Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Martiri.

de agaton

Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

8:41 pm, martie 11, 2012 în Comunism, Manastiri, Martiri de agaton

Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României

Anul 1940, cînd României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va consemna la mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.
După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică. Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfîntului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărîrea, curajul şi dragostea de ţară a cîtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest “Ierusalim al neamului românesc” să rămînă în limitele graniţei actuale.
Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcaţie a frontierei îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.
Sensibilizată de faptul că, în urmă cu cîteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 “marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”. În după amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfîntului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul rîului Suceava, iar răniţii fiind predaţi armatei roşii.
Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atît mai mare cu cît ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărîre, a rămas pînă astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormîntul marelui Ştefan? Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atîtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la mănăstirea Putna.
PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,
Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:
în calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.
Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani în frunte cu numitul Bivolaru Ilie fugiţi din Putna care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormîntul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.
Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.
În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera respingînd efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuţi cum şi unui pluton de vînători de sub comanda Lt. Andronic Titus.
Ajungînd la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.
Ele au fost astfel salvate şi se află de cîţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.
Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar şi Carol Pomîrleanu, negustor de manufactură.
În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:
PROBE:
1.Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.
2.Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.
3.Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2, et. I.
4.Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, str. A. Ipătescu 11 A.
5.Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.
PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,
Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.
Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormînt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.
Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi ca să nu ne înăbuşe rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.
Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,
Ioan Tobă Hatmanu

de admin

Familia de martiri a ultimului ţar Romanov

9:00 pm, aprilie 19, 2011 în Martiri de admin

În apropiere de Sankt Petersburg, la 19 mai 1868, s-a născut ţarul Nicolae al II-lea, în ziua de prăznuire a Sfântului şi Dreptului Iov. Din acest motiv, ţarul obişnuia să spună: „M-am născut în ziua de prăznuire a Sfântului Iov, mult pătimitorul, şi sunt sortit să sufăr“. După 23 de ani de domnie, în ziua de 17 iulie 1918, bolşevicii l-au executat pe ultimul ţar al Rusiei, împreună cu ţarina şi cei cinci copii ai săi.

Era nepotul favorit al lui Alexandru al II-lea, care îl numea „raza lui de soare“. Când era mic, era trimis zilnic să-şi viziteze bunicul.

„Părinţii mei lipseau, iar eu, împreună cu bunicul, eram la slujba Miezonopticii. În timpul slujbei, se dezlănţui o furtună puternică, fulgerele luminau unul după altul, bubuiturile ca de tun zguduiau biserica şi parcă întreaga lume, până la temelii. Deodată, o răbufnire de vânt intrată pe uşă stinse flacăra lumânărilor aprinse în faţa iconostasului. Se făcu întuneric beznă. Se auzi o bubuitură prelungă de tunet, mai puternică decât cele precedente, şi deodată, am văzut o minge de foc, zburând de la geam chiar spre capul Împăratului. Mingea (n.r. un fulger globular) se roti pe podea, apoi ocoli candelabrul şi ieşi pe uşă în zbor, spre parc. Inima mea înmărmurise, i-am aruncat o privire bunicului: faţa îi era complet liniştită. Îşi făcu cruce cu acelaşi calm ca şi atunci când mingea de foc zburase în jurul nostru şi am simţit că nu este bărbăteşte, nici demn să mă sperii aşa de tare, cum mă speriasem. Am simţit că trebuie numai să priveşti înainte la ceea ce se va întâmpla şi să te încrezi în milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum făcuse bunicul meu. După ce mingea înconjură întreaga biserică şi ieşi brusc pe uşă, l-am privit din nou pe bunicul. Un uşor zâmbet trona pe faţa lui şi îmi făcu semn cu capul. Frica îmi dispăru şi, din acest moment, nu mi-a mai fost niciodată frică de furtună“, îşi amintea, mai târziu, ţarul Nicolae extraordinara întâmplare din copilărie.

Petrecea multă vreme studiind, remarcându-se printr-o memorie ieşită din comun şi capacităţi intelectuale deosebite. A făcut studii în domeniul ştiinţelor economice, al dreptului, şi studii cu caracter militar. Şi-a făcut serviciul militar la infanterie, cavalerie, artilerie şi în cadrul marinei militare.

În toamna anului 1891, perioadă greu încercată de foametea abătută asupra Rusiei, a condus, la cererea tatălui său, comitetul ce trebuia să uşureze greutăţile celor aflaţi în nevoi. Cu un suflet arzând de o dragoste fierbinte pentru fiecare om, viitorul ţar, părtaş fiind la durerea semenilor, a trudit neobosit pentru a uşura suferinţele poporului său.

„Te vei îndrăgosti de dumnezeieştile noastre slujbe“

Dorind să se căsătorească cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a stăruit îndelung pentru a primi binecuvântarea perechii împărăteşti, ce nu vedea cu ochi buni această alianţă. La căsătorie, ţareviciul a convins-o pe prinţesă să primească credinţa ortodoxă. „Atunci când vei vedea cât de frumoasă, cât de plină de har şi de smerită este religia noastră ortodoxă, cât de minunate sunt bisericile şi mănăstirile noastre şi cât de măreţe sunt dumnezeieştile noastre slujbe, vei ajunge să le îndrăgeşti şi atunci, nimic nu ne va mai despărţi“, îi spunea viitorul ţar consoartei sale. Slujba prin care ea a devenit fiică a Bisericii Ortodoxe, primind numele de Alexandra, a fost săvârşită de părintele Ioan de Kronstadt. Iată ce mărturisea Alexandra Feodorovna soţului ei, cu prilejul îmbrăţişării Ortodoxiei: „Unde vei trăi tu, voi trăi şi eu, poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.“

Ţar al Rusiei

La moartea tatălui său, ţarul Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea a acceptat slujirea împărătească, punându-şi toată nădejdea în Domnul, şi având drept grijă de căpetenie binele poporului.

A luptat neobosit pentru menţinerea păcii. Era un om generos, permanent preocupat de ajutorarea celor aflaţi în nevoi. S-a ocupat de sprijinirea spitalelor şi a aşezămintelor de binefacere, cu bani dintr-un cont personal. „El a cheltuit în scopuri de binefacere aproape tot ce avea“, afirma preşedintele Consiliului administrativ al Majestăţii Sale; iar unul dintre servitori spunea: „Hainele sale erau adesea reparate. Costumele sale, de pe vremea când fusese mire, încă le mai purta“.

Avea o mare putere de a răbda şi un deosebit curaj. Ceea ce îl caracteriza îndeosebi era deplina supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Credinţa în înţelepciunea divină îi dădea un calm care nu-l părăsea niciodată. „Am trăit atâţia ani în apropierea sa, spunea unul dintre servitorii săi, şi nu l-am văzut niciodată supărat sau mânios. Era întotdeauna echilibrat şi calm.“

Cu prilejul războiului cu Japonia, din 1904, ţarul a făcut dovada unei mari tării de caracter, neacceptând semnarea unui tratat de pace ruşinos.

„Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine“

Familia imperială era o pildă de adevărată viaţă creştină. Domnul a binecuvântat căsătoria lor cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu, Alexei.

Copiii au fost crescuţi în dragostea faţă de poporul rus. „Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine, renunţând la propriile lor dorinţe de dragul altora, spunea ţarina.“ „Cu cât mai mare este statutul unui om, cu atât mai mult trebuie să-i ajute pe alţii şi, adresându-se acestora, nu trebuie să pomenească niciodată de poziţia sa socială“, spunea ţarul Nicolae, „iar propriii mei copii trebuie să fie tot astfel.“

Cei doi se considerau datori să-i pregătească pentru încercările venite de la Dumnezeu. Dormeau cu toţii pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hrana le era, de asemenea, simplă. „Duceau o viaţă simplă şi modestă, scria un prieten apropiat familiei, li se adresau celorlalţi oameni cu simplitate şi nu dădeau nici o importanţă statutului lor imperial.“

Având o viaţă retrasă, considerau o adevărată povară protocolul de la curte. Cântau adesea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, iar arhiepiscopul Teofan de Poltava, duhovnicul lor, îşi amintea „cu ce cutremur şi cu câte lacrimi de pocăinţă se apropiau ei de Sfântul Potir“. Seara, când întreaga familie era reunită, ţarul citea cu glas tare, iar ţarina şi fiicele lor se ocupau cu croşetatul şi cusutul. Le plăcea să vorbească de Dumnezeu şi să se roage împreună.

Canonizarea Sfântului Serafim de Sarov

Alexandra Feodorovna le slujea cu toată dragostea semenilor: îi vizita adesea pe cei bolnavi, îi îngrijea, îi mângâia. A organizat în toată ţara şcoli profesionale pentru cei săraci, a deschis o şcoală de asistente medicale; a înfiinţat o casă pentru soldaţii inapţi de muncă, de pe urma războiului ruso-japonez, în care aceştia deprindeau meserii potrivite situaţiei lor.

În timpul domniei, ţarul Nicolae s-a ocupat îndeaproape de educaţia spirituală a poporului rus. S-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici. Au fost înfiinţate şcoli parohiale. S-a sprijinit dezvoltarea artelor: arhitectura bisericească, iconografia, muzica psaltică bizantină. S-au canonizat noi sfinţi. În vara anului 1903, a avut loc canonizarea marelui stareţ Serafim de Sarov, eveniment la care a participat şi ţarul, purtând pe umeri racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Serafim.

A sprijinit popoarele aflate în perioade de grele încercări: a reacţionat ferm, când turcii i-au masacrat pe armeni, a oferit ajutor sârbilor, atunci când Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria.

După izbucnirea Primului Război Mondial, ţarul s-a ocupat în mod deosebit de cei aflaţi pe front: vizita soldaţii, binecuvânta trupele şi îi încuraja pe oameni, se preocupa de cei răniţi, vizitând spitalele şi infirmeriile. A luat el însuşi comanda oştirii, iar sosirea ţareviciului Alexei pe liniile frontului a ridicat moralul tuturor. Ţarina transforma palatele în spitale militare şi, din zori şi până în noapte, îi îngrijea împreună cu fiicele sale pe soldaţii răniţi. „M-am îngrijit de oameni atinşi de răni cumplite“, scria Alexandra Feodorovna. „Inima mea este plină de compasiune şi durere faţă de ei, aşa precum o soţie faţă de soţul ei ori o mamă faţă de copiii ei.“

Pe drumul crucii

Silit să abdice, „pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin“, ţarul şi familia sa aveau să pornească pe drumul crucii, încredinţându-şi viaţa în mâinile Domnului. Au fost arestaţi şi sleiţi prin interogatorii nesfârşite. Ţarul a fost acuzat de înaltă trădare, deşi nu existau dovezi. Şi-au aşteptat sfârşitul în pace, conştienţi de faptul că moartea era aproape.

Din temniţa în care se afla, Olga, cea mai mare dintre fiice scria: „Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea.“

Familia imperială a fost ucisă de bolşevici în ziua de 17 iulie 1918, devenită ziua lor de prăznuire, după canonizarea lor de către Biserica Ortodoxă a Rusiei, în august 2000.

de admin

Ioan Ianolide – Mărturie despre experimentul de la Pitești

1:31 am, martie 25, 2011 în Comunism, Martiri de admin

Ioan Ianolide:

“Eu am supraviețuit temnițelor.

Prietenii mei, mii în stânga și zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-și ființa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să murim spiritual.

Din experiența noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteșteană, fenomem de chintesență a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creștin.

Hristos a stat față-n față cu antihrist.

Deși acolo au avut de suferit alte religii și neamuri, cele două duhuri, Hristos și antihrist au dominat.

Un evreu, colonelul Zeller, a condus așa numita reeducare marxist-leninistă din temnița pitești, prin jurul anului 1950, când revoluția mondială era în plină ofensivă.

În Pitești erau tineri studenți anticomuniști. Erau credincioși și oameni de o înaltă ținută umană și etică. Experiența reeducării trebuia făcută pe sufletele lor tinere, generoase și entuziaste.

Zeller a găsit repede între deținuți cozile de topor și casapii care să-i execute ordinele. El era un inițiat. Venise cu un plan dinainte stabilit și deja experimentat, care se constituia ca o metodă științifică fără greș. Și cu adevărat, nici nu se putea rezista, omenește vorbind, mijloacelor ce s-au folosit acolo. Nimeni, în condițiile de acolo, nu putea să-și salveze sufletul.

Se cerea sufletul celor tineri, iar de nu, vor fi torturați fără drept de moarte, până ce vor ceda și se vor întina. Căci omul nou, reeducatul, era conceput ca un animal dresat.

În reeducare erau două faze: faza “sincerității”, care în limbajul lor se numea “autodemascare”, prin care omul era obligat să divulge și să batjocorească absolute tot trecutul său, familie, credință, neam, concepție, prieteni, ideal; faza a doua era a “restructurării”, în care omul “autodemascat” se “restructurat” prin însușirea concepției ateismului istoric, devenind el însuși “activist revoluționar” și dovedindu-și “restructurarea” prin “reeducarea” ce trebuia să o aplice prietenilor săi.

Cele ce se petreceau în Pitești erau considerate “mica revoluție”, care urma să dezlănțuie apoi “marea revoluție internațională”. Deci experimentul piteștean trebuia să devină universal, în scopul “restructurării” omenirii întregi conform legilor materialismului istoric.

Aceasta este schema generală a fenomenului “reeducării” piteștene. El s-a mai produs și în alte părți, dar nicăieri nu a dat rezultatele din Pitești, ori cel puțin nu avem informații în acest sens.

Practic, s-a procedat în modul următor. S-a izolat penitenciarul de lume. S-a izolat celulă de celulă. S-au înfometat, torturat și îngrozit deținuții de către administrație. După un an de astfel de regim, numai câțiva deținuți periferici au acceptat “reeducarea”.

Zeller a inițiat “tura”, pe care a încredințat-o unui deținut ce s-a declarat gata să treacă peste cadavre pentru a-și revedea familia. Sub supravegherea indirectă a administrației au fost formați cei câțiva bătăuși, care au început să-i tortureze pe colegii lor. Rezistența acestora a fost înfrântă de ciomagele administrației. Tortura s-a aplicat sub pavăza administrației, care supraveghea totul din spatele ușilor.

Deținutul era chinuit cu cele mai îngrozitoare sisteme pe care le-a cunoscut istoria, plus unele forme noi, proprii nebuniei piteștene. Torturile fizice sunt cunoscute lumii și nu merită să întârziem asupra lor: ciomag, rangă, linșaj, smuls unghii și păr, sare, picătură chinezească, etc. Ele se aplicau neîntrerupt zi și noapte. Le aplicau deținuții între ei, fără drept de apel, fără responsabilitate, fără riposte, fără lege. Când s-a reclamat, s-a trecut la linșaj. Unii au murit. Zeller a spus medicului care completa certificatele de deces: “Scrie, doctore, sifilis terțiar!”.

Autodemascările erau scrise și trimise la București. Zi de zi se îngroșa rândul torționarilor, căci “restructurații” trebuiau să-și dovedească “sinceritatea” prin torturarea prietenilor și fraților lor.

Demența creștea zi de zi. Fantezia criminală și sadică a zămislit sisteme de o hidoșenie inimaginabilă: perversiuni sexuale publice, “botez” în tineta de fecale, “cuminecătură” din gamela cu fecale, batjocorirea celor mai sfinte momente din viața lui Hristos.

Se făcea haz demonic pentru scârboșenia iadului devenit realitate. Oamenii aceia înnebuniseră, le era teamă să fie ei înșiși, să mai gândească la ce au fost și se antrenau în noi fantasme ale materializării pe pământ.

Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioși, a eroilor și personalităților puternice. Pentru aceștia se refuză până și dreptul la restructurare și se prevedea tortura permanentă.

Eu am trecut prin Pitești, dar microbii trimiși de Providență[1] m-au ferit de “tură” și am fost transferat într-un spital. Cunosc deci fenomenul piteștean și pot vorbi ca din mijlocul lui, și totuși cu distanța pe care mi-o dă faptul de a fi fost și în afara lui, încât am o vedere obiectivă.

Am fost confidentul multora dintre cei ce au trecut pe acolo și mărturisirile lor m-au copleșit. Le simt ca pe o povară ce trebuie să o mărturisesc. Am văzut sfinți și am văzut demoni. Am fost în rai și am fost în iad.

Armătura duhovnicească mi-a fost scut în acel împrejurări. În așteptarea “turei”, mă rugam zece, șaisprezece ori chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.

Experiența piteșteană a eșuat, dar dacă omenirea nu va înțelege la timp ce o așteaptă, va fi o beznă piteșteană internațională.

Experiența piteșteană s-a terminat printr-un proces înscenat unor țapi ispășitori. Conducătorul ei, Zeller, s-a sinucis, fiind unica pedeapsă binemeritată. Dar nu s-a dezvăluit adevărul ideologic, politic și organizatoric al “reeducării”.

Victimele Piteștiului se împart în trei categorii: unii care au fost uciși, alții care au rămas mutilați psihic pentru toată viața, iar alții – cei mai mulți și mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncul iadului și astfel au ajuns creștini conștienți și râvnitori.

Chiar și aceste rânduri se datorează în mare parte experienței piteștene.

Reeducarea de la Pitești a creat monștri și nu oameni. N-am crezu nici eu că este posibil ceea ce am văzut în Pitești. Opacitatea mentală a omenirii mă umple de grijă pentru viitorul ei, că de nu va înțelege ce o așteaptă, nici nu va fi capabilă să se deschidă unei viziuni sfinte.

Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât decât teroarea, o pervertește și o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesența satanismului modern.”

Notă: [1] La Pitești, Ioan Ianolide s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a fost transferat la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna.

Fragment din cartea “Deținutul profet” de Ioan Ianolide, 1985.