Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2010 octombrie.

de admin

Absolutivizarea relativului – Jean Claude Larchet, Sursele Spirituale ale bolilor psihice

3:20 pm, octombrie 31, 2010 în Boli psihice de admin

.

Absolutizarea relativului este o componenta esentiala a celor mai multe boli psihice. Rolul sau patogen a fost pus in evidenta, pe plan psihologic, de psihanalistii Igor Caruso  si Wilfried Daim, ambii referindu-se, in modul lor de a intelege psihopatologia, la valori religioase de inspiratie crestina. Cei doi psihanalisti s-au marginit din pacate la consideratii generale si n-au stiut sa extraga pe plan terapeutic cuvenitele consecinte ale acestei intuitii juste. Am aratat in alta parte felul in care pacatul l-a dus pe om la uitarea lui Dumnezeu si la intoarcerea puterii sale de cunoastere, a puterii poftitoare si a celei de a iubi, si a tuturor puterilor sale catre propriul eu, rupt de Dumnezeu, si catre lustrul acestei lumi, rupta si ea de Dumnezeu, de dragul placerii. Si asa, necunoasterea lui Dumnezeu a dat loc iubirii de sine, din care au rasarit multime de patimi, chipurile vazute ale alipirii de sine si de aceasta lume. Pierzand intelegerea Absolutului, omul se idolatrizeaza pe sine, se indumnezeieste fara de Dum nezeu si in afara lui Dumnezeu, si-si face dumnezei din lucrurile marginite ale acestei lumi. Parintii, mai cu seama Sfantul Atanasie cel Mare si Sfantul Maxim Marturisitorul, au infatisat foarte bine felul in care omul ajunge sa creeze idoli.

Daca privim bine, vom observa ca in toate bolile psihice acest proces de absolutizare a relativului si de transformare in idol a unui lucru marginit este dus la extrem.

Hipertrofia eului – de care vom vorbi mai jos – se intalneste in multe nevroze (mai ales in nevroza isterica) si in multe psihoze (indeosebi in psihoza paranoica).

Iar cat priveste absolutizarea unor obiecte, situatii sau reprezentari particulare, ea se afla in centrul nevrozelor fobice si al nevrozei obsesionale.

Intr-un anume fel se regaseste si in psihoze, pentru ca orice delir este pana la urma o interpretare generala a realitatii printr-un aspect foarte limitat al ei.

Terapeutica cere, dupa cum bine au sesizat I. Caru so si W. Daim, restabilirea ierarhiei valorilor. Terapeu tica duhovniceasca consta in rasturnarea perspectivei, in intoarcerea facultatii de cunoastere, a puterii doritoare si a celei agresive, ca si a tuturor celorlalte puteri ale omului catre Dumnezeu, Care trebuie sa devina centrul de referinta absolut. Obiectele absolutizate si transformate in idoli isi vor regasi astfel locul si valoarea lor relativa.

Aceasta rasturnare de perspectiva, aceasta restabilire a valorilor nu se poate produce decat prin intarirea credintei in Dumnezeu a celui bolnav si totodata prin slabirea legaturilor care-l tin alipit de lume, adica a patimilor din el. Nu-i vorba aici asadar de un proces pur intelectual, ci de un proces ascetic global. Inclusa in viata ascetica, terapeutica e mai eficace in cazul delirului (care, in psihoze, sta la baza crearii de idoli), rezistent la discursul pur rational.

de admin

Falsa frică si falsa îngrijorare – Jean Claude Larchet, Sursele spirituale ale bolilor psihice

8:40 pm, octombrie 27, 2010 în Boli psihice de admin

Frica sta in centrul maladiilor psihice numite „nevroze fobice”, avand forma unei temeri insotite de neliniste, produsa de anumite obiecte sau situatii. O putem numi „falsa frica”, pentru ca este excesiva, disproportionata in raport cu obiectul sau situatia la care se refera, si cel mai adesea neintemeiata. Frica o isca de altfel mai putin obiectul sau situatia in sine, cat caracterul primejdios pe care imaginatia bolnavului il atribuie acestora.

Angoasa este prezenta in majoritatea bolilor psihi ce si componenta majora a tuturor nevrozelor. In fapt, corespunde unei „ingrijorari false” din punct de vedere duhovnicesc, pentru ca este nemotivata sau pricinuita de lucruri lipsite de orice valoare.

Teama si ingrijorarea sunt chipuri ale unei patimi: frica. Aceasta face parte dintre cele opt patimi de capetenie sau generice, si ca atare este descrisa adesea de Sfintii Parinti.4 Dupa ei, in frica e, pe de o parte, temere, frica, spaima, pe de alta, anxietate, angoasa si disperare.

Pentru a intelege bine caracterul patologic al fricii sub toate formele ei si care este tratamentul cel mai potrivit, este necesar sa amintim ca ea are si o forma fireasca si virtuoasa, pervertita prin teama patologica, patimasa.

In diferitele sale forme, frica este provocata de ideea sau de sentimentul ca poti pierde in orice clipa lucrul de care esti legat. Si potrivit lucrului si felului legaturii, tea ma poate fi fireasca sau patologica.

1) Frica fireasca are si ea doua forme.

a) Cea dintai este o forta care-l tine pe om legat de fiinta sa, facandu-l sa se teama pentru pierderea ei. Prin aceasta forma de frica in manifestarile sale elementare, omul se leaga de viata si de existenta, temandu-se si ferindu-se de tot ceea ce ar putea sa o vatame si s-o nimiceasca, nesuferind sa nu mai fie, dupa cum talcuieste Sfantul Maxim Marturisitorul. El spune ca aceasta pornire tine de insasi firea omului. E totuna cu ceea ce se numeste instinct de conservare, instinct vital; e tendinta innascuta a omului de a-si perpetua existenta, de a ramine in viata. Ea se arata mai ales ca frica de moarte, tendinta iarasi fireasca, de vreme ce Creatorul ne-a daruit viata pentru ca noi sa dainuim, iar stricaciunea si moartea sunt nefiresti si impotriva firii, ca unele aduse de pacat.

b) A doua forma este „frica de Dumnezeu”, care pe o treapta mai inalta se arata ca frica de a nu fi despartit de Dumnezeu. Ea este firesc legata de cea dintai, pen tru ca acela care-si iubeste fiinta si viata si se teme sa nu le piarda, de le stie noima, negresit se va teme ca nu cumva sa fie despartit de Dumnezeu, obarsia si tinta lor, Cel care le-a izvorat si spre Care sunt din fire manate. Omul care-si cunoaste adevarata intemeiere se teme sa nu-si piarda viata in Dumnezeu, iar nu viata trupeasca. La cel duhovnicesc teama de moarte e covarsita de tea ma de Dumnezeu, si numai de ceea ce-l poate desparti de Dumnezeu se teme, adica de pacat si de cel-rau, care aduc moartea sufletului (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Si aceasta-i singura moarte de temut, pentru ca-l lipseste pe om de viata pe vecie, in vreme ce moartea trupului desparte vremelnic sufletul de trup, surpand doar forma pamanteasca si stricacioasa a fiintarii sale.

2) Forma patologica a fricii – socotita de Parinti drept patima – se manifesta tot ca repulsie a omului fata de tot ceea ce-i poate stirbi sau nimici fiinta. Insa nu-i vorba aici de fiinta sa cea dupa Dumnezeu, ci de fiinta sa cazuta, de care-l leaga filautia – adica reaua iubire de sine. E si frica de moarte, dar nu din pricinile binecuvantate, aratate mai sus. Sfantul Maxim Marturisitorul o numara intre patimile iscate de lipsa placerii, cand iubirea de sine este ranita de un chin sufletesc sau trupesc; adica de temerea omului ca poate pierde un lucru mate rial a carui posesie – reala sau inchipuita – ii da o bucurie de natura materiala. Gandul sau sentimentul acestei posibile pierderi naste in suflet o stare de rau si de tulburare, care razbate pana la trup.

Teama ca patima vadeste intotdeauna alipirea de aceasta lume, de bunatatile ei si de placerea pe care ele o nasc in simturi, si iubirea vietii de aici, care-i face omului parte de ele. Patimasa e asadar frica de moarte daca nu-i fireasca teama de-a pierde darul vietii dat de Dumnezeu spre implinirea unirii cu El, ci teama lipsirii de placerile lumii. Legatura fiintiala dintre patima fricii si viata acestei lumi, cugetata si traita ca simpla viata trupeasca, este adesea pusa in lumina de invatatura Parintilor.

In vreme ce prima forma de frica este conforma firii, aceasta din urma, fiind patima, este contrara firii, abatuta de la scopul ei firesc, acela de a-l tine pe om alipit de adevarata sa fiinta si de Dumnezeu, si ajunsa frica de a nu-si pierde fiinta cea „cazuta”, de a nu fi despartit de lume si lipsit de viata patimasa cu desfatarile sale — chiar daca adesea omul nu e constient de lucrul acesta. In loc sa se teama de ceea ce-i ameninta fiinta duhovniceasca, omul incepe sa se teama de ceea ce-i primejduieste viata trupeasca si placerile pe care i le aduce ea.

Frica vadeste o relatie pervertita a omului cu Dum nezeu. Temandu-se sa nu piarda vreun bun lumesc ori vreo placere trupeasca, in loc sa se teama de pierderea lui Dumnezeu si de propria sa pierzare, omul se intoarce de la Dumnezeu, izvorul vietii lui, obarsie si tinta a fiintei sale si rostul venirii lui pe lume, se alipeste de realitatea sensibila si-si face din ea dumnezeu.

Frica il face pe om nu doar sa uite ca Dumnezeu e inceput si capat, sens si centru al fiintei, vietii si existentei sale, ci si sa-I tagaduiasca lucrarea proniatoare si grija iubitoare fata de fiecare faptura.

Teama vadeste amagirea in care cade omul socotind ca-i singur pe lume, ca, parasit si lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate bizui decat pe puterile sale. Hristos risipeste aceasta amagire invatand ca Dumne zeu Se ingrijeste necontenit de om (cf. Mt. 10, 29-31; Lc. 12, 6-7). De aceea, frica este semn al lipsei de cre dinta in Pronia dumnezeiasca (cf. Mc. 4, 36-40).

Frica arata de asemenea lipsa de credinta in privinta bunurilor duhovnicesti. De le-ar iubi omul pe acestea, numai de pierderea lor s-ar teme. Caci ele singure sunt cu adevarat de cel mai mare pret, si omul nu se poate lipsi de ele. Cel care se preda lui Dumnezeu si se face partas al invierii lui Hristos si al vietii celei dumnezeiesti n-are a se teme nici pentru sufletul, nici pentru trupul sau, nici chiar de moarte, care numai trupul il surpa vremelnic, si nimic mai mult (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12,4). Cel care se uneste cu Dumnezeu afla in El plinatatea bunatatilor duhovnicesti si nu se infricoseaza de pierderea bunatatilor materiale.

Teama arata nu doar lipsa de credinta in bunurile duhovnicesti, singurele adevarate, ci in acelasi timp cre dinta desarta in bunurile pamantesti cele amagitoare (cf. Mt. 6, 19; Lc. 12,33). Si pentru ca sunt trecatoare, iar omul supus mortii, mai devreme sau mai tarziu le pierde si pe ele, si placerea pricinuita de ele, care-i mai prejos de desfatarile Imparatiei. De-ar sti ce desarte sunt lucrurile acestea lumesti si placerile trupesti de care se alipeste, omul n-ar mai fi bantuit de frica si pierderea lor nu l-ar mai tulbura.

Terapeutica duhovniceasca a fricii patimase e un mijloc bun de tratare a fobiilor si a angoasei, forme derivate ale fricii.

Pentru bolnav ea inseamna schimbarea ierarhiei de valori, cu ajutorul terapeutului, sporirea credintei si a nadejdii in Dumnezeu si in pronia Sa.

Frica – si toate starile legate de ea, teama, spaima, nelinistea, anxietatea, angoasa, disperarea – fiind fundamen tal legata de alipirea de bunurile lumesti, omul nu poate scapa de ea decat lepadadu-se de lume si aruncand toata grija la Dumnezeu, cu nadejdea tare ca El ii va da toate cele ce-i sunt de trebuinta. Insusi Domnul ne invata:

Nu duceti grija, spunand ce vom maca?, ori: Ce vom bea? ori: Cu ce ne vom imbraca? Caci dupa toate acestea se straduiesc paganii; ca stie Tatal vostru cel ceresc ca aveti nevoie de toate acestea. Ci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijorati de ziua de mdine (Mt. 6, 31-34).

Cea dintai pricina a fricii este, asa cum am vazut, lipsa credintei. In inima credincioasa, asadar, nu-i loc de frica. Cel care crede cu tarie in Dumnezeu si in purtarea Sa de grija e incredintat ca intotdeauna si in tot locul e ocrotit si aparat de El, si n-are a se teme de nimic, nici de reaua intamplare, nici de vrajmasi si nici de moarte (cf. Ps. 3, 5-6; Ps. 22, 4; Ps. 26, 1-2, 5-6; Evr. 13, 5-6).

Nu cu taria credintei sale scapa omul de frica, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, Care raspunde credintei cu iubire, sprijinind si intarind.

Si acest ajutor trebuie cerut in rugaciune, cu credinta ca Dumnezeu are puterea sa ajute si cu nadejdea ca-l va si ajuta. Leacul cel mai puternic impotriva fricii si a starilor inrudite cu ea (spaima, neliniste, tulburare) e „rugaciunea inimii”5. Ea il tine pe om pururi unit cu Dumnezeu, pururi ii face parte de ajutorul Lui, si nu mai lasa loc de frica. Ca salasluirea necontenita a puterii dumnezeiesti in om prin rugaciunea cea necontenita stinge fri ca si tulburarile iscate de ea.

Tamaduirea fricii cere din partea omului lepadarea voii si smerenie. Frica este legata de mandrie, si atata vreme cat omul se increde in puterile sale, e rob al fricii. De biruit o biruieste prin puterea lui Dumnezeu, si ca sa dobandeasca aceasta putere si s-o pastreze in sufletul sau, ci trebuie sa se lepede de sine, sa-si recunoasca neputinta; altminteri, puterea dumnezeiasca nu poate salaslui in el.

De teama izbaveste iubirea, scotand-o din suflet, dupa cuvantul Evanghelistului loan: In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica (In 4, 18). E adevarat si cand e vorba de iubirea aproapelui, ca nu se teme de fratele sau cel iubitor de frate; dar mai cu seama cand e vorba de iubirea de Dumnezeu, care alunga toata frica lumeasca si indeosebi frica de moarte, din care izvoraste orice frica. Din iubirea lui Dumnezeu omul primeste o „putere de incredere”, care biruie teama. Unit cu Cel caruia Ii sunt supuse toate, nimic nu-l poate vatama. Prin iubire petrece cu Dumnezeu, instrainat de cele lumesti, launtrice sau din afara, care isca teama, desfatandu-se cu bunatatile cele duhovnicesti, pe care nimeni, niciodata, nu i le poate rapi.

Bolnavul, cu ajutorul terapeutului, trebuie sa intoarca frica patimasa la frica virtuoasa, cea dupa Dumnezeu!

Caci, asa cum am spus mai inainte, exista o frica sfanta, data de Dumnezeu omului spre mantuire, numita pentru aceasta de Parinti „frica mantuitoare”, „neliniste mantuitoare”. Aceasta frica nu este alta decat „frica de Dumnezeu” de care vorbeste traditia ascetica.

Si frica virtuoasa, si cea patimasa se intemeiaza pe tendinta fireasca a omului de a se teme. Cea patimasa este de fapt o deviere contrara firii, o pervertire patologica a fricii virtuoase, fireasca si normala pentru om; fri ca aceasta sta in legatura cu lumea, iar nu cu Dumne­zeu, in felul cuvenit firii sale.

Lecuirea fricii patimase se face, asadar, prin convertirea, prin reintoarcerea catre Dumnezeu a tendintei pe care se intemeiaza.

Avand una si aceeasi radacina, cele doua soiuri de frica nu sufera sa stea impreuna. Frica patimasa alunga frica de Dumnezeu, si, de o va dobandi omul pe aceasta din urma, se va mantui de cea dintai. Pe masura ce in om sporeste frica de Dumnezeu, frica patimasa se vestejeste si piere, dupa cum spune Scriptura: Cel care se teme de Domnul n-are teama de nimic (Sir. 34, 14).

Cat priveste felul in care se poate dobandi frica de Dumnezeu (care, sa nu uitam, fundamental e frica de a nu fi despartit de Dumnezeu), trimitem la studiul nostru consacrat acestui subiect.