Absolutivizarea relativului – Jean Claude Larchet, Sursele Spirituale ale bolilor psihice

3:20 pm, octombrie 31, 2010 în Boli psihice de admin

.

Absolutizarea relativului este o componenta esentiala a celor mai multe boli psihice. Rolul sau patogen a fost pus in evidenta, pe plan psihologic, de psihanalistii Igor Caruso  si Wilfried Daim, ambii referindu-se, in modul lor de a intelege psihopatologia, la valori religioase de inspiratie crestina. Cei doi psihanalisti s-au marginit din pacate la consideratii generale si n-au stiut sa extraga pe plan terapeutic cuvenitele consecinte ale acestei intuitii juste. Am aratat in alta parte felul in care pacatul l-a dus pe om la uitarea lui Dumnezeu si la intoarcerea puterii sale de cunoastere, a puterii poftitoare si a celei de a iubi, si a tuturor puterilor sale catre propriul eu, rupt de Dumnezeu, si catre lustrul acestei lumi, rupta si ea de Dumnezeu, de dragul placerii. Si asa, necunoasterea lui Dumnezeu a dat loc iubirii de sine, din care au rasarit multime de patimi, chipurile vazute ale alipirii de sine si de aceasta lume. Pierzand intelegerea Absolutului, omul se idolatrizeaza pe sine, se indumnezeieste fara de Dum nezeu si in afara lui Dumnezeu, si-si face dumnezei din lucrurile marginite ale acestei lumi. Parintii, mai cu seama Sfantul Atanasie cel Mare si Sfantul Maxim Marturisitorul, au infatisat foarte bine felul in care omul ajunge sa creeze idoli.

Daca privim bine, vom observa ca in toate bolile psihice acest proces de absolutizare a relativului si de transformare in idol a unui lucru marginit este dus la extrem.

Hipertrofia eului – de care vom vorbi mai jos – se intalneste in multe nevroze (mai ales in nevroza isterica) si in multe psihoze (indeosebi in psihoza paranoica).

Iar cat priveste absolutizarea unor obiecte, situatii sau reprezentari particulare, ea se afla in centrul nevrozelor fobice si al nevrozei obsesionale.

Intr-un anume fel se regaseste si in psihoze, pentru ca orice delir este pana la urma o interpretare generala a realitatii printr-un aspect foarte limitat al ei.

Terapeutica cere, dupa cum bine au sesizat I. Caru so si W. Daim, restabilirea ierarhiei valorilor. Terapeu tica duhovniceasca consta in rasturnarea perspectivei, in intoarcerea facultatii de cunoastere, a puterii doritoare si a celei agresive, ca si a tuturor celorlalte puteri ale omului catre Dumnezeu, Care trebuie sa devina centrul de referinta absolut. Obiectele absolutizate si transformate in idoli isi vor regasi astfel locul si valoarea lor relativa.

Aceasta rasturnare de perspectiva, aceasta restabilire a valorilor nu se poate produce decat prin intarirea credintei in Dumnezeu a celui bolnav si totodata prin slabirea legaturilor care-l tin alipit de lume, adica a patimilor din el. Nu-i vorba aici asadar de un proces pur intelectual, ci de un proces ascetic global. Inclusa in viata ascetica, terapeutica e mai eficace in cazul delirului (care, in psihoze, sta la baza crearii de idoli), rezistent la discursul pur rational.