “sinceritatea” prin torturarea prietenilor și fraților lor.

Demența creștea zi de zi. Fantezia criminală și sadică a zămislit sisteme de o hidoșenie inimaginabilă: perversiuni sexuale publice, “botez” în tineta de fecale, “cuminecătură” din gamela cu fecale, batjocorirea celor mai sfinte momente din viața lui Hristos.

Se făcea haz demonic pentru scârboșenia iadului devenit realitate. Oamenii aceia înnebuniseră, le era teamă să fie ei înșiși, să mai gândească la ce au fost și se antrenau în noi fantasme ale materializării pe pământ.

Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioși, a eroilor și personalităților puternice. Pentru aceștia se refuză până și dreptul la restructurare și se prevedea tortura permanentă.

Eu am trecut prin Pitești, dar microbii trimiși de Providență[1] m-au ferit de “tură” și am fost transferat într-un spital. Cunosc deci fenomenul piteștean și pot vorbi ca din mijlocul lui, și totuși cu distanța pe care mi-o dă faptul de a fi fost și în afara lui, încât am o vedere obiectivă.

Am fost confidentul multora dintre cei ce au trecut pe acolo și mărturisirile lor m-au copleșit. Le simt ca pe o povară ce trebuie să o mărturisesc. Am văzut sfinți și am văzut demoni. Am fost în rai și am fost în iad.

Armătura duhovnicească mi-a fost scut în acel împrejurări. În așteptarea “turei”, mă rugam zece, șaisprezece ori chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.

Experiența piteșteană a eșuat, dar dacă omenirea nu va înțelege la timp ce o așteaptă, va fi o beznă piteșteană internațională.

Experiența piteșteană s-a terminat printr-un proces înscenat unor țapi ispășitori. Conducătorul ei, Zeller, s-a sinucis, fiind unica pedeapsă binemeritată. Dar nu s-a dezvăluit adevărul ideologic, politic și organizatoric al “reeducării”.

Victimele Piteștiului se împart în trei categorii: unii care au fost uciși, alții care au rămas mutilați psihic pentru toată viața, iar alții – cei mai mulți și mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncul iadului și astfel au ajuns creștini conștienți și râvnitori.

Chiar și aceste rânduri se datorează în mare parte experienței piteștene.

Reeducarea de la Pitești a creat monștri și nu oameni. N-am crezu nici eu că este posibil ceea ce am văzut în Pitești. Opacitatea mentală a omenirii mă umple de grijă pentru viitorul ei, că de nu va înțelege ce o așteaptă, nici nu va fi capabilă să se deschidă unei viziuni sfinte.

Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât decât teroarea, o pervertește și o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesența satanismului modern.”

Notă: [1] La Pitești, Ioan Ianolide s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a fost transferat la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna.

Fragment din cartea “Deținutul profet” de Ioan Ianolide, 1985.